marți, 30 iunie 2026
Obsession (2025)
Mereu
este de vină bărbatul alb, heterosexual, timid, ce se crede nice guy!
Cu toții ne-am pus cândva o dorință - când am suflat în lumânările de pe tort, când am văzut o stea căzătoare sau în vreunul dintre momentele acelea perfecte de manifestare în care porțile astrale sunt deschise. Fie că era vorba despre dragoste, bani sau orice altceva, simplul fapt că suntem oameni ne face să credem, măcar pentru o clipă, că universul ar putea ține cu noi. Și cu toții am visat cu ochii deschiși, măcar o secundă, la cum ar fi dacă dorința chiar s-ar îndeplini. Obsession pornește tocmai de la premisa asta, dar este mai puțin interesat de îndeplinirea dorinței și mai mult de ce se întâmplă când ea merge prost și, mai ales, cine ajunge să plătească pentru asta. Totodată, filmul încearcă, destul de stângaci, să vorbească și despre masculinitatea toxică, despre consimțământ și despre cât de horror este să-ți pierzi autonomia în fața unui bărbat care confundă iubirea cu posesia. Problema este că toate aceste teme rămân mai degrabă sugerate decât asumate.
Aici intervine clasicul paradox al "nice guy"-ului. Și nu, nu vorbim despre oamenii okay sau despre cei timizi, ci despre cei performativi cu bunătatea. Despre bărbatul care transformă empatia într-o investiție și afecțiunea într-o recompensă pe care crede că o merită. Își construiește întreaga identitate în jurul ideii că este "unul dintre băieții buni", iar în momentul în care persoana de la care așteaptă validare sau iubire îi spune "nu", masca începe să se crape. Refuzul devine o insultă, iar toată bunătatea de până atunci se dovedește a fi fost doar un mecanism de control, o strategie prin care spera să obțină ceva. În mintea lor, nu persoana care și-a exprimat un refuz și pe care au încercat să o manipuleze este victima, ci ei înșiși.
Ca să știm despre ce este vorba, un scurt synopsis legat de acțiune: Bear, un angajat al unui magazin de muzică, este îndrăgostit de colega și amica sa, Nikki. Într-un moment de disperare, cumpără un artefact ocult și își pune o singură dorință: ca Nikki să îl iubească mai mult decât orice pe lume. Dorința se îndeplinește, însă nu în felul în care și-a imaginat. Afecțiunea se transformă rapid într-o obsesie grotescă, iar ceea ce părea fantezia devine un coșmar.
În multe momente, filmul funcționează și e
a good time. Are umor, are tensiune și un anumit vibe creepy când e nevoie.
Reușește să combine, în unele momente, foarte bine horrorul (cu toate că-i mult
spus), mai degrabă uneasiness-ul, cu faze comice și umor cringe, uneori în
avantajul unor scene, într-un mod satisfăcător, alteori – mai des – în
dezavantajul filmului, oprind momente de development esențiale pentru a adânci
discursul și tematicile în favoarea unei poante. Din păcate, formula asta de a
crește tensiunea și după de a o detensiona cu ceva amuzant, lucru care se
întâmplă over and over again, devine rapid obositoare și previzibilă. Este cu
atât mai nesatisfăcătoare cu cât tensiunea, creepyness-ul și suspansul sunt
construite chiar eficient și bine și nu înțeleg de ce, cu fiecare ocazie de a
merge mai departe sau măcar de a rămâne în nota asta, totul este aruncat pe
geam.
Ca vorbeam de previzibilitate, o mare
problemă a filmului este fix sentimentul de mediu ultra-controlat. Poziționarea
scenelor se simte controlată, piesele sunt puse exact unde trebuie și când
trebuie pentru a declanșa următorul moment funny, „de groază” sau lucrul care
să ducă firul narativ mai departe. Cam de la jumătatea filmului poți anticipa
cum se mișcă scenele și cum apar anumite evenimente ultra-specifice doar pentru
a pregăti următorul moment. Devine un mecanism vizibil, iar filmul îl repetă
aproape obsesiv, fără să-și schimbe vreodată paradigma.
Aici vine și cea mai mare nemulțumire a mea. Pe cât de absurdă și de random este premisa, pe atât de previzibil este scenariul și, mai mult, rămâne repede fără lucruri noi de spus, încât pe la jumătatea filmului deja începi să te uiți la ceas, pentru că totul este repetitiv. Violența fizică și gore-ul vin prea târziu și prea timid pentru a salva filmul. Un bărbat să-ți confiște autonomia și să te transforme într-un prizonier al propriului corp, mai ales când acel bărbat îți este "prieten". Acolo este adevăratul horror al filmului, nu în gore, dar atunci când tematica asta nu este exploatată mai deloc, lucrurile încep să fie doar șoc fără valuare.
Filmul își sabotează, de fapt, propria idee. Ironia e destul de clară încă din titlu și din premisă: obsesia nu este niciodată a lui Nikki, ci a lui Bear. El nu este un monstru, tocmai asta este problema - este recognoscibil. Este produsul unei logici patriarhale foarte comune, aceea care îi învață pe bărbați că perseverența este romantică, că insistența este iubire și că bunătatea ar trebui, mai devreme sau mai târziu, răsplătită. Doar că filmul nu este prea curios să adreseze asta mai departe de ironia spusă mai sus, nu vrea să critice asta, ci doar o lasă să existe ca un simplu plot point, ca să ducă firul narativ mai departe. Lasă critica în favoarea absurdului și orice fel de profunzime în spatele umorului. Iar pe măsură ce situațiile devin tot mai exagerate, lipsa oricărei forme de analiză politică, de personaj sau de context social face ca totul să fie un spectacol ieftin.
Cel mai bun exemplu vine spre final, când Bear, în toată nebunia plotului, întreabă: "E chiar atât de rău să fii cu mine?" La momentul acela nu mai este vorba despre el, cu mult înainte nu mai era vorba despre el. Nu asta este întrebarea importantă. Întrebarea este de ce crede el că asta mai contează după tot ce a făcut. Replica sintetizează perfect logica acestui entitlement masculin, unde tragedia nu este a femeii, ci faptul că ea încă refuză să-i ofere ceea ce el consideră că i se cuvine. Barker ar fi trebuit să aprofundeze cât de oribil este Bear ca persoană și adâncimile în care este dispus să meargă în egoismul său.
Lipsa asta de tupeu face ca premisa să devină mai ambiguă decât ar trebui. Nu pentru că filmul ar fi, în esență, misogin, ci pentru că refuză să-și ducă propria critică până la capăt. Când alegi să vorbești despre consimțământ și violență de gen, dar o faci fără nimic profund în spate și, în schimb, supui spectatorii la două ore de tortură a femeilor folosită ca instrument de intrigă, pare că ai abordat subiectul mai degrabă performativ decât pentru că ai avea, cu adevărat, ceva de spus. Pentru că, dacă filmul nu spune nimic, atunci tot la un simplu torture porn ajungem.
Puteți citi mai multe cronici scrise de mine aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.