luni, 25 mai 2026
Letiția Ștefănescu, despre "Alice On & Off"
Letiția Ștefănescu este una dintre cele mai active editoare de film din România. În afară de ficțiune, lucrează și mult film documentar. Am invitat-o la Timișoara, alături de regizoarea Isabela Tent, la proiecția specială Alice On & Off, film la care lucrase timp de trei ani. Și-a dorit și Letiția să ajungă, dar pentru că nu se aliniază stelele să vină, măcar ne-am consolat cu o discuție prin telefon în dimineața de vineri, 22 mai.
Alice On & Off (2024) este despre o fată captivă în existența unei mame tinere. La 16 ani se îndrăgostește de Dorian, care a sărit de 50. Deși se căsătoresc și au un fiu, Aristo, ecourile propriei sale copilării dificile ies din nou la iveală. O imagine fără compromisuri a modului în care trauma se repetă de la o generație la alta, în timp ce Alice încearcă să rămână prezentă în viața fiului ei și să se regăsească. Un film realizat de trei femei: Isabela Tent (regie), Irina Malcea (producție), Letiția Ștefănescu (editoare).
Am admirat mereu la Letiția stilul direct și onest, adesea cu umor și mereu fără menajamente (în primul rând față de sine). Full disclosure: am lucrat cu Letiția la editarea Apă și talpă (unde a fost a treia pereche de ochi, în trioul completat de Mircea Gherase). Pe parcursul colaborării am avut o grămadă de învățat de la ea. Cum o poate dovedi și acest interviu, consemnat și editat pentru claritate de Lucian Mircu).
Marele Ecran: Alice On & Off are o istorie întinsă pe aproximativ 10 ani. Tu când ai intrat în proces?
Letiția Ștefănescu: Într-adevăr, a trecut mult timp de când a fost filmată prima
dată familia aceasta, dar primii ani au fost dedicați unui scurtmetraj, apoi s-au
rostogolit într-un alt scurtmetraj. A durat ceva până Isabela Tent s-a întâlnit cu
Irina Malcea (producătoarea filmului, nota noastră) care a impulsionat-o să facă
un lungmetraj. Irina m-a cooptat și pe mine în ecuație destul de rapid, prin
2021.
M.E.: Ce te-a prins în poveste? Care a fost motivația ta să intri într-un asemenea proiect de anduranță?
L.Ș.: Am empatizat foarte mult cu Alice. Simțeam că avem o poveste
comună. Pur și simplu a fost o curiozitate și o
nevoie de a explora povestea asta. Adică simțeam că există niște puncte comune
între noi și m-a fascinat destinul ei foarte intens.
M.E.: Nu că ar conta foarte mult cantitatea, dar bănuiesc că
ai avut de structurat un volum destul de mare de filmări.
L.Ș.: În ciuda perioadei lungi pe care s-a întins proiectul, Isabela
n-a filmat în fiecare zi sau în fiecare săptămână. S-a dus punctual în niște momente
care i s-au părut importante. Cred că erau sub 100 de ore de material, nu chiar
cu sutele cum se strâng de obicei la documentar observațional.
Oricum e mult, dar s-au cernut destul de ușor momentele-cheie. După care a trebuit doar să ne dăm seama cum construim restul filmului din ce a rămas, în afara secvențelor-bombă.
M.E.: Ați avut un fir roșu sau după ce v-ați ghidat?
L.Ș.: Am muncit destul de mult până să ajungem la o structură,
până să ne găsim calea. Cred că singurul fir roșu care ne-a ghidat a fost
responsabilitatea noastră față de ei ca familie, față de fiecare și mai ales față de
Aristo. Genul ăsta de responsabilitate, pe care o ai vizavi de cum reprezinți o
persoană, a modelat foarte mult filmul.
Filmul s-a format în raport cu găsirea unui punct de echilibru: cum să te facem ca spectator să-i iubești și să-i urăști deopotrivă, așa cum simțeam și noi față de
personaje și față de alegerile lor de viață.
Cam asta a fost steaua călăuzitoare: să ajungem în punctul în care putem să îi rotunjim 3D ca personaje. Să nu te poziționezi în extremis, ca spectator, față de nicicare. Aveam mereu în minte cum își va privi acest copil familia când va crește.
A durat mult până am găsit la montaj legătura între felul în care a crescut Alice și felul în care își gestionează familia ei. Apoi am așezat materialul pe această idee. Sigur, e și un subiect la modă. Apar la generația noastră atâtea filme despre cum copilăria ne-a influențat viețile actuale.
M.E.: De curând ai intrat și tu în rolul de părinte. A rămas ceva cu tine după proiectul Alice On & Off și la care te-ai gândit recent din perspectiva de părinte?
L.Ș.: Da. E ceva ce n-am conștientizat pe moment - încă nu eram părinte pe vremea când lucram la
film - ceva care a fost foarte dureros pentru noi de privit. Și cred că e în
general dureros de privit. Din afară e mult mai ușor să observi abuzuri sau alte
lucruri care nu sunt conform cu busola ta internă de valori. E mai greu să le
observi când faci tu lucrurile respective.
Privind din afară dinamicile de familie i-am
judecat destul de aspru și am fost supărată pe cei doi ca părinți și pe felul
în care își folosesc copilul ca să-și plătească polițe personale. Am internalizat
supărarea asta. Așa cum facem și cu lucrurile care ne nemulțumesc la părinții
noștri și pe care zicem că n-o să le facem niciodată.
Dar cred că am învățat și altceva: să fiu prezentă în
viața copilului, nu doar să dau din gură și să bifez niște lucruri. Le-am
simțit în felul în care Dorian și-a înțeles rolul de părinte în ciuda tuturor
celorlalte aspecte care îl fac greu de digerat pe el ca om și ca personaj. E ceva extraordinar de înduioșător în felul în care el nu a
fugit de responsabilitate și a rămas acolo, ca prezență fizică, zi după zi. Dacă
mă gândesc la viața mea, mi se pare că semăn mai mult cu Alice. În sensul în care
mi se pare că foarte des aleg cariera și lucrurile care îmi plac, care
existau în mine înainte de a avea copil.
Mi se pare că petrec din ce în ce mai
puțin timp cu copilul și că sunt doar ceva pasager în viața lui, când de fapt ar
trebui să fiu un pilon central. Un stâlp mult mai prezent, nu doar care bifează
tangențial seri, weekend-uri, dimineți și atât.
Nu știu
dacă ți-am răspuns la întrebare, dar o oarecare paralelă există. Mi-e
foarte vie în minte o secvență în care Alice spune: „dacă
ai nevoie, poți să vii oricând la mine”. Ca părinte nu ar trebui să pasezi
responsabilitatea asta copilului. E important să fii acolo, lângă el. Adică
nu aștepți să-ți trimită o carte poștală când nu se simte bine.
M.E.: Cum ai lucrat cu Isabela Tent?
L.Ș.: Oh, cred că e una dintre cele mai plăcute colaborări ale mele. Odată pentru că a fost un om foarte prezent, pentru care terminarea acestui proiect a fost foarte importantă. Iar pentru că a fost foarte conștiincioasă, am reușit să punem împreună cărămidă după cărămidă.
Nici n-au prea existat conflicte între noi, deși multă vreme am fost destul de pierdute sau eram într-o căutare. Ne uitam la material, dar nu prea știam în ce direcție să o luăm. În ciuda acestei derive pe care o întâlnești destul de des, adică aproape la fiecare proiect, apreciez retrospectiv grația cu care Isabela a navigat aceste momente.
Foarte mulți oameni, prinși în malaxorul temerilor -mai
ales regizorii debutanți- se transformă în mici harpii. Le e foarte greu să
stea cu anxietatea de a nu găsi direcția proiectului și cred că din acest punct
de vedere I was blessed cu Isabela.
A fost una dintre cele mai calme colaborări, deși a fost un
proiect dificil. Adică am navigat ușor, steady, această corabie în port.
De cele mai multe ori, când căpitanul vede că nava se scufundă, se panichează,
începe să urle la toată lumea. Oricât încerci tu, matelotul, să-i spui șefului:
„stai puțin că trece furtuna, trece și ne vom găsi pe partea cealaltă”, el n-a mai trecut prin furtună, așa că
izbește în stânga, în dreapta. Durează până când chiar trece furtuna și
vă regăsiți amândoi răniți, când ați fi putut doar să vă țineți
de un mâner și să așteptați să treacă.
M.E.: Tu ai lucrat și ficțiune, dar ai o atracție pentru
documentare din astea grele, pe teme sociale, cum a fost și Profu’ (2019). Genul
de filme care cer la fel de mult timp, poate chiar mai mult timp decât
proiectele mai bine finanțate sau mai clare din punct de vedere al direcției. Întrebarea
e: ce anume te atrage în zona asta?
L.Ș.: Acum continui s-o fac pentru că am gustat din ambrozie. Am început cu documentar din pur ego. Toată lumea spunea că e cel mai greu să faci
documentar și nu înțelegeam de ce. Când intrasem în școala de film, noțiunea
mea de documentar se rezuma la National Geographic și Teleenciclopedia. Eram habarnistă
în ceea ce privește filmul documentar. Dar din greșeală, sau din greșeala pe care a
făcut-o Oana Giurgiu, am ajuns să lucrez la Aliyah DaDa (2015 n.n.) și am prins gustul. A fost primul
meu proiect adevărat, un documentar destul de amplu și dificil, în același timp
trăznit și aparte.
Munca la documentar îmi satisface și o altă pasiune a mea: de a scrie, de a compune povești. Îți dă o mai mare libertate în a construi povestea. Pentru mine e mai atrăgător fiindcă aportul pe care îl ai în a modela povestea la montaj e mult mai mare.
M.E.: La ce filme lucrezi acum sau care se vor lansa curând?
L.Ș.: În ultima vreme, mai mult ficțiune. Astă toamnă am lucrat la
ultimul film al lui Cătălin Mitulescu, Vara Indiană. Acum sper să finalizez cu
Alina Șerban - Eu contez - și cu Cristian Pascariu - A Flower
is not a flower (O floare nu e o floare). Ficțiuni, toate trei.
Dar muncesc și la două documentare care cred că ies la anul,
amândouă pe tema educației. Dacă am depășit traumele transgeneraționale și copilăria
mică, acum ajungem la școală și vedem cum ne-au stricat profesorii. (râde)
Cu Irina Malcea fac din nou echipă la documentarul ei de debut, un portret inspirațional al unei femei care și-a suflecat mânecile și s-a apucat să facă lumea din jurul ei mai bună. Cu Eliza Zdru lucrez la Marş
acasă, un proiect foarte mișto, combinat cu animație. Abia aștept
să îi dăm o formă, va fi bombă când iese. Dar mai trebuie să fac și o pauză, că
am un copil de crescut. Ne-am întors de unde am plecat.
M.E.: Ești legată și tu de zona asta vestică a țării. Ai un
mesaj pentru timișoreni?
L.Ș.: Cred că timișorenii sunt momentan cei mai privilegiați orășeni din România. Îi invidiez din toți rărunchii pentru toate aceste cinematografe superbe. Mi-aș dori să le aprecieze, adică să înțeleagă cât sunt de privilegiați că s-au aliniat toate stelele astfel încât aceste cinematografe să fie renovate. Nu pot decât să le urez să le populeze. Sunt sigură că în programarea lor, găsesc lucruri pe gusturile lor. Să se bucure deci că pot merge să vadă film în cinema, nu acasă, pe streaming.
duminică, 24 mai 2026
Cannes 2026 (3)
În a patra zi la Cannes, cu câte patru filme topite unul după celălalt, era inevitabil ca experiența de "prea mult" să îl ajungă pe Kinostetic, așa cum și recunoaște în relatarea de mai jos. A apucat totuși să scrie și despre Minotaur, câștigătorul Grand Prix la ceremonia de aseară. Sigur, pentru noi, marea știre este legată de Fjord. Iar corespondentul nostru va putea să își treacă în palmares că a văzut premiera mondială a filmului recompensat cu al doilea Palme D'Or pentru Cristian Mungiu, care intră astfel într-un club foarte select alături de Coppola, Haneke, Loach, Ostlund și frații Dardenne.
Noul film al lui Andrey Zvyagintsev, funcționează ca un soft
remake contemporan al filmului The Unfaithful Wife al lui Claude
Chabrol, dar reinterpretat într-o cheie mult mai rece, mai modernă și cu un
twist care schimbă sensul întregii povești.
Când Gleb, un director de companie de succes, se trezește
asediat de presiunile corporatiste, de instabilitatea unei lumi aflate în
derivă și de descoperirea aventurii soției sale, prăbușirea vieții sale atent
ordonate accelerează inevitabil spre violență.
Minotaur încearcă, cu o atenție aproape jurnalistică,
să „documenteze” ruptura unei familii rusești contemporane. Scenariul inspirat
din filmul lui Chabrol este adus în prezent, însă punctele esențiale ale
originalului rămân intacte, ca niște checkpointuri narative inevitabile către
tragedie. Totuși, adevărata forță a filmului - și motivul pentru care devine
atât de relevant - nu stă în povestea de adulter, ci în contextul în care
aceasta se desfășoară: o Rusie modernă, aflată în plin război cu Ucraina.
Adulterul funcționează mai degrabă ca un paravan narativ, o
scuză pentru ca filmul să exploreze ceva mult mai amplu: anxietatea colectivă
și degradarea morală produse de război. De la „Z”-urile desenate aleatoriu pe
mașini, veteranii mutilați întorși de pe front, graffiti-urile anti-război
șterse rapid de autorități sau presiunea constantă exercitată de sistem asupra
oamenilor obișnuiți pentru a-i transforma, direct sau indirect, în complici ai
invaziei, Minotaur construiește imaginea unei societăți fragmentate atât
politic, cât și moral.
Deși tema războiului rămâne extrem de relevantă din punct de
vedere socio-politic, din păcate, modul în care filmul o integrează, riscă să cadă
în desuet. Dinamica geopolitică actuală se schimbă cu o viteză tot mai mare,
iar succesiunea constantă de crize transformă prezentul într-un spațiu
instabil, unde anxietățile vechi sunt rapid înlocuite de altele noi. În acest
context, există riscul ca Minotaur să rămână puternic ancorat într-un
moment istoric foarte precis, iar componenta sa politică să capete, odată cu
trecerea timpului, un caracter mai degrabă contextual decât universal.
Viața bate filmul! Pedro Almodóvar s-a întors cu probabil
cel mai „almodovarian” film pe care-l putea face. Inspirat dintr-un short story
scris pentru ultima sa carte, filmul are toate elementele unui clasic Pedro: o
poveste în mai multe straturi meta, centrată pe un regizor cu mommy issues
dar și pe o solidaritate feminină construită în jurul unor tristeți colective.
După moartea mamei sale, în decembrie, regizoarea de
publicitate Elsa se cufundă în muncă pentru a face față durerii. Când un atac
de panică o obligă să ia o pauză, decide să călătorească în Lanzarote împreună
cu prietena ei, Patricia. Povestea acestor femei merge în paralel cu cea a unui
scenarist și regizor de film, explorând felul în care viața și ficțiunea devin
inseparabile - uneori dureros de mult.
Filmul este, practic, unul cu vampiri fără să existe vreun
vampir propriu-zis. Se concentrează pe tortura interioară a regizorului, aflat
în căutarea unui nou subiect de adaptare, pentru a-și demonstra lui însuși - și
celorlalți - că încă mai poate crea ceva relevant. Subiectul trebuie,
bineînțeles, să fie la îndemână, iar astfel regizorul începe să se inspire din
poveștile intime pe care oamenii din jurul lui i le destăinuie. De aici
pornește o discuție foarte interesantă: unde se termină „inspirat din fapte
reale” și unde începe exploatarea experiențelor personale ale celor apropiați?
Care este linia etică dintre artă și încălcarea confidențialității?
Mi-aș fi dorit ca Almodóvar să mai aibă foamea aceea de a
scrie și regiza pe care o avea în tinerețe sau măcar în Pain and Glory
(ultimul lui film cu adevărat mare și, hot take, preferatul meu). Tot
autobiografic lucra și acolo, în aceeași direcție cu Amarga Navidad, așa
că cele două ar putea funcționa ca un double feature. Diferența este că
aici parcă nu mai există suficienți „cărbuni” care să țină motorul pornit.
În anumite momente, filmul pare o auto-satiră a propriei
sale cariere: „ți-ai făcut deja capodoperele, acum doar trăiești din ele”. Aici
cred că Almodóvar ar fi putut merge mult mai agresiv cu autocritica. Pentru că,
la fel ca personajul care îl reprezintă în primul strat meta - scriitorul - îi
este teamă să recunoască, să conștientizeze sau să-și asume anumite defecte mai
profunde. Pedro își permite mici înțepături la adresa propriei stagnări, dar
evită lucrurile cu adevărat incomode, cele care chiar l-ar putea răni sau
destabiliza artistic.
Kokurojo
Când am văzut că maestrul horror thriller-elor japoneze Kioshy
Kurosawa va avea premiera la Cannes, am făcut tot posibilul să-l prind. Am
primit cu plăcere exact ce așteptam: un slow burn bizar, polițienesc mascat într-un
“film cu samurai” din Japonia secolului al XVI-lea.
Asediat în castelul său, lordul Murashige Araki, se
confruntă cu crime misterioase și se aliază cu strategul încarcerat Kanbei
Kuroda pentru a descoperi adevărul.
Filmul vorbește despre putere și despre ce înseamnă să o
deții într-o perioadă istorică violentă și instabilă. Toți oamenii din castel
știu că sunt condamnați, iar tensiunea vine tocmai din felul în care fiecare
încearcă să-și conserve onoarea, influența sau supraviețuirea înainte de
inevitabilul dezastru. Kurosawa transformă castelul într-un labirint paranoic,
fiecare conversație pare să ascundă o trădare și fiecare personaj pare deja
bântuit de propria moarte.
Din păcate, acesta a fost al patrulea film văzut
back-to-back, începând de la 8:40 dimineața. Kokurojo îți cere răbdare
și concentrare totală, iar în starea în care eram nu cred că am reușit să intru
complet pe frecvența lui. Nu m-ar mira ca, la o revizionare, să ajung la
concluzia că este cel mai bun film pe care l-am văzut la Cannes.
Aici apare și una dintre problemele filmului. Deși atmosfera
este excelent construită, ritmul devine uneori atât de reținut încât misterul
începe să scadă din tensiune. Secvențe întregi repetă aceeași idee emoțională
sau tematică fără să adauge suficient combustibil dramatic.
Corespondență de Kinostetic - Festivalul de la Cannes, 23 mai 2026
joi, 21 mai 2026
Cannes 2026 (2)
În a doua depeșă de la Cannes, "omul nostru" Kinostetic a prins net fix cât să scrie despre trei filme. Trei, Doamne, dar ce regizori: Laszlo Nemes, Nicholas Winding Refn și James Gray! Pare însă că nicicare nu e revelația așteptată :((
Moulin
László Nemes face un film foarte „László Nemes” și luminează
întunericul din spatele operațiunilor Rezistenței Franceze, cu un mare accent
pe anxietatea de zi cu zi a membrilor și pe frica de a nu fi prinși de Gestapo.
Totul se transformă într-un joc de-a șoarecele și pisica.
În iunie 1943, Jean Moulin, liderul Rezistenței Franceze,
este arestat în timp ce încerca să reunifice forțele „Armatei Secrete”.
Interogat de Klaus Barbie, șeful Gestapoului din Lyon, Moulin este atras într-o
confruntare necruțătoare.
Cât de interesant mai poate fi un film în 2026 despre Al
Doilea Război Mondial, mai ales după The Zone of Interest? Știu, știu,
subiectele sunt diferite, dar cred că, dacă nu ai un dialog cu zilele noastre,
degeaba folosești WW2 ca fundal. Filmul are momente interesante, bine
construite, chiar tensionate sau unice, dar este prea mult film între fiecare
moment ca să poată avea un impact real.
Mai ușor este să vă uitați la Army of Shadows al lui
Jean-Pierre Melville, care atacă același subiect, dar în cel mai bun mod. Este
încă relevant ca film și ca portretizare a subiectului, cinematografia este
incredibilă și se vede că László a „împrumutat” din el.
Her Private Hell
Nu sunt fan Refn dar mă bazam pe el să vină cu un film
ciudat la Cannes, mai ales că nu a mai făcut unul de fix 10 ani. Booooy oh boy,
mai bine nu venea.
Când o ceață misterioasă învăluie o metropolă futuristă,
dezlănțuind o entitate, o tânără cu probleme își caută tatăl. Căutarea ei se
ciocnește cu cea a unui soldat american aflat într-o odisee chinuitoare pentru
a-și salva fiica din iad.
Ca în Pusher sau Only God Forgives, stilul lui
Refn era mereu în scaunul șoferului, iar povestea sau temele uitate undeva în
portbagaj. Totuși, asta nu înseamnă că nu aduceau o violență viscerală și
foarte eye-candy, eerie.
Din păcate, Her Private Hell is my hell și de
mult nu am mai văzut un film atât de penibil, incoerent și șocant de lipsit de
orice stil. În mare parte, filmul este făcut din mai multe viniete pe care
încearcă cumva să le lege. Fete care latră, dansatoare ciudate, lynch-iene,
care ies din ceață și o încercare ratată de a-și regăsi stilul.
Din păcate, căutările lui trebuiau să continue, pentru că
tot ce a apărut pe ecran, pe lângă faptul că este lazy, se simte și
foarte plastic, de parcă Refn a rugat frumos ChatGPT să-i facă un scenariu de
tip Refn. O replică descrie cel mai bine filmul: „How can you be so hot yet
so unfuckable?”. Voiam ca tot glow-ul neon al filmului să mă orbească și
să-mi oprească suferința.
Paper Tiger
Nu credeam că o să zic asta, dar ce bine a intrat un film
american foarte clasic la Cannes. Asta nu înseamnă că e bun. Paper Tiger
(regia: James Gray) este un thriller parcă scos din 2008, la cum e făcut, dar
cu bad guys ruși à la anii ’90. Problema este că suntem în 2026.
Nu prea ai ce să zici despre filmul ăsta fără spoilere. Practic
este scos la suprafață întreg sistemul corupt american. Problemele sistemice pleacă
de la planul personal până la cel municipal și apoi național etc. Working class
se coalizează cu lumea criminală pentru că... sunt interese mai mari la mijloc.
O dramă fix mid, care ar fi beneficiat dacă era pe
ecran doar duo-ul Adam Driver – Miles Teller. Oh well...
Corespondență Kinostetic de la ediția 79 a Festivalului de la Cannes - 21 mai 2026
marți, 19 mai 2026
Cannes 2026 (1)
Kinostetic abia a ajuns la Cannes și a fost înghițit de vortexul copleșitor care poate fi acest festival-monstru dacă-l lași să te înhațe. Și-l lași, cum să nu-l lași... A apucat totuși să pună pe hârtie câteva gânduri la cald despre patru filme, între care și Fjord, noul film de Cristian Mungiu. Practic, corespondentul Marele Ecran nu e doar unul dintre primii care l-a văzut, e și între puținii care a scris deocamdată.
All Of A Sudden
Probabil filmul pentru care eram cel mai hyped la Cannes. Ryusuke Hamaguchi rămâne la ce știe el mai bine: să critice capitalismul, dar de data asta foarte down to earth și cu mari accente umanitare.
Directoarea unui cămin de bătrâni din suburbiile Parisului încearcă să se lupte cu regulile clasice din sistemul de îngrijire, adoptând metoda „Humanitude” pentru a avea grijă de rezidenți, în ciuda rezistenței echipei sale. Întâlnirea cu Mari Morisaki, o dramaturgă japoneză care are cancer în fază terminală, îi transformă viața. Împreună, transformă instituția într-un simbol al rezistenței și al umanității în fața limitelor sistemului.
All of a Sudden este o continuare naturală a lui Evil Does Not Exist, prin felul în care arată lăcomia capitalistă, capcanele unei privatizări vândute frumos și lipsa unității dintre oameni, dar și prin continuarea mesajului centrat pe importanța naturii. Chit că e filmat în Paris și vorbit în franceză, Hamaguchi rămâne aproape de țara natală prin felul în care face Parisul să se simtă foarte „japonez”.
Acțiunea se petrece într-un viitor apropiat, în care Otone Komoto lucrează ca arhitectă. Este căsătorită cu Kensuke Komoto, care conduce o companie de construcții. Cuplul decide să primească în casa lor un robot umanoid, ca fiu.
Se simte ca un episod foarte polished de Black Mirror, cu un plot făcut de un milion de ori: AI-ul înlocuiește un membru al familiei morte. Doar că de data asta totul vine cu o pledoarie aproape pro-robotboy și un scenariu extrem de AI-friendly. Mai mult n-am ce să spun. Sunt mai emoțional când un robot care îți aduce mâncare se răstoarnă și te roagă să-l ridici.
Știți filmele alea americane unde o comunitate rurală este terorizată de „ceva”, iar tot satul se duce să vâneze pocitania cu furci și topoare? Fix așa e noul film al lui Na Hong-jin, doar că în Coreea. Folosește tot ce are la îndemână, e all out guns blazing și încearcă să facă un SF american gigantic în propria ogradă și, sincer, I respect the hustle.
Palma dată din moși-strămoși copiilor nu se oprește așa ușor. Tipic pentru Cristian Mungiu, Fjord nu îți spune clar ce e bine și ce e rău. În schimb, mută constant piesele morale până când orice certitudine devine imposibilă, iar pe parcursul filmului îți schimbi „tabăra” de mai multe ori.
Familia Gheorghiu - catolici și români - se stabilesc într-un sat norvegian, locul natal al mamei. Se împrietenesc rapid cu vecinii și se integrează în viața de zi cu zi a satului, până când Gheorghii sunt suspectați că își abuzează propriii copii.
joi, 7 mai 2026
Orwell 2+2=5
Kinostetic a fost cu ochiul pe Orwell 2+2=5 ca un Frate mai Mare și n-a fost deloc iertător.
Am citit cartea, iar profa m-a întrebat: „Și cum crezi că este relevantă pentru ziua de azi?”. Evident, am vorbit despre cum suntem urmăriți, despre politicieni care își schimbă alianțele între ei în funcție de interes și lăcomie, despre cum istoria este rescrisă ca să dea cineva sau ceva bine în prezent. It’s not that deep, dar e o carte importantă și un prim pas mare în adolescență pentru a-ți dezvolta gândirea critică.
Trăim într-un moment istoric plin de tensiuni, dar perfect pentru a ne stimula gândirea critică. La un simplu scroll în jos putem vedea genocide, ascensiunea fascismului, colonialism, regimuri totalitare în Occident și cum ne mănâncă ultra-capitalismul de vii etc. Este momentul perfect să nu fim leneși, să citim, să ne documentăm, să deschidem ochii și să... follow the money trail, astfel încât să spulberăm toate minciunile băgate cu forța de-a lungul istoriei despre cum se fac lucrurile sau în cine ar trebui să avem încredere. Altfel spus, un moment bun și natural să ne întrebăm: „Bă, frate, ce ar zice Orwell acum?”.
„Orwellian” a devenit azi mai degrabă un concept satiric, o expresie folosită la mișto sau prea des. Din păcate, documentarul, chiar dacă poate are undeva o intenție bună, nu reușește să schimbe asta. Ironic sau paradoxal, filmul nu pare atât de apropiat de Orwell, cât mai degrabă de Huxley și a sa Minunată lume nouă. Nu doar că Huxley pare să fi intuit mai bine viitorul pe care noi îl numim azi prezent - unde avem informația și adevărul la fiecare pas, dar nu mai suntem interesați de ele - însă tocmai această rafală constantă de informații proiectate de documentar asupra noastră face ca totul să devină neinteresant, plictisitor și lipsit de profunzime.
sâmbătă, 25 aprilie 2026
Felix Petrescu despre "Resurrection"
Felix Petrescu n-a mai scris de mult despre un film pe Marele Ecran. Bine, a scris în topul colectiv pe 2025 că RESURRECTION a fost filmul anului pentru el. Acum a revenit cu mai multe cuvinte despre isprava lui Bi Gan. Și i-a ieșit un fel de poem. Unul care va continua în seara asta de sâmbătă, 25 aprilie (de la 19.30), când prietenul și colaboratorul nostru de peste 15 ani va introduce filmul la Cinema Studio. Va fi o sală plină ochi, într-una din rarele proiecții ale filmului în România pe un mare ecran.
De peste un secol i se vestește sfârșitul și, de peste un secol, cinemaul se întoarce în forme fragile, onirice, greu de prins în cuvinte. La Bi Gan, imaginea își amintește, se adună din petice de lumină și timp și capătă din nou greutate, ca o materie stranie si artificială abia descoperită. Cinemaul arde încet, ca un opiu vechi, într-o încăpere fără margini, îți tulbură vederea, îți îndoaie timpul și lasă în minte o ceață luminoasă în care visele se suprapun alandala. Memoria bătrână a unui om tânăr. Pentru mine, după zeci de ani de privit, a fost ca o primă vedere, cu mirare, cu o stranietate vie, cu o beatitudine rară. Unul dintre cele mai puternice filme ale anului 2025 și, poate, una dintre cele mai intense declarații de dragoste adresate Filmului din ultimele decenii.
Felix Petrescu (aka Waka X)
Felix este jumătate din duo-ul electronic timișorean Makunouchi Bento, activ de peste două decenii la Timișoara (mai multe, pe pagina de Bandcamp a trupei).
Marele Ecran prezintă Resurrection în cadrul seriei-aniversare de la cinema Studio, dedicată filmelor de autor, în al cincisprezecelea an de activitate a asociației la Timișoara.
Proiecție specială susținută de Groupama Asigurări, Vitas România și Cinema Studio. Film distribuit de Voodoo Films. Grafică de Mihai Apostol. Ultimele bilete, aici sau la casieria cinematografului.
marți, 24 martie 2026
Project Hail Mary (2026)
Ground control, we have a problem... with your film. Ne-am adunat într-o nouă misiune spațială, dar nu suntem neapărat siguri de șansele ei de succes. E atât de mult Gosling în acest film lansat ca o rachetă în cinematografe că n-am avut spațiu să-i pomenim pe regizori (nu prea merită) sau pe Sandra Huller (ea ar fi meritat).
Limitele imaginației convenționale sunt rareori forțate cu curaj. De exemplu, nu știm ce valori au (dacă au) ființele de pe cealaltă planetă a cărei stea moare și ea. Bun, Rocky/Pietricică vede prin ecolocație, scoate sunete similare balenelor și are o gândire mai apropiată de Spock decât de noi, dar nu e foarte alien de loialitate sau dăruirea pentru ceilalți. Sau Brave, cuvântul ales în limbajul lor comun. Apropo de limbaj, se ajunge foarte repede (din câteva taste) la decodare față de Arrival, mult mai consistentul
%20(1)_0.jpg)
Taaaaaaaaaa daaaaaaaaaa ta daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa
OK, în review-ul ăsta am fost puțin bunic hater care nu poate să se bucure de ceva, dar nu a fost atât de oribil. A avut momentele lui, iar marea crimă, totuși, este lipsa de a face ceva - orice - ce nu s-a mai văzut până acum. Sigur, 2 ore și 40 de minute pentru absolut nimic nou este mult prea mult și obositor. Nici filmat nu mi s-a părut interesant, în ciuda vizualurilor din spațiu, și nici personal sau cognitiv nu am putut să rezonez cu nimic. Nu mi-a păsat deloc dacă salva Pământul sau nu; ba chiar speram să nu o facă, doar ca să fie un twist interesant. Dar a avut momentele lui nice, wholesome și funny - puține pentru un film atât de lung, dar asta este. Un film ce nu supără pe nimeni, dă loc cârcotașilor ca mine să dea din gură - amaze, amaze, amaze, thumbs up.
sâmbătă, 21 martie 2026
Sound of Falling. O punte de lumină
Kinostetic a scris despre cum l-a atras și distrus Sound of Falling (de Mascha Schilinski), laureat Jury Prize la Cannes 2025 și proaspăt intrat în cinematografele din România.
Femeia își croiește încet emanciparea în timp, concomitent cu apariția unor noi forme de subordonare și violență. De la opresarea directă de gen și claustrarea în rolul de servitoare a familiei, până la sexualizare, viol sau sinucidere - toate aceste teme urmăresc ca o umbră femeile în diferite perioade ale istoriei. Putem vedea cum ia naștere baza misoginismului și a opresiunii unei epoci și cum aceasta nu dispare niciodată, ci doar ia noi forme de adaptare în funcție de perioadă și de nivelul de libertate al femeii, tocmai pentru a menține controlul.
De foarte multe ori, ne sunt prezentate fetele urmărind membri ai familiei prin găuri de cheie, crăpături în uși sau în timp ce dorm, iar, la rândul nostru, noi le urmărim pe ele, amplificând astfel lipsa de intimitate pe care o resimt. Mai mult, uneori, deși avem POV-ul lor, apare și un alt punct de vedere straniu, persistent, ca și cum o fantomă le-ar urmări sau ca o personificare a Morții. Această dimensiune se potrivește foarte bine cu „feelingul” sau frica pe care fiecare protagonistă o are față de moarte, frică ce crește odată cu generațiile și traumele acumulate.
Toată premisa filmului și cele patru generații sunt legate fizic de casa familiei. Casa este singura martoră a tot ce au îndurat ele și familia lor; casa le vorbește și le arată, este ca un portal între generații - un portal de sentimente și „viziuni” care sunt transmise mai departe. Este o „fantomă” ale cărei camere sunt bântuite de emoțiile trecutului, care reverberează și în prezent. Aici, motivul casei (și al hambarului) este utilizat la maximum, nu doar ca un clișeu (da, mă uit la tine, Sentimental Value). O casă în care a avut loc o moarte nu mai poate fi niciodată cumpărată sau vândută, ci poate doar să fie împrumutată de la fantomele care au rămas în urmă.
