luni, 27 iulie 2026
The Odyssey (2026)
.jpg)
Lucian:
Elon Musk a spus că platforma Grok va face o
adaptare precisă istoric a Odiseei lui Homer, după ce miliardarul l-a tot criticat
pe Nolan pentru distribuție", scria zilele trecute The Guardian.
Iar acesta e doar un strop din ploaia de
comentarii pe lângă film. Așa că încep și eu tot pe lângă.
Dacă Ulise își conducea echipajul la pieire
după căderea Troiei, în 1914, în zorii altui război, exploratorul Ernest
Shackleton și cei 27 de oameni de pe vasul Endurance se rătăceau în apele
înghețate ale lui Poseidon, aproape de Polul Sud. Cu nimic mai puțin epică, așa
cum a fost cântată de Alfred Lansing, este povestea unui eșec monumental și, în
egală măsură, a unui fantastic triumf: Shackleton își duce toți oamenii acasă
în siguranță în ciuda unui șir dezastruos de evenimente.
La asta îmi fugea gândul în timpul filmului.
Că odiseea Endurance ar merita blockbusterul ei, o lecție pentru agamemnonii/
agamiță ai zilelor noastre.
Revenind la Legendele Olimpului, e ceva mai
complicat de "reconstituit istoric" una dintre cele mai vechi povești
ale umanității. Așa că Nolan a mixat mai multe într-una.
Ba e film de aventură pe mare cu momente de
slapstick și magie ca în Pirații din Caraibe, ba e film de (anti)război în
cheie gravă gen Vino să vezi (1985), ba un pic de Dark Knight de fiecare dată când
intră în scenă Agamemnon sau chiar un pic de Cast Away, în manevra de escape
artist de pe insula lui Calypso. Apropo, și aici îl citez pe Richie când zice
despre Calypso că e cea mai tare terapeută: "face cu Ulise tratament de
lungă durată ca să-și descopere trauma". Sau, dacă preferați, avem și un
pic de Memento.
Din toate ,filmele' din film cel mai puțin m-a convins filmul de arte marțiale din final: cam lung, dar totul e lung în alea trei ore, chiar dacă trec mai repede ca anii la Calypso acasă. Ideea asta, de a recompune din perspective diferite o istorie ce nicicând nu va putea fi relatată 'precis' , are meritele ei. Un compliment merită și muzica lui Ludwig Goransson: măcar în câteva scene a fost surprinzătoare, cu synth-uri tipice mai degrabă unui horror indie.
Odiseea lui Nolan e încercarea de a face un film mare (ca scară), care conține și o mică ,profeție' despre zilele noastre. I-a reușit? Probabil mai e nevoie de timp ca să înțelegem ce e acest film, după ce trecem de vârtejul din mijlocul oceanului de comentarii. Mai întâi, să avem grijă să nu ne înghită.
Darius:
Trăim în era datului cu părerea, cum ar fi că toată lumea e critic pe internet, dar din toate comentariile referitoare la Odiseea, eu sunt cel mai îndreptățit să-mi dau cu părerea. Nu doar pentru că am citit Iliada și Odiseea sau am văzut mai multe adaptări și reprezentări ale mitului sau poemelor, ci din simplul și purul fapt că, atunci când nu sunt acasă, se aprinde în mine o dorință arzătoare de a face orice îmi stă în putință ca să mă întorc acasă cu orice preț... la fel ca Ulise.
Nu cred că are rost să fac un rezumat al acțiunii. Suntem după Războiul Troian, Ulise nu mai ajunge odată acasă și, practic, se întâmplă același lucru ca în filmul lui Spielberg: „E.T. phone home!”, cu puțin din Harap-Alb, unde are tot felul de încercări prin care trebuie să treacă ca să crească drept personaj, și unde, la fel ca în Păsări-Lăți-Lungilă sau Regina Albinelor veghează asupra lui - la fel cum zeii veghează asupra lui Ulise. Un adevărat, veritabil bildungsroman.
Acum, discuțiile referitoare la film sunt interminabile, dar mai toate se bazează pe surse indirecte despre film, nu pe ce am văzut pe marele ecran, și asta ne poate da un mare indiciu despre film în sine. Eu nu sunt un purist, nu voiam o reprezentare unu-la-unu a cărții sau a perioadei, ba mai mult, vreau să văd exact partea creativă a regizorului care atacă o astfel de adaptare - ce vine în plus, ce schimbă și cum o face „a lui”. Aici apar și problemele mari ale filmului, pentru că domnul Nolan trebuie să fie cel mai serios dintre serioși, nu poate fi puțin silly-goofy și să-și folosească creativitatea pentru a face ceva ce nu e o adaptare de „oameni mari” - care, paradoxal, ajunge la nivelul unei cărți cu machete 3D pentru copii.
Nu mă deranjează armurile, mă deranjează că sunt banale și că a angajat pe cineva ultra-calificat pentru a face armuri conform perioadei, ca apoi să-l dea afară. Mă deranjează că nu sunt greci folosiți ca actori - cu toate că nu știu câți sunt în crew. Nu mă deranjează actorii aleși, care fac o treabă... nu bună, dar nu din vina lor, ci din cauza scenariului. Mă deranjează că nu simt nici cea mai mică emoție între personaje și mă deranjează faptul că, atunci când Nolan vrea să fie puțin șugubăț - vezi armura lui Agamemnon, care, cu toate că e foarte „Darth Vader”, e funny și e ceva nou și interesant - scena cu ciclopul sau cea din Hades îi ies fun și te prind, dar astea sunt singurele momente. Mă deranjează că nu se simte niciodată cu adevărat epic, ci foarte mic ca scală și ca reprezentare, puțin timid.
Cel mai mult mă deranjează ceea ce Nolan știe să facă cel mai bine: întâi, faptul că nu construiește deloc relația dintre personaje. Toate se simt reci și nepăsătoare, oricât ar fi încercat Anne Hathaway să mă convingă că chiar vrea ca Matt Damon să se întoarcă, sau oricât ar fi încercat să mă convingă că lui Tom H. îi pasă de taică-su nu pot să cred deloc. Lucrurile astea sunt amplificate, probabil, de faptul că NICIODATĂ NU AI DOUĂ PERSONAJE CARE VORBESC ÎN ACELAȘI CADRU! Câte planuri-contraplanuri poți să înduri într-un film? Pe vremuri, camera era fluidă între scene sau în momentele de dialog, momente care deveneau ca o coregrafie bine dansată, în care, dacă erai atent, conta nu doar ce se spune, ci și modul în care personajele se mișcă - cel puțin ca să nu te plictisească un close-up pe fața celui care vorbește, urmat de un close-up pe fața interlocutorului, și tot așa, timp de trei ore. E foarte obositor.
Al doilea lucru cel mai problematic și dezamăgitor din „Nolan signature move” este reprezentarea femeii. Ok, da, știu, materialul sursă e de vină, și sunt total de acord cu asta - ce am citit în Iliada/Odiseea este foarte misogin și problematic - dar ai și personaje feminine puternice, chiar cheie pentru toată acțiunea, care simbolizează trăiri sau sentimente mai presus de dorința bărbatului asupra lor sau de rolul de a se învârti în jurul lui. Și aici intervine partea creativă a lui Nolan, care lejer putea să-și ia libertăți artistice și asupra personajelor feminine, în loc să le reducă la două head-nod-uri între Anne și Mia Goth dar, cum ne-a învățat istoria lui cinematografică, Nolan nu știe să scrie personaje feminine care să nu fie stereotipice sau just there.
Pe lângă toate aceste probleme, mai avem și discuția despre filmatul integral în IMAX. Ok, e cool și groundbreaking, nu zic nu - primul regizor care s-a încăpățânat să împingă formatul acesta la maximum, plus ideea de a ține filmele pe peliculă în viață. Toate bune și frumoase până aici, dar cum te poți da luptător pentru peliculă și pentru mersul la cinema când doar o mână de oameni „norocoși” economic și geografic au oportunitatea să vadă filmul așa cum ai vrut tu să fie văzut? Scopul nu scuză mijloacele aici, pentru că e în detrimentul artei și al omului, și în ajutorul deplin al capitalismului. Aici apare și o mică ironie „oppenheimer-iană”: vrea să împingă tehnologia cu un pas mai în față, dar lucrul acesta provoacă mari distrugeri pe toate celelalte planuri.
Toate problemele pe care le am cu filmul ar fi putut fi, pe alocuri, „iertate” dacă filmul chiar era EPIC din toate punctele de vedere - storytelling, metaforic, tehnic - dar surpriza e că filmul e foarte banal și cuminte. Castul, tehnologia, imensitatea formatului și marketingul, toate duceau spre ceva cu adevărat pe măsura filmelor de epocă de altădată, când acestea erau imense, cu un cast de mii de oameni, seturi de design insane de mari și impunătoare, fun și, cel mai important, aveau ceva de spus, chiar dacă destul de clișeic sau on the nose. Conta prietenia pe care o legai în marea călătorie.
Dacă ne uităm la Napoleon (1927) al lui Abel Gance, care e doar cu 2 ore 30 mai lung (5h:30) decât Odiseea și care, la vremea respectivă, a spart toate normele posibile din punct de vedere vizual - cu toate că era un film mut, până și partea audio a fost împinsă la maximum, cu punctul culminant al filmului bazându-se pe muzică scrisă și interpretată live. În filmul acela găsim numeroase tehnici de filmat și de montaj care astăzi au devenit canonice și care nu s-au folosit pana atunci. Putem merge chiar cu 10 ani înainte, în 1916, la un regizor foarte problematic, dar cu un film aflat la o scală aproape la fel de mare ca Napoleon - sau ca ceea ce crede Nolan că face. Intolerance e un exemplu perfect de seturi de design imense, cadre care surprind toată măreția, și o coregrafie insane, sute de oameni pentru scene.
Odiseea lui Nolan nu se ridică deloc la așteptările create de el sau de marketing. Mi-ar fi plăcut să existe un șiretlic la mijloc și, de fapt, filmul să fie mai mic, mai lent și nu atât de gălăgios, mai metaforic și bazat pe simbolismul sentimentului întoarcerii acasă a lui Ulise. Nolan ratează croșeu după croșeu și nu reușește să redea, printr-un filtru modern, povestea și să o transforme într-un grandios epic despre vremurile pe care le trăim sau despre punctul de plecare al răului în lume, ale cărui reverberații, simțite până și astăzi, pot deveni devastatoare. Cumva se situează într-o poziție stânjenitoare, între dorința de a face un film grandios și o aventură de neuitat, cu partea subliminală a ceea ce reprezintă de fapt Odiseea - teme antirăzboi, loialitate, hazard etc. - și un film cu supereroi. Această trecere prin linia de mijloc a celor două nu e deloc în avantajul filmului, pentru că astfel reușește performanța uimitoare de a nu face nici una, nici alta, și de a fi un film general care e doar o reprezentare grafică a cuvintelor Odiseei, nu și a substratului ei - posibil nici măcar o reprezentare grafică bună, căci atunci filmul era mult mai okay.
Ca o concluzie, o să vă las cu o idee. Cred că tema mesianică pe care Nolan tot încearcă s-o exploateze - în Prestige, Interstellar, Batman, Tenet, Oppenheimer și acum Odiseea - trebuie oprită înainte să ajungă la cea mai cunoscută înviere după o altă carte celebră. Cred că ar trebui să facă un pas în spate și să se reinventeze pe sine pentru viitoarele proiecte. Cine știe, poate un film despre reînvierea unuia dintre cei mai iubiți regizori la box office, și cu cel mai mare fan club, ar prinde mai bine și l-ar ajuta să facă o introspecție demnă ca să pună și ceva sentimente în scenariile lui.
luni, 13 iulie 2026
Ceau, Cinema! 13 - CINEMA DEZLĂNȚUIT
.jpg)
.png)
vineri, 3 iulie 2026
Dragă Ami
Anne-Marie Ionescu, adică Ami, a fost timp de 20 de ani colega mea la Magic FM și Rock FM , în același timp prietena cu care am putut discuta zeci de minute despre câte un film sau un episod de serial. A fost o susținătoare importantă a celor două documentare la care am lucrat. "Apă și talpă" și mai ales "Superhombre" au ajuns în cinema, la mii de spectatori, și datorită ei (nu e o întâmplare că Rock FM și numele ei sunt pe ambele generice de final). Dar acesta e doar încă un motiv (secundar) pentru care îi voi rămâne mereu recunoscător (din păcate fără șansa de a-i mai întoarce binele). Am simțit nevoia să scriu următoarele rânduri, pentru mine și pentru sufletul frumos al lui Ami. N-am putut să le scriu altfel decât pe această pagină dedicată pasiunii pentru filme și acelora dintre noi care credem că, în final, cinemaul va găsi o cale să ne salveze cumva în paradisul său de celuloid și vise. (Lucian Mircu)
Dragă Ami,
Din păcate, nu ne-am întâlnit în persoană de prea multe ori (deh, Timișoara e departe). Din fericire, am vorbit zeci de ore și despre sute de filme. Așa, prin cinema, cred că am ajuns să te cunosc (mult mai) bine. Ca atunci când împarți o limbă secretă cu cineva.
Și chiar vorbeam aceeași limbă, mi-ai confirmat fix cu vorbele astea când discutam despre The Pitt sau de White Lotus, de Better Call Saul și de superba Rhea Seehorn din Pluribus. Sau despre National Lampoon's Christmas Vacation (1989) ori Fanfara Învingătorilor (1996).
Când mi-ai recomandat The Witness (A tanu, de Peter Bacso, 1979), mi-ai scris așa: "L-am văzut acum 30 de ani absolut întâmplator, la cinema Union (ăla de lânga blocul turn de la Sala Palatului, pe Câmpineanu, erau 4 oameni în sală, cu tot cu mine si un amic)."
Atâtea interpretări și teorii despre seriale și filme și descoperiri pe care mi le-ai pasat și mie.
„Scenariul
de film era limbajul lui, singurul mod în care putea / știa să comunice”, mi-ai
scris recent observația asta mișto, "traducerea ta” despre rolul lui Stellan Skarsgard în Sentimental Value (2025).
Nu vrea să fiu foarte sentimental (nici nu ți-ar plăcea), dar nu cred că e ceva mai valoros ce poate fi spus despre cineva, oricine, decât ce simt că vreau să spun acum: s-a dus un om bun.
Dar cumva a și rămas. Rămâi.
“You see, the thing that makes sense of this crazy world is rock and roll”
Nu degeaba The
Boat That Rocked (2009) era pe lista cu comediile tale preferate.
Îmi lipsesc
deja discuțiile noastre despre filme și viață. În același timp, când scriu asta
aud în cap vocea ta plină, inconfundabilă, atât de natural “radiofonică”: Biniii! Haide,
ti pup!
Ne vedem în
Cinema Paradiso, acolo unde nu mai avem nevoie de traduceri și
subtitrări. You'll always rock, Ami!