duminică, 21 iunie 2026
TIFF 2026 - Partea a 3-a
*corespondenta de la Cluj semnata de Răzvan Băloi
Partea a treia și ultimele tratamente pentru FOMO
Dinți de lapte, 2025 (Q&A cu echipa filmului) regizat de Mihai Mincan (Love Bus, 2014, Spre Nord, 2022) abundă în imagini familiare ale diverselor obiecte de uz casnic și de școală din perioada comunismul din România, unde copiii se jucau în spatele blocului cu cauciucuri abandonate, foloseau cuvinte rigide, de lemn, precum discursurile auzite pe fundal la diverse radiouri de fabricație sovietică, despre îndeplinirea cincinalului, dar mai și dispar spre a nu mai fi găsiți niciodată. Aceste drame, despre care toți am auzit, nu au cum să nu lase urme și filmul le cuantifică in maturizarea și comportamentul surorii unei fetițe dispărute de lângă un bloc din Lupeni, atunci când aceasta ducea gunoiul. Suntem prinși într-un decor sumbru, apăsător, cu secvențe suprarealiste din viața micuței și suntem bulversați de indiferența autorităților și de incapacitatea lor de a rezolva acest caz și mai ales de vederea cutiei cu amintiri din viața celei dispărute din care apar brusc, fără avertisment dinții ei de lapte.
Povestea lui Pogany Indulo, 2026 (Q&A cu regizorul Olivér Márk Tóth și DOP Szombath Máté) vine pe axa Szentes - Szeged – Budapesta. Fenomenul muzicii hip hop din Ungaria ultimilor ani, Marci, are o voce groasă care se vrea auzită încă din copliărie. Într-un timp foarte scurt devine o adevărată vedetă și se trezește înconjurat de bune și rele: prieteni, iubită, familie, succes, foarte mulți fani, dar și alcool, droguri și ocazional, de violență. Cu cât succesul său este mai mare și îi simțim angoasa in preajma marilor concerte, cu atât devine mai dependent de alcool și droguri. Cu un diagnostic de ADHD care îl “ajută” să ocolească școala, comportamentul lui Marci a fost și este acceptat de părinți. Tatăl lui fiind fanul său numărul unu, are tatuat pe șold numele primului hit care a ajuns la peste 1 milion de vizualizări. Iar mama sa are o abordare extrem de matură in situația dată: deși a incercat sa îl crească tradițional, a ajuns să accepte faptul că e diferit și să nu-l mai judece. Și astfel, Marci devine un om norocos găsind sprijin in părinți. Succesul însă e greu de dus, așa că acest sprijin se pare că nu e suficient și ajunge într-un final pe prima pagină a ziarelor și chiar un subiect în Parlamentul Ungariei cu privire la aplicarea legii de toleranță zero pentru droguri. După film, aflăm de la regizor că filmul are mai multe variante, chiar și de serial și că Marci, deși nu a mers până acum la dezintoxicare, s-a apucat să facă box și să aibă o rutină mai sănătoasă, jucând în diverse piese de teatru.
My Father's Shadow, 2025, cu numeroase premii importante e o “pastilă” politică aflată pe primul loc în preferințele publicului în secțiunea “Competiție”. Regizorul său, Akinola Davies ne propune o incursiune în istoria recentă a Nigeriei, mai precis în preajma alegerilor controversate și într-un final anulate, din 1993 de către dictatura militară. Filmul e dramatic și tensionat, dar și emoționant și sensibil. Dramatismul începe cu prezentarea condițiilor mizere în care cresc cei doi copii, chiar dacă ambii lor părinți sunt educați și lucrează, continuă cu vulturii care planează și se înmulțesc, atunci când camera se îndreaptă spre cer, tensiunea crește constant și erupe atunci când la televizor e citită știrea cu anulare alegerilor. Și acestea se împletesc cu emoțiile celor doi copii de 8 și 11 ani ai lui Fola (Sope Dirisu) care sunt forțați să se maturizeze pe parcursul unui road-trip în Lagos, fosta capital a țării. Tatăl este un om puternic, cunoscut și iubit de oamenii pe care îi întâlnește în diverse împrejurări și pe tot parcursul acțiunii trăim cu impresia că acesta are ceva de ascuns, ceva de care noi nu știm, dar putem intui. Să fie oare amanta sau activismul său politic care îl vor conduce spre un deznodământ tragic? Căci, așa cum zicea chiar el: “totul e un sacrificiu, dar trebuie să ai grijă să nu alegi sacrificiul greșit”. Sensibilitatea filmului e dată de relația specială și corectă dintre tată și cei doi copii, chiar și după ce aceștia nu vor mai fi împreună..., căci omul trăiește chiar și în visele celor dragi, iar amintirile care te bântuie când te părăsește cineva sunt aceleasi care te vor alina mai târziu. Interesantă este evoluția poltică din Nigeria de după aceste alegeri, când au urmat și alte “ciudățenii” mai mult sau mai puțin (re)cunoscute în peisajul autohton.
Iau apoi cea mai tare “pastilă” a Tiff-ului căci merg la cel mai emoționant film de până acum, Tipul de la pompe funebre (Mortician, 2025, Q&A cu actrița Golazin Ardestani). Practic filmul e un manifest politic pentru situația poporului iranian a cărui soartă pare pecetluită în contextul actual. Am plăcerea să o cunosc pe Gola, actrița care își joacă propriul ei rol, acela de cântăreață și activistă pentru drepturile omului. În film, Jana, a cărei viață e în permanent pericol, chiar și în Canada unde locuiește de câțiva ani, îl angajează pe Rahim Bahrami (cu același nume ca și actorul) pentru a îi spăla trupul după sinucidere. Intenția ei e una teribilă și de sacrificiu pentru a atrage atenția asupra condițiilor inumane în care trăiește poporul său. Gândul e inspirat din fapte reale și îl ducem greu, chiar dacă filmul e presărat cu umor negru, tipic pentru regizorul exilat în Franța din 2015 și câștigător a numeroase premii cu filmele sale, Abdolreza Kahani. Acesta ne explică în cuvintele genericului de final că își produce singur filmele, abordând așa-zisul stil de Cinema Solo. După film, înțelegând situația și realizând fragilitatea și pericolul la care se expune călătorind prin lume cu filmul de față, cu emoții pun și eu câteva întrebări și cu greu reușesc să mă adun și la ieșirea din sală să-i urez Golei “Be safe”!
Dar filmul cu adevărat de “Tiff” (prietenii știu de ce) e altul. Cu nume predestinat, Sicko (Auru, 2025) un „tratament șoc” de Aitore Zholdaskali din Kazahstan începe ușor, clișeic, cu imagini frumos colorate despre o farsă pusă la cale de o familie tânără pentru a face rost de bani să-și plătească sumedenia de datorii. Azamat (Ayan Utepbergen) e șofer de taxi și nu e îndeajuns de "bărbat" și e umilit de cei care își revendică datoriile. Soția lui, Tansholpan (Dilnaz Kurmangali) are o oarecare moralitate și îi surprindem îndoiala și încercările de a da totul pe față. Dar totuși farsa merge mai departe și ajunge la punctul în care un ONG caritabil le organizează o licitație pentru a strânge 500.000 de euro pentru o operație fictivă în străinătate. Și atunci farsa devine tragică, lucrurile o iau razna, apare cruzimea, sângele și absurdul, căci umilința și sărăcia nasc violență. Clișeul e salvat puțin spre final, când Azamat devine “bărbat”, unul care își iubește foarte mult soția, însă într-un mod brutal, crud și hipnotizant.
Parcă intru apoi într-un acvariu aflat pe malul mării la apus și nu mai am nevoie de pastile, căci mă simt „vrăjit” de sirenele, imaginile spectaculoase și culorile filmului Titanic Ocean, 2026 (Q&A cu regizoarea Konstantina Kotzamani). Filmul e destul de îndrăneț, reinterpretând mitul sireneler și combinând elemente de estetică pop japoneză și anime și cred că prinde bine la o parte din tinerii de azi. Adolescente asiatice, cu părul vopsit în culori aprinse, neon, merg la școală pentru a învăța să devină sirene. Își aleg nume de scenă, căci urmează să “lucreze” în cele mai mari acvarii din lume. Ele își spun: Deep Sea, Eternal Sunset, Yokohama Blue, iar pe lângă nume, trebuie să-și aleagă și o melodie cu care să vrăjească “rechinii” sau după caz pe unul dintre profesori. Cântecul de sirenă poate fi de la Beyoncé sau Rihanna sau electrizantul și omniprezentul “I Follow Rivers” al lui Lykke Li. Dacă la început aflăm că una fumează, alta se joacă mermaids pe telefon și alta are o dilemă legată de cântecul ales, pe parcurs fetele se antrenează cu seriozitate și se maturizează prin disciplina strictă impusă de profesori/antrenori și așteaptă cu înfrigurare examenul de final, al 23-lea congres al sirenelor. Filmul evadează gradual în planul oniric și devine suprarealist, devenind o metaforă vizuală despre depășirea fricilor, presiunea socială și descoperirea propriei realități și identități. “Pentru că odată ce ai les să fii sirenă, rămâi sirenă”, așa cum bine zicea una dintre profesoare!
Închei acest tratament care se pare că a funcționat, cu un eveniment marcant, vizionarea filmului O iubire a lui Swann (Un amour de Swann, 1984, de Volker Schlöndorff, cu Jeremy Irons și Alain Delon) în prezența actriței Ornella Muti, una dintre figurile iconice ale cinematografiei internationale, căreia la Gala de închidere a Tiff-ului i se va decerna pemiul de excelență pentru întreaga activitate. Și întocmai ca o divă, se lasă așteptată cîteva minute. Și pentru a ne introduce în atmosfera filmului, ne povestește pe scenă că înainte, corsetele erau reale, te strângeau și puteai leșina de la strânsoarea lor. Mă întreb ce-o fi vrut să zică cu asta, însă intru rapid în atmosfera filmului și înțeleg că nu atât corsetul, cât ce scoate acesta în evidență era un atu foarte important în Belle Époque-ul Parisului secolului IX și că rangul nu conta așa de mult într-o iubire “imposibilă” și o căsătorie improbabilă între un domn “greu” și o doamnă “ușoară”.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.