marți, 26 mai 2026
"Avem o datorie față de Alice să îi spunem povestea"
IRINA MALCEA, DESPRE ALICE ON & OFF
Actrița Jessie Buckley a vorbit recent pe scena Oscarurilor despre "haosul frumos din inima unei mame". Irina Malcea, mamă a trei copii și mamă a multe filme -în calitate de producătoare independentă și autoare în pregătire- a vorbit despre cât e de greu și frumos în interviul de mai jos, consemnat de Lucian Mircu cu ocazia proiecției speciale Alice On & Off de duminica asta la Timișoara.
Fondatoare a companiei de producție Luna Film, Irina a produs mai multe filme românești (Alice On & Off, Apropierea, Profu', Eu sunt Hercule, Charleston, Ultima Zi) dar și internaționale, precum dramă bosniacă Fiul (The Son) sau filmul bulgăresc Palat pentru popor (Palace for the People). Este membră a Academiei Europene de Film și a absolvit EAVE Producers Workshop, Berlinale Talents, EWA Network, PUENTES și Emerging Producers.
.jpg)
Marele Ecran: Cum e să pornești, abia ieșită din școala de film, pe un
drum împărțit timp de 7 ani cu o tânără cineastă? Ce ai nevoie ca să duci la
capăt un proiect de asemenea anduranță?
Irina Malcea: Aici cred că e o mică confuzie. Când am întâlnit-o prima
dată pe Isa și mi-a prezentat ideea de a lucra împreună la lungmetraj, eu aveam
31 de ani. Așadar, nu eram chiar «abia ieșită» din școală. Plus ca eu nu
am făcut școală de film, motiv pentru care uneori am suferit de sindromul
impostorului.
Însă, dacă te referi la Isa, ea avea pe atunci 23 de ani și
dacă nu mă înșel, încă studia, da. În perioada în care ne-am cunoscut, tocmai
luase Gopo pentru cel mai bun scurtmetraj documentar (categorie care, din păcate, nu mai există) cu
Chat with Alice, de la care am început să dezvoltăm lungmetrajul.
E drept ca ne-a luat cam mult, 8 ani până când l-am lansat,
însă privind retrospectiv, cred ca lucrurile s-au așezat exact așa cum a fost
necesar pentru film și pentru poveste.
Întorcându-mă la prima parte a întrebării, nu m-am gândit
niciodată că pornesc la drum cu o tânără cineastă de-abia ieșită de pe băncile
școlii. Adică nu mi-am pus problema asta, nu m-a speriat în vreun fel.
Atunci când iau decizia de a intra într-un proiect, pentru
mine cel mai important lucru este relația pe care o dezvolt și o construiesc în
timp cu regizorul/ regizoarea. Prima întâlnire cu Isa a fost « love at
first sight». Îmi aduc aminte și acum, a fost pur și simplu o întâlnire de
bucurie și niciuna dintre noi nu bănuiam ca vom împărți același drum vreme
de 8-10 ani.
Am crescut mult împreună și, evident, separat. Pentru mine a
fost un mare privilegiu să fiu martoră transformării Isei din tânăra de 23 de
ani, în femeia și cineasta de acum.
În afară de această latură personală și profund umană, cred
ca anduranța proiectului a fost dată la modul subtil, de forța lui Alice.
M-am îndrăgostit de personajul Alice de la prima vizionare a
scurtmetrajului Chat with Alice. M-a fermecat complexitatea ei,
frumusețea, inteligența ei, năzuințele ei, visele ei neîmplinite, zâmbetele,
privirile de căldură către Aristo, relația complexa și, până la un moment dat,
plină de dragoste cu Dorian. De fiecare dată când ne gândeam ca nu vom reuși să
facem acest film și să îl ducem la bun sfârșit, mereu simțeam ca avem o datorie
față de Alice și ca e necesar să îi spunem povestea.
Alice și-a dorit mereu să lase ceva în urma. Și cred ca
acest film este moștenirea ei.
M.E.: Ai mai lucrat la documentare sociale (tot cu Letiția Ștefănescu la Profu’) și, în afară de cateva proiecte de ficțiune, pare ca te-ai
specializat sau ai cautat filme documentare îndrăznețe. Cum răzbești și de unde
îți iei energie ca producătoare independentă într-un mediu destul de vitreg
pentru filmul documentar de autor, mai ales la noi?
I.M.: E o întrebare foarte bună la care mi-ar plăcea să pot
răspunde clar, doar ca nu știu cum.
În afară de ultimul lungmetraj, documentar la care
lucrez acum, toate celelalte proiecte au venit către mine, ulterior luând
decizia să le produc, așadar nu le-am căutat neapărat. Pe unele le-am
descoperit dinainte, într-adevăr, însă tot ele au venit către mine.
Acum câțiva ani, Hanka Kastelicova de la HBO mi-a spus că
s-a obișnuit ca eu să fac doar documentare «grele» și cu subiecte greu de
abordat sau difuzat (abuzul de droguri sau abuzul sexual la copii, ca să
amintesc doar două).
Atunci când aleg un proiect nu o fac doar pe baza subiectului.
De fiecare dată a fost ceva din mine sau din experiența mea care a rezonat cu
cea a protagonistului sau a subiectului pe care voiam să îl expunem. Și pur și
simplu simțeam nevoia să fiu și eu parte din Vocea care spune această poveste.
În speranța ca ea îi poate inspira pe ceilalți și schimba ceva în mai bine.
Așadar, dacă analizez mai profund, cred că energia despre
care mă întrebai o găsesc întotdeauna atât în mine -legată de motivația de a face acest film-,
cât și în personaje. Trebuie să mă îndrăgostesc cumva de ele și să mă inspire,
la rându-mi, și pe mine.
Altfel, la modul practic și pragmatic, este înca foarte greu
să faci film documentar în România.
Cu Alice On& Off am obținut finanțare la CNC
de-abia a patra oară. Și acesta e un exemplu «fericit», alte filme le-am făcut
fără CNC.
În afară de CNC - unde, dacă se organizează concurs, asta se
întâmplă efectiv o dată pe an, iar competiția este acerbă pentru că banii sunt
puțini - nu există o altă oportunitate concretă de finanțare. Nu avem « fonduri
regionale» sau forme de finanțare dedicate filmului documentar. Televiziunile
naționale nu finanțează documentare de autor, drept urmare, recunosc ca mi-am
spus de multe ori ca nu mai fac niciodată film documentar. Însă, cum viața bate
filmul, mai întâlnesc câte un personaj care mă face să îmi schimb
părerea.
M.E.: Ai un mesaj, o invitație pentru timișoreni: de ce să
vină să o cunoască pe Alice și, implicit, pe Isabela?
I.M.: Pentru ca își vor aminti (cu toate că e posibil să nu fi
uitat vreodată) că nu există doar alb sau negru, doar frumos sau urât. Viața
noastră, cea adevărată, se trăiește mereu prin nuanțele de gri.
M.E.: În final, o întrebare mai personală. Spuneai că ai
empatizat cu Alice ca și copil neiubit. Ești la rândul tău mamă a trei copii.
Cum împaci viața plină de provocări a unei producătoare de film cu viața de
familie la rândul ei plină de provocări zilnice? E ceva ce ai învățat despre ce
înseamnă să fii mamă, în anii lucrați la acest proiect?
I.M.: M-am întrebat mereu care ar fi fost viața lui Alice dacă ar
fi fost un copil iubit. Cred sincer că ar fi fost una diferită și mult mai
bună. Tocmai de aceea, dacă am învățat ceva în acești, deja, 9 ani, este să îmi
iubesc mereu copiii, orice s-ar întampla.
Întorcându-mă la prima parte a întrebării, n-o să te mint- e greu. Dar am ajuns și eu la vârsta la care să îmi dau seama că nimic bun nu vine ușor și că totul trebuie menținut, dezvoltat, construit, renovat, etc, ca să poată dura. Cred că pur și simplu m-am obișnuit cu haosul frumos din viața mea, așa că încerc sa iau tot ce e mai bun din asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.