sâmbătă, 21 iunie 2025
TIFF 2025: episodul 2
Răzvan Băloi e din nou la TIFF (unde altundeva?). Așa că mai trimite de acolo impresii la cald, cum a făcut de la debutul pe Marele Ecran. De fapt dovezi de iubire de cinema din ultimul drum și trei-patru zile cu TIFF, care curg una într-alta ca într-un vis lung și au șanse să-ți rămână pe cord ( dacă nu v-ați prins deja, am mixat în acest intro titlurile de mai jos):
Văzut tot la matineu, “Debut” (Debut, or, Objects of the Field of Debris as Currently Catalogued, r. Julian Castronovo, 2025) e un film american independent, destul de atipic pentru o ficțiune. Pare mai degrabă un documentar care surprinde o bucată din viața regizorului, de 27 de ani, 1m 85 și 70 de kilograme, singurele date concrete care apar în film despre el. În rest, acesta reconstruiește o poveste din trecut, care pare reală - investigarea dispariției unui falsificator de artă prin găsirea unor indicii într-o nișă din perete și prin folosirea unor tehnici de detectiv particular. De la un moment dat, devine greu de urmărit, fiindcă povestea conține o altă poveste și totul se transformă într-o enigmă și mai mare - dispariția regizorului însuși.
“Ultimul drum” (The Weeping Walk/Waarom Wettelen, r. Dimitri Verhulst, 2025) e exact despre ce scrie în titlu: drumul unui cortegiu funerar spre cimitir. Aparent - o dramă, în realitate - o comedie spumoasă (sau spumantă), căci drumul durează mai multe zile și trece prin mai multe țări. Ingrediente: prietenul “căcăcios” din grădiniță, șoferul dricului, o tipă care participă la toate înmormânările femeilor de vârsta ei pentru a-și găsi jumătatea (Tinder is overrated!), o cămilă, niște vameși haioși și un circ falimentar. La care se mai adaugă: traversarea cu bacul, trecerea graniței dintre Țările de jos și Belgia printr-un tunel, un chef cu coctailuri multiculti (rețeta: pui mai multe spirtoase, cam tot ce ai prin casă în același pahar și îl dai peste cap - credeam că noi am inventat asta în facultate, dar se pare că nu!) și mult, mult umor. Totul asezonat cu un dric cu personalitate, care e și el pe ultimul drum!
Dacă tot e Focus Estonia la Tiff, merg la “Idiotul” (Idioot, r. Rainer Sarnet, 2011). Ultimul film al regizorului, The Invisible Fight (Nähtamatu võitlus, 2023) mă intrigase prin estetică și subiect. Acum îl redescopăr pe Dostoievski printr-o abordare aparent modernă, dar cu aceleași arhetipuri umane și calități nuanțate de desfășurarea în totalitate a filmului într-o biserică (catedrala Luterană din Narva, dedicată țarului Alexandru al II-lea al Rusiei - după cum aveam să aflu ulterior). Același prinț Mîșkin, cu aceeași naivitate, într-o lume cinică și avară, același idiot sincer care încearcă să-i schimbe pe cei din jur. După film, unii ies contrariați, alții pun întrebări regizorului. Îl întreb și eu, să înțeleg mai bine referințele artistice prezente în film, dintre care se remarcă Pieta lui Michelangelo.
Închei ziua cum am început-o, cu un soi de film autobiografic, multipremiat, o coproducție Țările de Jos-Belgia, “Trei zile cu tata” (Three Days of Fish/Drie dagen vis, r. Peter Hoogendoorn). Creat de regizor dintr-o nevoie de împăcare cu sine, dar și cu tatăl său real, filmul curge frumos, în alb și negru, pentru a nu ne pierde în alte amănunte în afara relației tată-fiu. Tatăl, bolnav, mutat în Portugalia revine acasă timp de trei zile pe an pentru a-și rezolva diverse probleme administrative, de sănătate și sociale. Fiul, matur în înfățișare dar copil în purtare, arde de nerăbdare să petreacă aceste trei zile alături de tatăl său. Urmărindu-i în diverse ipostaze, de multe ori stânjenitoare, mă întreb care dintre ei e mai matur emoțional? În orice caz, emoțiile vin la sfârșit, după film, când regizorul ne dezvăluie că filmul e povestea vieții lui, filmat în locuri din trecutul familiei și ne deslușește semnificația titlului original al filmului “Trei zile de pește" (ca amănunt, în toate cele trei zile se servește pește la masă): perioada maximă pe care o porți suporta fără e deveni prea scârbit sau prea năpădit de emoții în prezența unui “ingredient” delicat.
“Dovezi de iubire” (Acts of Love/Kærlighedens Gerninger, r. Jeppe Ronde, 2025) e greu de dus. O comunitate New Age din Danemarca acceptă suflete pierdute în numele iubirii și nu judecă, statutar, pe nimeni. “Preoteasa” șefă ne aduce aminte de soția unui personaj meteoric din politica noastră recentă, prin discursul său încrezător că iubirea vindecă orice și că toată lumea ar trebui să iubească pe toată lumea. Hanna, un suflet rătăcit, dar cu încredere orbească în vindecare prin iubire începe să aibă îndoieli atunci când fratele ei mai mic sosește la “templu”. Treptat, atmosfera devine apăsătoare, pentru că trecutul vine ca un căpcăun din urmă, înghite și apoi tranformă prezentul într-un viitor de neacceptat, iar iubirea devine absurdă și viscerală.
“Miocard” (Miocardio, r. José Manuel Carrasco, 2025) mă atinge cel mai tare, deși la început nu înțelegeam de ce. Scenariul îmi părea cunoscut. Doi foști iubiți se întâlnesc după 15 ani, conversează și pare că se înțeleg. Dar discuția se transformă în ceartă și atunci totul se resetează, ca în Ziua Cârtiței. Aceeași zi reîncepe de mai multe ori și de fiecare dată pare că sunt șanse ca lucrurile să se rezolve. Dar în film apare un fel de alter-ego al personajului/tipului din buclă care ne dă o altă viziune asupra acțiunii. Și atunci apare twistul, care mă atinge, mă emoționează și înțeleg în sfârșit de ce.
Interior Zero (r.
Eugen Jebeleanu, 2025) e un film-experiment, care aduce pe ecran, dar și pe scena de după, trei actrițe care
joacă o “Cristina” - un arhetip
feminin ce se zbate să respire într-un București alienant, ostil și plin de
provocări. Cristina e asistentă/secretară la o corporație, fiică crescută de o mamă singură care lucrează în
Spania. E în căutarea iubirii vieții, dar și joacă în propriul film, pe
care îl vedem ca film în film. Și regizorul Eugen Jebeleanu
(cunoscut pentru Câmp de maci, 2020) e actor și simultan regizor al filmului din film. Ca
să fie totul mai încâlcit, aflăm de la acesta, la
sesiunea de Q&A că proiectul
cuprindea inițial cinci Cristine, nu doar trei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.