joi, 18 iunie 2026
TIFF 2026 - partea a 2-a
*corespondenta de la Cluj de Răzvan Băloi
Săptămâna de tratament pentru FOMO începe luni cu documentarul emoționant Fata lui tata (Apám lánya, 2025) în care regizoarea slovacă de etnie maghiară Lea Podhradská încearcă să vindece niște răni din trecut. Cealaltă “fată a lui tata”, sora ei vitregă Deni a dispărut în urmă cu 27 de ani de pe radarul familiei și aproape că nimeni nu vrea să vorbească despre asta. Acest mister se estompează treptat prin interviuri cu unii membri ai familiei, dar mai ales prin încăpățânarea regizoarei care pornește pe un fir destul de firav în căutarea surorii dispărute. O scrisoare din trecut, un telefon dat la ambasadă în Spania și misterul se deslușește. Rebelă la vârsta adolescentei, Deni pleacă de acasă cu un băiat mai mare și naște o fetiță. De aici începe o adevărată dramă în viața ei. Fiind abandonată de soț, respinsă de familie, neacceptată de societate, face ce poate și ce trebuie pentru a supraviețui. Devine pe rând: prostituată, traficantă de droguri și în cele din urmă un caz social. Iar mâna întinsă de sora ei devine acel colac salvator pe care nu l-a avut nicodată la îndemână. Să fie oare prea târziu?
Regizorul chilian Juan Pablo Sallato, prezent în sală la Q&A, revine după Ojos Rojos (2010), documentarul despre cel mai important sport din țară, fotbalul, cu Hangarul roșu (Hangar Rojo, 2026), o nouă radiografie a societății chiliene. Asistăm în imagini alb și negru la ultimele ore de viață și regim ale președintelui Salvador Allende și la primele ore din dictatura lui Pinochet. În acel 11 septembrie (!), roșu al anului 1973, toată moralitatea unei lovituri de stat stă pe umerii unui căpitan de la școala de aviație din Santiago, Jorge Silva (Nicolás Zárate). Care e moral, incomod și curajos chiar și în mijlocul acestor zbuciumuri. Pentru a amplifica angoasa acelor ore, camera se plimbă la câțiva centimetri în spatele căpitanului Silva și tremură, iar fețele oamenilor din jur sunt estompate, exact cum aveau să devină și viețile lor pentru următorii 17 ani. Aflăm după film că hangarul cel roșu a existat și în realitate și a fost primul centru de detenție și tortură al juntei militare care a lăsat urme profunde în societatea chiliană.
Închei tratamentul zilei cu un road movie turbulent, Lionel (2025), al regizorului spaniol, Carlos Saiz Espín, prezent în sală pentru discuții. Și îmi place ce văd. Un tată șomer, dar descurcăreț, un fiu de 26 de ani, pe cale să-și piardă pensia socială și o fiică care lucrează în nordul Franței, pe care aceștia o vizitează o dată pe an, de ziua ei. Filmul transcende însă simpla călătorie fizică a celor trei și pune accentul pe dialoguri, pe reconciliere, chiar dacă un pic târzie și în special pe acceptare. Și cu toate că tatăl e dur, haotic, încătățânat și egoist, e totuși un tată, care în spatele acestor trăsături aparente ascunde ceva mai mult. Senzația asta e confirmată de faptul că la sfârșit aflu că acești actori nu sunt profesioniști, ci sunt familia reală a lui Lionel (Alicia Corral, Lionel J. Corral și Lionel Guy Emilio) și joacă practic propriile lor roluri, estompând astfel granița dintre realitate și ficțiune.
Ziua de marți e ceva mai plină și începe cu un tratament psihologic: Our Father (Oce nas, 2025) al regizorului sârb Goran Stankovic, cunoscut la noi pentru excelentul serial de pe Netflix, Operation Sabre, 2024 despre asasinarea primului ministru Zoran Djindjic și a haosului politic și social din anul 2003 din Serbia. “Tatăl nostru”, preotul Branko, jucat de Boris Isakovic (generalul Ratko Mladic din tulburătorul Quo Vadis, Aida?, 2020) e “guru” unui centru de dezintoxicare și reeducare de la o mănăstire din munți și nu ezită să folosească cruzimea prin bătăi și manipulare atunci când situația o cere. Pentru Dejan (foarte bine jucat de Vucic Perovic) se pare că acest tratament funcționează și întrezărim speranța în mijlocul atmosferei grele și apăsătoare de la centru, însă nu toți tinerii care vin acolo acceptă și reușesc să se îndrepte prin această reeducare. Există un Dumnezeu înauntru și unul complet diferit în afară - spune unul dintre tineri care recidivează și pentru care nu mai există speranță. Făcut după un caz real, după o muncă de documentare asiduă, așa cum ne dezvăluie regizorul, prezent la sesiunea de Q&A, filmul e foarte matur și realist și ridică o sumedenie de întrebări legate de legitimitatea folosirii pedepsei corporale pentru reeducare, dar și de folosirea religiei în acest proces, la care regizorul răspunde simplu: „The misuse of abuse is tyranny and the misuse of religion is the same”.
The Turkish Coffee Table (Cam Sehpa, 2025) (Q&A cu regizorul Can Evrenol) e un body horror, gen al cărui fan nu sunt deloc. Însă, oricât de inconfortabil mă simt, mă încăpățânez să rămân până la sfârșit și nu regret deloc, căci filmul e la fel de amuzant pe cât e de șocant, are o coloană sonoră pe care îți vine să te “miști” și măiestria regizorului se simte în fiecare scenă. Cea mai proastă decizie din viața lui Ibrahim, proaspăt devenit tătic este să cumpere o măsuță de cafea cu picioare metalice sub formă de cai și cu sticlă. Și nu pentru că vânzătoarea e agasantă! Ci pentru că e și mincinoasă! Geamul care trebuia să fie securizat, nu e. Și cel mai „rău” e că anticipez asta. Și strâng din stomac. Și dacă nu era de ajuns, “mă enervez” pe o vecină adolescentă care apare și complică și mai mult lucrurile. Și la final totul o ia razna, căci așa e în filmele turcești! Aflăm apoi că “Măsuța” e un remake al unui film recent spaniol cu nume asemănător The Coffee Table (La mesita del comedor, 2022), un lucru destul de neobișnuit în cinema, dar fiind vorba de un film turcesc, totul este posibil. Acest fapt e dovedit în filmul de referință pentru istoria cinematografiei turcești, Remake, Remix, Rip-Off, 2014 al regizorului Cem Kaya, despre care aflu că e prieten cu regizorul Cam și atunci lucruirile se leagă și nu mă mai mir deloc de această “neobisnuință”.
Fabula, 2025 (Q&A cu regizorul Michiel ten Horn și compozitorul Djurre de Haan) vine ca o gură de aer după filmul precedent și are iz de basm medieval în care legendele nu sunt povestite până la capăt și care se pierde deseori în detalii pe care speri că cineva ți le va explica cândva. O căpușă care se înfige în spatele unui tip de 55 ani fără orizonturi, dar care caută sensul vieții, un frate excentric și ciudat, un bunic cu cocoașă care se folosește de o oglindă pentru a vedea la televizorul întors invers, un circ ambulant, o legendă cu un nabab indian blestemat de o țigancă, împușcături și afaceri cu droguri, trădări și câte și mai câte. Și-am încălecat pe ... un coif din aur, care e de negăsit. Un basm pentru copilul din tine!
Mă simt “gol goluț” la filmul lui Muriel d’Ansembourg, Truly Naked (2026). Cu scene explicite de sex, fără prea mute menajamente intrăm în casa unui actor și producător al industriei pornografice și descoperim acolo o relație tată-fiu care pare perfectă. Alec (Caolán O'Gorman), puștiul, licean, e implicat în afacerea familiei, fiind operator, fotograf și confident al tatălui său. Și cumva, încercăm să acceptăm situația asta ca pe o normalitate. Însă, atunci când apare în peisaj o colegă de clasă, inevitabil apar și sentimente și o oarecare normalitate. Poate oare Alec să facă diferența între ce a văzut prin prisma camerei de filmat încă de la vârsta de 5 ani și ce vede acum în realitate? Filmul e un coming-of-age îndrăzneț, ireproșabil din punct de vedere al interpretării tinerilor actori și al imaginii cinematografice unice și curajoase, dar și prin tema didactică care explorează diferența dintre sex și intimitate. Filmul devine un pic prea critic și direct spre final cu o industrie care poate să moară, însă care nu se va preda niciodată!
Nici miercuri nu stau pe gânduri și urmez prescripția. No One Will Know (Le Roi Soleil, 2025) prin multitudinea de scenarii posibile, improbabile și (ne)realiste încearcă să răspundă la întrebarea clasică a lui Aristotel: poți să recunoști diferența între real, posibil și probabil? Filmul începe în haine de epocă, în perioada regilor, cu o scenă în care diplomatul venețian Casanova propune curții regale franceze ieșirea din impasul financiar al imperiului prin organizarea unei loterii naționale (fapt parțial adevărat și neverificabil pe deplin). Restul filmului constă dintr-o acțiune alertă, plină de suspans. Un bilet câștigator la loto jucat de un bătrânel într-un bar in valoare de aproape 300 milioane de euro creează scenarii peste scenarii și crime peste crime. Acțiunea e sufocantă, aproape toată petrecându-se în aceeași speluncă, cu un nume măreț: Regele Soare. Prin diferitele tipologii umane alese: un barman chinez, un polițist corupt, unul moral, un tânăr bancher pe cocaină, o lady scăpătată cu nume sugetiv, Lafayette, un pierde vară și o veșnică studentă la filosofie, filmul satirizează societatea franceză și mă duce cu gândul la al nostru Caragiale.
Aici mă simt acasă (Itt érzem magam otthon, 2025, Q&A cu regizorul Gábor Holtai), in mijlocul unei familii care nu e ceea ce pare. Rita (Rozi Lovas) e răpită de pe stradă și e forțată să devină Szilvi, fiica răsfățată a lui Papa (Tibor Szervét), capul familiei Árpád. E supusă unui tratament de spălare pe creier de așa-zisul ei frate Marci (Áron Molnár) și ea trebuie să reziste. Devine totuși din ce în ce mai mult Szilvi, căci asta e singura ei poartă de salvare. Filmul exploatează tema răpirii și creării unei noi identități ca pe o alegorie și manipulare în timpul unui regim totalitar (nu degeaba familia ascultă Katyusha, piesa preferată a lui Putin), e claustrofobic și tensiunea sa constantă e amplificată pe măsură ce înțelegem că dacă nu suntem atenți, toți putem deveni Szilvi, uneori chiar fără să ne dăm seama.
Mi-a plăcut mult Malul Vânat (A River's Gaze, 2026), care e și numele satului în care se petrece acțiunea, un martor tăcut al acțiunii filmului. Cu o distribuție pe placul meu, Mihaela Subțirică, Vasile Pavel și Iulian Postelnicu, filmul e prima parte a unei trilogii despre iubire în mediul rural. Aflăm de le regizoarea Andreea Cristina Bortun, prezentă în sală, că filmul ei de debut, Malul Vânat, cu aspecte antropologice, e filmat în toate cele patru anotimpuri pentru a surprinde toate ciclurile naturii și a vieții dintr-un sat din sudul României. Mai aflăm că documentarea pe teren a fost pe parcursul a șase ani și distribuția este formată în proporție de peste 60% din actori neprofesioniști. Fiind mare fan al actorului Vasile Pavel (Soldatii. Poveste din Ferentari, 2017), reușesc să schimb câteva vorbe cu el, tocmai la “Vărzărie” și fac cu el un selfie pentru autenticitate și context!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.