joi, 7 mai 2026
Orwell 2+2=5
Kinostetic a fost cu ochiul pe Orwell 2+2=5 ca un Frate mai Mare și n-a fost deloc iertător.
Țin minte cum, în clasa a 10-a, profa mea de română de la
liceu practica un obicei: la finalul fiecărui semestru ne dădea să
povestim o carte citită. Evident, dacă citeai ce nu-i plăcea ei, ceva ce
nu știa sau nu considera de o „importanță ancestrală”, primeai notă mică sau,
frumos spus, erai îndrumat obligatoriu spre altă lectură, ca o a doua șansă. Auzind-o într-o zi vorbind despre 1984 am zis să o citesc - aveam nevoie
de o notă mare. Disclaimer: toate astea se întâmplau înainte de orice booktalk
pe internet, înainte de influenceri care să-ți spună ce cărți să citești și
încă pe vremea când Orwell nu era peste tot, ca azi.
Am citit cartea, iar profa m-a întrebat: „Și cum crezi că este relevantă pentru ziua de azi?”. Evident, am vorbit despre cum suntem urmăriți, despre politicieni care își schimbă alianțele între ei în funcție de interes și lăcomie, despre cum istoria este rescrisă ca să dea cineva sau ceva bine în prezent. It’s not that deep, dar e o carte importantă și un prim pas mare în adolescență pentru a-ți dezvolta gândirea critică.
Orwell 2+2=5 (regia Raoul Peck, 2025) împletește fragmente, lecturi din jurnalul lui
Orwell, referințe cinematografice și filmări moderne pentru a crea nu doar un
portret al scriitorului, ci și o perspectivă nouă despre cât de profetică a
devenit opera sa. Oricât de drăguță este ideea de a-l cunoaște pe
Orwell întrebarea mai bună
este: cum mai poți aduce o perspectivă nouă asupra a ceea ce a scris el, când a
fost analizat și reinterpretat de nenumărate ori? Sau, și mai bine: chiar
a fost profetic? Din păcate, filmul nu răspunde la aceste întrebări.
Trăim într-un moment istoric plin de tensiuni, dar perfect pentru a ne stimula gândirea critică. La un simplu scroll în jos putem vedea genocide, ascensiunea fascismului, colonialism, regimuri totalitare în Occident și cum ne mănâncă ultra-capitalismul de vii etc. Este momentul perfect să nu fim leneși, să citim, să ne documentăm, să deschidem ochii și să... follow the money trail, astfel încât să spulberăm toate minciunile băgate cu forța de-a lungul istoriei despre cum se fac lucrurile sau în cine ar trebui să avem încredere. Altfel spus, un moment bun și natural să ne întrebăm: „Bă, frate, ce ar zice Orwell acum?”.
Din păcate, documentarul ratează momentul. Face o „critică” mult,
muuult prea generală și superficială ca să spună, în esență, ceva concret.
Sigur, este foarte ușor, din cauza asta, să fim de acord cu ce ni se spune: „AI
bad”, „nu avem libertate”, „țara te vrea prost”. Dar când toate aceste idei
sunt lipsite de nuanță sau de o critică reală, care mai este scopul? Degeaba
îți sunt spuse lucrurile astea dacă nu îți sunt arătate mecanismele prin care
au luat naștere, de ce există și unde pot duce - mai ales că este foarte ușor
să trasezi linia dintre cauză și efect și să vezi că doar noi avem de pierdut.
Este o încercare de „wake up call” - sau o „trezire în conștiință”, tihihi -
pentru a vedea lumea din jurul nostru așa cum este de fapt. Dar documentarul
este atât de suprasaturat de informație încât nimic nu mai capătă sens, iar
orice „na-na” arătat puterii sau răului lumii își pierde din profunzime din
cauza abundenței
de bla-bla și a discuției la modul general. Toate astea duc la plictis, iar orice mică
flacără a revoluției pe care filmul încearcă să o aprindă este mai degrabă
stinsă decât îngrijită să crească.
Pe repede înainte, filmul este împărțit în două direcții:
una despre ce se întâmplă în zilele noastre - prin clipuri din știri, ziare,
clipuri virale sau secvențe din filme, predominant adaptări după 1984 și Ferma
animalelor - sporadic mai apar și unul-două filme de la Ken Loach - și o a
doua parte formată din imagini și fragmente despre George Orwell. Puntea dintre
cele două este construită clișeic și neimaginativ, printr-o narare constantă
din jurnalul personal al lui Orwell.
Să ne concentrăm însă pe carnea documentarului, care
încearcă să pună cap la cap tot ce se întâmplă în lume: de unde am plecat, unde
am ajuns și încotro ne îndreptăm. Da, viziunea este foarte doomeresque, pentru
că îți arată toți tiranii și oligarhii lumii cum acționează liber, cum mint la
televizoare, cum pornesc războaie și cum ne țin într-o manipulare constantă
prin frică, ca să ne dezbine, să ne țină săraci și să nu destabilizăm piramida
creată tot de ei - aka să își crească bogăția non-stop fără să-i deranjeze
cineva.
Aici este cea mai mare problemă a filmului - pe lângă
tot discursul de tip „I’m 14 and this is deep” - este faptul că nu creează căi
de dialog, noi unghiuri sau interpretări libere între cele două lumi. Tipic
orwellian, ca un „Minister al Adevărului”, documentarul vine și îți prezintă
indiscutabil că tot ce îți arată este adevărul absolut. Fair. Dar cu oamenii
care nu văd acest adevăr ce facem? Cu oamenii care au picat pradă manipulării,
care au mari probleme economice și abia trăiesc de pe o zi pe alta, fiind
astfel predispuși să cadă în plasa oamenilor răi, ce facem? Documentarul, din păcate, îi abandonează.
Nu întinde o mână și să zică: „Ok, voi care nu
vedeți lucrurile astea, hai să vorbim despre ele”. Iar problema asta se leagă
direct de suprasimplificarea discursului și de felul unidirecțional în care
filmul comunică. Dacă firul narativ și al ideilor ar fi fost trasat mai
inteligent, astfel încât să deschidă niște ochi, să creeze paralele între ce au
promis anumiți politicieni și ce au oferit de fapt, cum am fost mințiți
constant și care sunt efectele acestor minciuni, poate - doar poate - documentarul
ar fi fost, la fel ca 1984: un prim pas spre critical thinking și spre o
înțelegere mai profundă a lumii în care trăim.
„Orwellian” a devenit azi mai degrabă un concept satiric, o expresie folosită la mișto sau prea des. Din păcate, documentarul, chiar dacă poate are undeva o intenție bună, nu reușește să schimbe asta. Ironic sau paradoxal, filmul nu pare atât de apropiat de Orwell, cât mai degrabă de Huxley și a sa Minunată lume nouă. Nu doar că Huxley pare să fi intuit mai bine viitorul pe care noi îl numim azi prezent - unde avem informația și adevărul la fiecare pas, dar nu mai suntem interesați de ele - însă tocmai această rafală constantă de informații proiectate de documentar asupra noastră face ca totul să devină neinteresant, plictisitor și lipsit de profunzime.
Iar aici Raoul Peck cade exact în capcana pe care încearcă
să o critice. (Kinostetic)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.