Cannes 2026 (1)
Kinostetic abia a ajuns la Cannes și a fost înghițit de vortexul copleșitor care poate fi acest festival-monstru dacă-l lași să te înhațe. Și-l lași, cum să nu-l lași... A apucat totuși să pună pe hârtie câteva gânduri la cald despre patru filme, între care și Fjord, noul film de Cristian Mungiu. Practic, corespondentul Marele Ecran nu e doar unul dintre primii care l-a văzut, e și între puținii care a scris deocamdată.
All Of A Sudden
Probabil filmul pentru care eram cel mai hyped la
Cannes. Ryusuke Hamaguchi rămâne la ce știe el mai bine: să critice capitalismul, dar
de data asta foarte down to earth și cu mari accente umanitare.
Directoarea unui cămin de bătrâni din suburbiile Parisului
încearcă să se lupte cu regulile clasice din sistemul de îngrijire, adoptând
metoda „Humanitude” pentru a avea grijă de rezidenți, în ciuda rezistenței
echipei sale. Întâlnirea cu Mari Morisaki, o dramaturgă japoneză care are
cancer în fază terminală, îi transformă viața. Împreună, transformă instituția
într-un simbol al rezistenței și al umanității în fața limitelor sistemului.
All of a Sudden este o continuare naturală a lui Evil
Does Not Exist, prin felul în care arată lăcomia capitalistă, capcanele
unei privatizări vândute frumos și lipsa unității dintre oameni, dar și prin
continuarea mesajului centrat pe importanța naturii. Chit că e filmat în Paris
și vorbit în franceză, Hamaguchi rămâne aproape de țara natală prin felul în
care face Parisul să se simtă foarte „japonez”.
Este un film lung. Mai lung decât trebuie să fie. Și mult
mai „basic” decât celelalte filme ale lui, fără aceeași poezie sau ambiguitate
emoțională. Dacă durata era pe la 2 ore, ieșea un film sentimental-comercial
foarte bun, mai ales că în unele momente îți face inima să simtă lucruri până
îți umezesc ochii. Dar în forma asta își pierde din forță fix prin repetiție și
stagnare.
Sheep in the Box
Tot sper că atunci când scoate Hirokazu Kore-eda ceva nou o să fie
bun, dar mereu sunt dezamăgit în ultima vreme și... a dezamăgit rău și de data
asta.
Acțiunea se petrece într-un viitor apropiat, în care Otone
Komoto lucrează ca arhitectă. Este căsătorită cu Kensuke Komoto, care conduce o
companie de construcții. Cuplul decide să primească în casa lor un robot
umanoid, ca fiu.
Se simte ca un episod foarte polished de Black
Mirror, cu un plot făcut de un milion de ori: AI-ul înlocuiește un membru
al familiei morte. Doar că de data asta totul vine cu o pledoarie aproape pro-robotboy
și un scenariu extrem de AI-friendly. Mai mult n-am ce să spun. Sunt mai
emoțional când un robot care îți aduce mâncare se răstoarnă și te roagă să-l
ridici.
Hope
Știți filmele alea americane unde o comunitate rurală este
terorizată de „ceva”, iar tot satul se duce să vâneze pocitania cu furci și
topoare? Fix așa e noul film al lui Na Hong-jin, doar că în Coreea. Folosește
tot ce are la îndemână, e all out guns blazing și încearcă să facă un SF
american gigantic în propria ogradă și, sincer, I respect the hustle.
În îndepărtatul sat sud-coreean Hope Harbor, șeful de
poliție Bum-seok și ofițera Sung-ae sunt chemați să investigheze o creatură
misterioasă care creează haos în comunitate. Totuși, lucrurile nu sunt ceea ce
par, iar percepțiile pot înșela. Ceea ce începe ca ignoranță plantează sămânța
dezastrului, escaladând prin conflict uman într-o tragedie de proporții
cosmice.
Primele 45 de minute sunt PERFECȚIUNE, printre cele mai
puternice lucruri văzute de mine în ultima perioadă: anxietate continuă,
acțiune cu pedala apăsată la maxim și, în mod surprinzător, mister păstrat
foarte bine în mijlocul haosului. Vedem un masacru creat de un monstru, dar
niciodata creatura.
Problema este că după acele 45 de minute mai urmează aproape
două ore de... nimic. Tot pacing-ul este aruncat la gunoi, misterul dispare
complet și trebuie să ne uităm la un monstru făcut în poate cel mai prost CGI
văzut de ani buni. E campy, e goofy, se râde mult și bine, de
văzut într-o sală plină sau cu prietenii la bere. Filmul are un puternic subton
politic (locația acțiunii este la granița cu Coreea de Nord), și creează parcă
un „rage room” pentru actori, unde fiecare pare să răbufnească violent prin înjurături
și urletele scoase pentru a se elibera.
Clasic lui Hong-jin - unește perfect elementele de acțiune,
thriller și horror, dar încă nu-mi e clar dacă filmul râde cu mine sau eu de
el. Eu tind spre a doua variantă în majoritate. Totuși, puncte bonus pentru
faptul că Na Hong-jin continuă tradiția din filmele lui de a arăta incompetența
poliției.
Fjord
Palma dată din moși-strămoși copiilor nu se oprește așa
ușor. Tipic pentru Cristian Mungiu, Fjord nu îți spune clar ce e bine și
ce e rău. În schimb, mută constant piesele morale până când orice certitudine
devine imposibilă, iar pe parcursul filmului îți schimbi „tabăra” de mai multe
ori.
Familia Gheorghiu - catolici și români - se stabilesc
într-un sat norvegian, locul natal al mamei. Se împrietenesc rapid cu vecinii
și se integrează în viața de zi cu zi a satului, până când Gheorghii sunt
suspectați că își abuzează propriii copii.
Filmul pornește de la ceva simplu și „normal” - un tată care
își lovește copiii (sau cel puțin „le mai dă o palmă la fund”) în scop „educațional”
-, drept urmare „protecția copilului” din Norvegia intervine și îi anchetează
cât timp le plasează cei 5 copii la familii adoptive. Deși premisa poate foarte
ușor să pice în sentimentalisme (într-un mod derogatoriu) filmul refuză să
transforme situația într-o melodramă ieftină și banală. Mihai, personajul lui
Sebastian Stan, este uneori violent cu copiii; filmul nu scuză asta, mai
degrabă prezintă conservatorismul rezultat din credințele lui religioase ca
fiind problema cea mai mare în ochii autorităților norvegiene. În același timp,
Mungiu îți arată foarte clar că omul își iubește copiii, iar afecțiunea aceea
complică tot terenul moral al filmului, pentru că sunt două opuse care nu ar
trebui să coexiste și, surpriză, totuși o fac.
De partea cealaltă, autoritățile norvegiene și sistemul de
protecție socială sunt prezentate inițial ca raționale, civilizate și corecte,
doar că treptat rigiditatea lor începe să devină opresivă. Mungiu surprinde
excelent felul în care legea, aplicată până la absurd, poate deveni o formă de
reeducare culturală mascată sub plasa de salvare a „vreau să fac bine”. Se
joacă constant cu tensiunea dintre protecție și control, dintre integrare și
ștergerea identității și mai ales dintre conservatorismul religios și progresivismul
de care România e încă foarte departe.
Cristian Mungiu reușește să construiască o zonă gri unde
nimeni nu are complet dreptate. Două lumi toootal diferite se ciocnesc și
filmul nu ține partea nimănui, ci doar scoate la suprafață imperfecțiuni ale
ambelor tabere. Din conflictul acesta, dintre familia românească
ultrareligioasă și societatea norvegiană aparent inclusivă, se naște un film
unde, pe rând, fiecare tabără ajunge agresor și victimă.
Corespondență de la Cannes (ediția 79) de Kinostetic - 19 mai 2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.