miercuri, 20 decembrie 2023
3 din '23
TOPUL MARELE ECRAN & PRIETENII
Nu am mai făcut acest exercițiu de câțiva ani, de pe vremea când blogul era activ și scriau mai mulți oameni aici. Să-i spunem miracolul Crăciunului. Ne-am adunat din nou preferințele, cu rezerva că nu am văzut nicicare cât și-ar fi dorit pentru a avea o imagine completă (dar cine o mai are?). Am pus recomandările la un loc măcar
cu gândul de a servi de inspirație pentru alți iubitori de film. Lista lungă, sărăcia omului: am plecat de la ideea alegerii unui singur film (de ficțiune), a unui documentar și a unui serial care ne-au mișcat anul acesta. În final se vor vedea multe abateri de la regula auto-impusă, dar sperăm că măcar nu ne-am întins prea tare. După principiul care guvernează sezonul (the more the merrier), am invitat și câțiva colaboratori mai vechi sau, pur și simplu, confrați întru cinema. Ilustrațiile au fost făcute de Felix (Waka_X) cu trucurile lui magice și surprind, printre altele, marea bucurie a anului pentru timișoreni (s-a luminat din nou marele ecran de la Timiș). Sperăm ca 2024 să ne aducă și deschiderea cinematografului Studio.
ADINA BAYA
The Zone of Interest. Pentru cum portretizează ”banalitatea răului” (torționarul trăindu-și visul mic burghez) și pentru cum sunetul construiește o poveste paralelă în film. Dar poate mai ales pentru că Jonathan Glazer ne obligă să medităm profund la definiția umanității. Nu doar în contextul Holocaustului. Metafora poate fi ușor aplicată aici și acum, când „dincolo de ziduri” (sau de graniţele Europei) se întâmplă atâtea grozăvii pe care alegem des să nu le privim în faţă, hrănind iluzia că gardurile cu care ne înconjurăm pot crea o insulă paradisiacă.
Anatomy of a Fall. Pentru cum intră în miezul mlăștinos al unui mariaj între doi scriitori, unde realitatea și ficțiunea se combină într-un mix otrăvitor. Pentru cum Justine Triet cultivă atent incertitudinea la tot pasul și o împletește în jurul tău ca un fel de cocon în care stai nemișcat cu ochii lipiți de ecran, în timp ce noi și noi detalii îți pun părerile la încercare. L-a ucis sau nu? Aproape nu mai contează până la final.
Tár. Deși s-a lansat la final de 2022, eu l-am văzut abia în 2023 și mi-a rămas adânc în minte, așa că îl las aici. Pentru că, la fel ca cele două de mai sus, în al căror centru se află superba Sandra Hüller, și aici povestea e ținută de un personaj feminin care eclipsează tot restul distribuției: Cate Blanchett. Pentru cum vorbește despre muzică și pentru cât de finuț subminează stereotipurile și se joacă (niciodată nu știi din ce direcție) cu temele obsedante ale Hollywood-ului, de la feminism la cancel culture.
BOGDAN PUȘLENGHEA
Seriale n-am văzut, iar documentarele românești de anul acesta nu m-au impresionat mai deloc (dacă ar fi fost să aleg totuși unul, ar fi fost Între Revoluții). Așa că top 3 pentru mine ar fi:
Europa (Sudabeh Mortezai, 2023)
Prezintă o "Europă" mai aproape de adevăr - decât ăla ideologizant -, în care o companie pe nume Europa cumpără terenuri strategice pentru niște programe secrete, în Albania, încercând să-i păcălească pe proprietarii de drept, niște țărani, considerați înapoiați după standardele actuale.
Fallen Leaves/ Frunze Căzătoare (Aki Kaurismäki, 2023)
Un univers de idioți reci (zombies, and the dead don't die, cum nici capitalismul nu moare) în care băutura e una din șansele de a-ți mai păstra o urmă de demnitate, însa te lași de băut ca să intri într-o ordine superioară, a dragostei, a iubirii care ne depășeste și ne aduce împreună, dupa ce am depășit pragurile de încercare, după ce a dat trenul peste noi.
Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (Radu Jude, 2023)
Pentru că e singurul film românesc mai răsărit de anul ăsta. E inventiv, se joacă cu mediile vizuale ale prezentului și realmente te ține în priză timp de două ore și jumătate.
FELIX PETRESCU
filmul anului: Yannick (de Quentin Dupieux)
Maestru al absurdului și cel mai interesant și jucăus regizor francez modern ne ia ostatici într-o sală intimă de teatru și ne plimbă cu montagnes russes prin toate cotloanele minții spectatorului contemporan. Nimic nu e prea (s)acru de luat în balon: starea artei contemporane, critica, pasivitatea spectartistului dar mai ales dilemele rusești: dragostea, singuratatea și mai ales ce locuri ocupăm pe spectrul sindromului Stockholm. M-a făcut să râd și să plâng în același timp - cu mult har!
serialul anului (și animația anului): Scavengers Reign
Serialul ăsta chiar m-a luat prin surprindere. De când nu mai văzusem așa o minunăție: sf cu adevarat SF, adică din ăla care te face să regândești relația ta cu Planeta și Cosmosul, să nu pună Omul mereu în prim-plan, să te facă să simți fiori de alienare și frică de necunoscut și mai ales sa te ducă în aventuri greu de vizualizat. Mi-a adus aminte de fantasticele animații ale lui René Laloux și benzile desenate de Jean Giraud. Adăugăm și o coloană sonoră tare bună și așteptam cu sufletul la gură sezonul 2...
documentarul anului: Lombard (The Pawn Shop)
Un docu tragi-comic despre măruntaiele celei mai mari Case (Depozit) de Amanet din Polonia. Un univers bizar cu oameni pe care ai vrea să-i inviți la masă și cu un fel de dragoste pe care eu o numesc "nebunie în folosul comunității". Am vizitat un loc rar cu oameni la fel de rari, un orfelinat de obiecte cu miros de geci de piele tare vechi și de cărți cu coperțile pătate de lacrimi. Mai mult decât fermecător! Dacă mai ajung prin Polonia, o să trec sigur pe acolo.
FLORIN IEPAN
Cele mai bune seriale:
Copenhagen Cowboy (Netflix)
Succesion (2023, HBO)
The Bear (sezonul 2, Disney +)
Irma Vep (HBO)
IONUȚ MAREȘ
Cel mai bun film - "Fallen Leaves" (r. Aki Kaurismäki)
La Kaurismäki, e greu, aproape imposibil, să nu te laşi sedus de felul unic - un cinema pur, atât de artificial şi totuşi profund umanist - prin care reprezintă viaţa oamenilor simpli.
*trebuie să menţionez că, dintre filmele cu vizibilitate şi o bună receptare, deocamdată n-am văzut “Zone of Interest”, de Jonathan Glazer, şi “Cerrar los ojos”, de Victor Erice (în schimb, am bifat "Poor Things", de Yorgos Lanthimos, dar nu sunt un fan)
Cel mai bun film românesc - "Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii" * (r. Radu Jude)
*trebuia să marchez entuziasmul pe care mi l-au produs cele două vizionări
*n-am văzut ultimul film de Aki Kaurismäki, este posibil să fie bun.
duminică, 3 decembrie 2023
De ce scriu ăștia pe pereți?
INTERVIU CU REGIZORUL ALIN BOERU
"De ce scriu ăștia pe pereți?" explorează fenomenul graffiti și street art din România în 30 de ani și peste 40 de artiști - sau "niște mizerabili și nenorociți" cum sunt numiți de un politician român. Începutul foarte tulburător și visceral al documentarului te duce în subteranul unei lumi fără prea multe reguli, dar cu multă libertate artistică și de exprimare. De la artiști "savanți" la cel mai hardcore graffer român, MSER, cunoscut pe toate continentele. Am vorbit cu regizorul Alin Boeru despre documentarul său de debut sub pretextul premierei de gală de la Timișoara, de miercuri, 6 decembrie.
Marele Ecran: Pentru mine, documentarul tău e până la urmă o discuție despre creativitate, inclusiv despre creația filmului pe care îl vedem. E și despre nesiguranțele celui care își caută vocea, mai ales când e înconjurat de atâția artiști încrezători. Crezi că ai fi putut săpa mai mult sau crezi sută la sută în ce a ieșit, ca să citez un personaj din film?
Alin Boeru: Cred că aș fi putut săpa mai mult. Aș fi avut nevoie de mai multe ore filmate mai mult timp petrecut cu ei, ca să ajung la ceva mai real. Ascunzându-se uneori în spatele unor litere sau construindu-și ani de-a rândul aceste persona cu care desenează, se prezintă într-un anume fel, foarte bine controlat. Se deschid mai greu când întâlnesc un străin. Mi-ar fi plăcut într-adevăr să am cinci ani doar de filmat și de cercetat.
Oricum am sondat foarte mult și am vorbit cu numeroase persoane. Pe parcurs, mi-am dat seama că interviurile deveneau foarte seci, formale, și eu voiam altceva. Voiam un soi de împrietenire cu oamenii ăștia, și să iasă ceva cât mai natural. Cred că mi-a ieșit până la urmă, când am început și eu să mă deschid în fața lor.
M.E. Înțeleg că sunt personaje cu care ai fi stat mai mult...
A.B. Amuzant e că atunci când mergeam la filmare, foarte mulți dintre ei se comportau ca și cum întreg documentarul urma să fie doar despre ee. Se zice și în film că e mult ego. S-ar fi putut face lejer un film doar despre Erps, Homeboy, Pisica Pătrată sau Wanda. Sau alte personaje puternice care ar fi meritat, poate, un film al lor.
ERPS
M.E. Fiind așa vast, nu te-a speriat un pic sarcina de a scoate la lumină toată scenă de la noi? Te-ai simțit copleșit în vreun punct?
A.B. Au fost mai multe puncte. La prima întâlnire cu cei care au venit cu ideea filmului - John Dot S. și Robert Obert- a fost prezentată o listă cu nume. Erau vreo 5-6 planșe mari pline cu acronime din care nu înțelegeam nimic. Nu, că toți sunt relevanți. După ce am filmat foarte multe interviuri am început să recuperăm și pe partea de acțiune, să ieșim cu ei la desenat, să cercetăm arhiva. De exemplu, filmările lui MSER, care are 3000 de metrouri desenate, au ajuns la noi când eram foarte avansați cu montajul, dar au funcționat foarte bine ca niște coperți pentru documentar. MSER, care are pofta asta de adrenalină și de a desena aproape zilnic, e cel care mi-a oferit mantra ce m-au determinat să-mi schimb radical viața: "Până la urmă, trăiesc doar o dată!".
M.E. Declicul tău. Ai lăsat slujba de la corporație. Filmul chiar ți-a schimbat decisiv viața.
A.B. Am pornit de la a-i descoperi pe ei și am ajuns să mă descopăr pe mine. Să vreau să fiu mai asumat și să fac un documentar cât mai raw. Să mă arunc cu capul înainte în tot ce înseamnă lumea filmului, de la scris scenarii, la regizat, produs și jucat. Pe parcurs, am renunțat la ideea de a avea muzică hip-hop, considerând că ar fi cumva previzibil, și am preferat să se audă orașul, mediul înconjurător, claxoanele, oamenii. Când vedem desenele alea în oraș, nu prea se aude muzică.
M.E. Ce te-a fascinat pe tine la lumea asta, care a fost cârligul care te-a adus?
A.B. M-au fascinat spațiul public și înscrisurile pe pereți. De mulți ani colecționam fotografii cu pereți. De la mesaje fără noimă, până la murale și piece-uri de graffiti elaborate. Mă întrebam cine sunt oamenii din spate, ce îi mână. Având norocul să cresc cu oamenii ăștia, OBERT și John Dot S., îi mai întrebam una-alta și mă luminam parțial.
Inițial, filmul trebuia să se cheme Pe pereți nu se scrie!. Era lucrul pe care îl auzeam cel mai des când eram mic, când mâzgâleam pereții din camera mea. Ulterior, mi s-a părut mai bună întrebarea De ce scriu ăștia pe pereți?. Pentru că fiecare se întreabă asta când iese pe stradă și vede zidurile desenate. Asta legat și de spațiul public. Al cui e, până la urmă?
M.E. Unde e granița între arta asta pură a artiștilor documentați de tine și monetizarea ei, ca la Banksy, unde s-a ajuns la chestii absurde. Oameni care au desenul lui pe casă...
A.B. ... decupează pereții și îi vând la licitație, da. Cred că e nevoie și de monetizare. Numai așa pot exista acele murale complexe. Ele nu se pot realiza într-un sfert de oră sau o zi. Uneori au nevoie de câte o săptămână sau două. La Sibiu, de exemplu, cei de la Sweet Damage Crew au desenat un zid de peste 500 de metri pătrați. Sau "ziarul orizontal" al lui Dan Perjovschi -tot din Sibiu-, unde el revine și comentează constant asupra lumii, de peste 13 ani.
 |
| SWEET DAMAGE CREW |
Există și o dualitate, ca să nu o numim ipocrizie. De multe ori, grafferii ăștia alergați de poliție că desenează pe tramvaie și metrouri, la anumite ocazii sunt plătiți de autorități să facă fix asta: să deseneze pe tramvaie și metrouri, la diverse evenimente festive.
La festivalul de street-art de la Târgu Jiu, artistul Harcea Pacea urma să deseneze un personaj cu picior de lemn pe fațada unui bloc. La început, administratorul a fost foarte supărat: De ce desenează ăsta pe blocul meu? O să fim blocul cu șchiopul. Apoi, văzând cum iese lucrarea și care e mesajul final, s-a atașat de ea și a început să o considere a lui și să-i alerge pe copiii care voiau să deseneze la baza blocului cu spray-urile rămase. Nu, e lucrarea noastră! Cum să desenați peste ea?
Lumea se transformă dacă ajunge să-i cunoască pe artiști. Dar, de multe ori, nu avem răbdare. Pe mine asta m-a interesat: oamenii din spatele acestui fenomen. Plus că, filmul mi-a demonstrat că nu e chiar atât de ușor să desenezi cum am crezut. Dar poate fi terapeutic, chiar dacă nu-ți iese. De asta și spun la Q&A-uri spectatorilor să încerce măcar o dată să ia un spray cu vopsea în mână sau un marker și să încerce să se joace pe un perete... al lor, de preferat.
Am văzut foarte multe paralele între lumea street-artiștilor și lumea cinematografiei în care încercam să intru. Poți înlocui întrebarea mea cu "de ce fac ăștia filme" sau "de ce scriu scenarii". Răspunsul e: din interior. E ceva ce simți visceral și, uneori, greu poți articula.
M.E. E și o democratizare în ambele arte. Îți trebuie doar un instrument, un perete, o suprafață pe care să arunci...
A.B. Și un pic de tupeu, dorință sa faci asta. În ambele cazuri vrei să fie văzută opera ta de spectatori, de trecători. Să se întrebe ce ai vrut să faci.
M.E. De ce să vină lumea la premiera de gală de la Timișoara?
A.B. În primul rând m-aș bucura să vină cei care activează sau cărora le place zona de grafitti și street-art. Apoi să vină toți care vor să se auto-descopere, care poate sunt într-un moment de cumpănă, care nu sunt siguri că se îndreaptă în direcția bună, care și-au dorit să facă altceva, dar n-au îndrăznit. Cred că oferă ceva și celor din comunitate dar și celor care n-au nici în clin, nici în mânecă cu forma asta de artă. După proiecția de miercuri, 6 decembrie, de la Cinema Victoria (20.30) va avea loc o discuție despre street art și graffiti, la care avem și un invitat special: artistul stradal timișorean LUX. E posibil să vină și Irlo, care sigur va fi prezent la proiecția de la Arad, cu o zi înainte, pe 5 decembrie, la cinematograful ARTA.
A consemnat Lucian Mircu. Interviul a fost editat pentru claritate.
