joi, 24 septembrie 2026
Felix x Resurrection
În aprilie anul acesta, Felix Petrescu (aka Waka_x din Makunouchi Bento) a introdus filmul Resurrection (de Bi Gan), una din cele mai tulburătoare proiecții Marele Ecran de anul acesta și o experiență memorabilă all time. Ne-au plăcut așa de mult cuvintele lui Felix așa că am vrut să le păstrăm și aici. E o scrisoare de dragoste pentru cinema.
De peste un secol, lumea anunță moartea cinemaului.
Și tot de peste un secol, cinemaul continuă să învie.
Uneori tocmai în formele lui cele mai fragile,
mai onirice, mai greu de explicat.
De aceea, Ressurection (Invierea), la Bi Gan,
pare să vorbească nu doar despre acest film,
ci chiar despre transcendenta cinemaului
ca forma artistica.
Zic eu ca a fost unul dintre filmele cele mai puternice ale lui 2025.
Si poate cel mai personal lucru pe care îl pot spune:
deși sunt cinefil de 30 de ani
și am văzut foarte multe filme,
Resurrection are pentru mine
o valoare aparte
pentru că m-a făcut
să mă simt ca și cum aș vedea un film
pentru prima oară.
Cu mirare,
cu o stranietate foarte vie,
cu inocență
și cu o formă rară de beatitudine.
E filmul meu favorit din ultimii ani si probabil
cea mai importanta si entuziasta scrisoare de dragoste
adusa Filmului ca mediu din ultimele decade.
Pentru că nu e doar un simplu film
pe care îl cercetezi cu ochiul.
E unul care continuă să fermenteze în tine și după -
e tulbure, imposibil de fixat în cuvinte,
în acel sens obtuz
despre care vorbea Roland Barthes.
Poate tocmai de asta cinemaul e, într-un fel,
o artă a fantomelor.
Vedem o imagine,
ea trece,
dar nu dispare de tot.
Mai poposeste puțin în noi.
Apoi se distileaza, in timp, in arome intoxicante.
Iar Bi Gan înțelege foarte bine
mecanismul asta.
În Kaili Blues
și în Long Day’s Journey Into Night,
el și-a construit deja
un stil foarte special:
un cinema al memoriei,
al visului,
al timpului care nu mai curge liniar.
Iar în Resurrection,
toate aceste lucruri
se adună într-o formă
și mai liberă,
și mai sigură pe ea.
Bi Gan vine din Guei-jou,
dintr-o zonă mai periferică,
mai umedă,
mai cețoasă a Chinei.
Și asta se simte.
La el, lumea nu e niciodată
complet explicată.
Mereu rămâne ceva în umbră.
Ceva care scapă.
Ceva care nu vrea
să fie spus si supus până la capăt.
Și se simte și loialitatea lui
la o tradiție si cultura chineză foarte veche
în care imaginea nu e doar imagine.
Poate păstra o urmă.
Poate fixa ceva.
Poate chema ceva.
Aproape ca un talisman ocult.
Visul și imaginea nu plutesc doar în minte;
ele au greutate, textură, fizicalitate!
În cinemaul chinezesc contemporan,
Bi Gan are un loc foarte aparte.
Nu e nici realistul social clasic,
nici regizorul de mare spectacol.
E mai degrabă un poet al imaginii,
un cineast al memoriei,
al ceții,
al rătăcirii.
Dar el nu apare din nimic.
În spatele lui există și o tradiție
a filmului chinezesc
în care visul, spectralul, melancolia
și straniul au fost luate foarte în serios.
Desi nascut in China continentala
Bi Gan e foarte diferit de mulți regizori de acolo.
Arta lui se apropie mai mult
de sensibilitatea cinemaului taiwanez
și a slow cinema-ului internațional
decât de tradiția dominantă
a realismului continental.
De la Fei Mu
la King Hu,
și până, într-un alt registru,
la Wong Kar-wai.
Bi Gan duce mai departe
tocmai această linie
în care imaginea nu trebuie doar
să arate lumea,
ci să-i păstreze aura
și ecoul.
Curentul asta artistic
mi se pare cu atât mai prețios
azi,
când ni se vând tot felul de surogate
drept experiențe „imersive”
sau „liminale”.
De parcă misterul ar fi un obiect produs industrial
și nu ceva rar,
fragil,
care nu se lasă ambalat chiar atât de ușor.
ah!
să nu uit de coloana sonoră a acestui film,
( pe care o puteti asculta gratuit si pe youtube)
semnată de duoul francez M83-
Numele lor vine
din galaxia Messier 83 -
iar muzica lor sună exact ca asta:
îndepărtată, vastă, nostalgică-
plasata intre dream pop, shoegaze și
electronic cinematic.
coloana sonora compusa de ei pentru acest film
nu e un soundtrack clasic,
e mai degraba un flux emotional:
synth-uri dilatate, ecouri languroase, pulsații moi,
sclipiri in cioburi de sticla sparta, piane dezgropate
si orchestre imaginare din camere obscure.
o melancolie acustica abisala
care nu se fixează niciodată complet pe timpan.
mai aproape de vis fugar
decât de structura unei coloane sonore rigide,
sunetul apare, dispare,
revine ca o amintire orfana.
muzica nu mai însoțește filmul,
îl scufundă.
devine mediul lui instabil,
un fluid amniotic
în care imaginea plutește
fără să mai caute un punct fix.
și așa
cinemaul ramane,
unul dintre ultimele locuri
unde mai găsești ceva
dintr-un sentiment aproape religios -
nu în sens dogmatic,
ci în sensul de prezență,
de suspendare,
de intrare într-un alt timp.
Si asta e mare alinare
pentru sufletul omului contemporan
obosit de atata neliniste si concret,
om bogat în avere dar sărac în duh,
într-o epoca din care magia a fost oficial alungată.
Mai trebuie sa va previn,
evident prea tarziu,
ca ati fost indusi in eroare,
ca la orice experiment magic
sau procesiune religioasa:
acest film nu apartine genului science-fiction
si nu e in niciun caz un thriller!
Așa că
cel mai bun lucru pe care îl putem face
în seara asta impreuna
in intuneric
e să nu încercăm să controlăm filmul
cu telecomanda de plastic din capul nostru
Ci să-i dăm puțin spațiu,
Să nu ne apărăm prea tare de el.
Și să-l lăsăm să lucreze în noi
cum știe el cel mai bine.
Mesajul lui Bi Gan e simplu si criptic.
El spunea zambind intr-un interviu ca
"cinemaul nu se va sfârși"
si ca lumea filmului rămâne
unul dintre ultimele noastre vise colective,
o activitate inca legala
de rezistență si complicitate a umanitatii
într-o epocă tot mai atomizată.
La final, dacă o să simțiți că a fost prea mult,
că a pus aici toate filmele lui deodată,
ca să nu se piardă nimic,
gândiți-vă la Bi Gan ca la un copil anxios
care pune prea multe lemne pe foc,
doar ca să fie sigur că focul nu se va stinge.
Și, sincer, cine n-ar face la fel?
