luni, 25 mai 2026
Letiția Ștefănescu, despre "Alice On & Off"
Letiția Ștefănescu este una dintre cele mai active editoare de film din România. În afară de ficțiune, lucrează și mult film documentar. Am invitat-o la Timișoara, alături de regizoarea Isabela Tent, la proiecția specială Alice On & Off, film la care lucrase timp de trei ani. Și-a dorit și Letiția să ajungă, dar pentru că nu se aliniază stelele să vină, măcar ne-am consolat cu o discuție prin telefon în dimineața de vineri, 22 mai.
Alice On & Off (2024) este despre o fată captivă în existența unei mame tinere. La 16 ani se îndrăgostește de Dorian, care a sărit de 50. Deși se căsătoresc și au un fiu, Aristo, ecourile propriei sale copilării dificile ies din nou la iveală. O imagine fără compromisuri a modului în care trauma se repetă de la o generație la alta, în timp ce Alice încearcă să rămână prezentă în viața fiului ei și să se regăsească. Un film realizat de trei femei: Isabela Tent (regie), Irina Malcea (producție), Letiția Ștefănescu (editoare).
Am admirat mereu la Letiția stilul direct și onest, adesea cu umor și mereu fără menajamente (în primul rând față de sine). Full disclosure: am lucrat cu Letiția la editarea Apă și talpă (unde a fost a treia pereche de ochi, în trioul completat de Mircea Gherase). Pe parcursul colaborării am avut o grămadă de învățat de la ea. Cum o poate dovedi și acest interviu, consemnat și editat pentru claritate de Lucian Mircu).
Marele Ecran: Alice On & Off are o istorie întinsă pe aproximativ 10 ani. Tu când ai intrat în proces?
Letiția Ștefănescu: Într-adevăr, a trecut mult timp de când a fost filmată prima
dată familia aceasta, dar primii ani au fost dedicați unui scurtmetraj, apoi s-au
rostogolit într-un alt scurtmetraj. A durat ceva până Isabela Tent s-a întâlnit cu
Irina Malcea (producătoarea filmului, nota noastră) care a impulsionat-o să facă
un lungmetraj. Irina m-a cooptat și pe mine în ecuație destul de rapid, prin
2021.
M.E.: Ce te-a prins în poveste? Care a fost motivația ta să intri într-un asemenea proiect de anduranță?
L.Ș.: Am empatizat foarte mult cu Alice. Simțeam că avem o poveste
comună. Pur și simplu a fost o curiozitate și o
nevoie de a explora povestea asta. Adică simțeam că există niște puncte comune
între noi și m-a fascinat destinul ei foarte intens.
M.E.: Nu că ar conta foarte mult cantitatea, dar bănuiesc că
ai avut de structurat un volum destul de mare de filmări.
L.Ș.: În ciuda perioadei lungi pe care s-a întins proiectul, Isabela
n-a filmat în fiecare zi sau în fiecare săptămână. S-a dus punctual în niște momente
care i s-au părut importante. Cred că erau sub 100 de ore de material, nu chiar
cu sutele cum se strâng de obicei la documentar observațional.
Oricum e mult, dar s-au cernut destul de ușor momentele-cheie. După care a trebuit doar să ne dăm seama cum construim restul filmului din ce a rămas, în afara secvențelor-bombă.
M.E.: Ați avut un fir roșu sau după ce v-ați ghidat?
L.Ș.: Am muncit destul de mult până să ajungem la o structură,
până să ne găsim calea. Cred că singurul fir roșu care ne-a ghidat a fost
responsabilitatea noastră față de ei ca familie, față de fiecare și mai ales față de
Aristo. Genul ăsta de responsabilitate, pe care o ai vizavi de cum reprezinți o
persoană, a modelat foarte mult filmul.
Filmul s-a format în raport cu găsirea unui punct de echilibru: cum să te facem ca spectator să-i iubești și să-i urăști deopotrivă, așa cum simțeam și noi față de
personaje și față de alegerile lor de viață.
Cam asta a fost steaua călăuzitoare: să ajungem în punctul în care putem să îi rotunjim 3D ca personaje. Să nu te poziționezi în extremis, ca spectator, față de nicicare. Aveam mereu în minte cum își va privi acest copil familia când va crește.
A durat mult până am găsit la montaj legătura între felul în care a crescut Alice și felul în care își gestionează familia ei. Apoi am așezat materialul pe această idee. Sigur, e și un subiect la modă. Apar la generația noastră atâtea filme despre cum copilăria ne-a influențat viețile actuale.
M.E.: De curând ai intrat și tu în rolul de părinte. A rămas ceva cu tine după proiectul Alice On & Off și la care te-ai gândit recent din perspectiva de părinte?
L.Ș.: Da. E ceva ce n-am conștientizat pe moment - încă nu eram părinte pe vremea când lucram la
film - ceva care a fost foarte dureros pentru noi de privit. Și cred că e în
general dureros de privit. Din afară e mult mai ușor să observi abuzuri sau alte
lucruri care nu sunt conform cu busola ta internă de valori. E mai greu să le
observi când faci tu lucrurile respective.
Privind din afară dinamicile de familie i-am
judecat destul de aspru și am fost supărată pe cei doi ca părinți și pe felul
în care își folosesc copilul ca să-și plătească polițe personale. Am internalizat
supărarea asta. Așa cum facem și cu lucrurile care ne nemulțumesc la părinții
noștri și pe care zicem că n-o să le facem niciodată.
Dar cred că am învățat și altceva: să fiu prezentă în
viața copilului, nu doar să dau din gură și să bifez niște lucruri. Le-am
simțit în felul în care Dorian și-a înțeles rolul de părinte în ciuda tuturor
celorlalte aspecte care îl fac greu de digerat pe el ca om și ca personaj. E ceva extraordinar de înduioșător în felul în care el nu a
fugit de responsabilitate și a rămas acolo, ca prezență fizică, zi după zi. Dacă
mă gândesc la viața mea, mi se pare că semăn mai mult cu Alice. În sensul în care
mi se pare că foarte des aleg cariera și lucrurile care îmi plac, care
existau în mine înainte de a avea copil.
Mi se pare că petrec din ce în ce mai
puțin timp cu copilul și că sunt doar ceva pasager în viața lui, când de fapt ar
trebui să fiu un pilon central. Un stâlp mult mai prezent, nu doar care bifează
tangențial seri, weekend-uri, dimineți și atât.
Nu știu
dacă ți-am răspuns la întrebare, dar o oarecare paralelă există. Mi-e
foarte vie în minte o secvență în care Alice spune: „dacă
ai nevoie, poți să vii oricând la mine”. Ca părinte nu ar trebui să pasezi
responsabilitatea asta copilului. E important să fii acolo, lângă el. Adică
nu aștepți să-ți trimită o carte poștală când nu se simte bine.
M.E.: Cum ai lucrat cu Isabela Tent?
L.Ș.: Oh, cred că e una dintre cele mai plăcute colaborări ale mele. Odată pentru că a fost un om foarte prezent, pentru care terminarea acestui proiect a fost foarte importantă. Iar pentru că a fost foarte conștiincioasă, am reușit să punem împreună cărămidă după cărămidă.
Nici n-au prea existat conflicte între noi, deși multă vreme am fost destul de pierdute sau eram într-o căutare. Ne uitam la material, dar nu prea știam în ce direcție să o luăm. În ciuda acestei derive pe care o întâlnești destul de des, adică aproape la fiecare proiect, apreciez retrospectiv grația cu care Isabela a navigat aceste momente.
Foarte mulți oameni, prinși în malaxorul temerilor -mai
ales regizorii debutanți- se transformă în mici harpii. Le e foarte greu să
stea cu anxietatea de a nu găsi direcția proiectului și cred că din acest punct
de vedere I was blessed cu Isabela.
A fost una dintre cele mai calme colaborări, deși a fost un
proiect dificil. Adică am navigat ușor, steady, această corabie în port.
De cele mai multe ori, când căpitanul vede că nava se scufundă, se panichează,
începe să urle la toată lumea. Oricât încerci tu, matelotul, să-i spui șefului:
„stai puțin că trece furtuna, trece și ne vom găsi pe partea cealaltă”, el n-a mai trecut prin furtună, așa că
izbește în stânga, în dreapta. Durează până când chiar trece furtuna și
vă regăsiți amândoi răniți, când ați fi putut doar să vă țineți
de un mâner și să așteptați să treacă.
M.E.: Tu ai lucrat și ficțiune, dar ai o atracție pentru
documentare din astea grele, pe teme sociale, cum a fost și Profu’ (2019). Genul
de filme care cer la fel de mult timp, poate chiar mai mult timp decât
proiectele mai bine finanțate sau mai clare din punct de vedere al direcției. Întrebarea
e: ce anume te atrage în zona asta?
L.Ș.: Acum continui s-o fac pentru că am gustat din ambrozie. Am început cu documentar din pur ego. Toată lumea spunea că e cel mai greu să faci
documentar și nu înțelegeam de ce. Când intrasem în școala de film, noțiunea
mea de documentar se rezuma la National Geographic și Teleenciclopedia. Eram habarnistă
în ceea ce privește filmul documentar. Dar din greșeală, sau din greșeala pe care a
făcut-o Oana Giurgiu, am ajuns să lucrez la Aliyah DaDa (2015 n.n.) și am prins gustul. A fost primul
meu proiect adevărat, un documentar destul de amplu și dificil, în același timp
trăznit și aparte.
Munca la documentar îmi satisface și o altă pasiune a mea: de a scrie, de a compune povești. Îți dă o mai mare libertate în a construi povestea. Pentru mine e mai atrăgător fiindcă aportul pe care îl ai în a modela povestea la montaj e mult mai mare.
M.E.: La ce filme lucrezi acum sau care se vor lansa curând?
L.Ș.: În ultima vreme, mai mult ficțiune. Astă toamnă am lucrat la
ultimul film al lui Cătălin Mitulescu, Vara Indiană. Acum sper să finalizez cu
Alina Șerban - Eu contez - și cu Cristian Pascariu - A Flower
is not a flower (O floare nu e o floare). Ficțiuni, toate trei.
Dar muncesc și la două documentare care cred că ies la anul,
amândouă pe tema educației. Dacă am depășit traumele transgeneraționale și copilăria
mică, acum ajungem la școală și vedem cum ne-au stricat profesorii. (râde)
Cu Irina Malcea fac din nou echipă la documentarul ei de debut, un portret inspirațional al unei femei care și-a suflecat mânecile și s-a apucat să facă lumea din jurul ei mai bună. Cu Eliza Zdru lucrez la Marş
acasă, un proiect foarte mișto, combinat cu animație. Abia aștept
să îi dăm o formă, va fi bombă când iese. Dar mai trebuie să fac și o pauză, că
am un copil de crescut. Ne-am întors de unde am plecat.
M.E.: Ești legată și tu de zona asta vestică a țării. Ai un
mesaj pentru timișoreni?
L.Ș.: Cred că timișorenii sunt momentan cei mai privilegiați orășeni din România. Îi invidiez din toți rărunchii pentru toate aceste cinematografe superbe. Mi-aș dori să le aprecieze, adică să înțeleagă cât sunt de privilegiați că s-au aliniat toate stelele astfel încât aceste cinematografe să fie renovate. Nu pot decât să le urez să le populeze. Sunt sigură că în programarea lor, găsesc lucruri pe gusturile lor. Să se bucure deci că pot merge să vadă film în cinema, nu acasă, pe streaming.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.