miercuri, 14 octombrie 2026

Digger: dig, baby, dig

Cât noroc pe noi să avem în cinematografe, în același timp, și Teambuilding 2, dar și Digger. Două filme care vor să ne învețe, cu bune și cu rele, în ce tip de lume ne aflăm, prin mult umor, istețime și critical thinking. Dar nu sunt niște filme imparțiale, ci chiar aplică lovituri puternice peste încheieturi, taxând absurdul fiecărei ideologii. Prin multă satiră, mișto și comedic timing, reușesc ca, atunci când marele ecran devine negru, să rămânem cu un sentiment de neputință și cu o lecție bine meritată, adresată nouă - omenirii și publicului care vine să consume spectacol ieftin.

Noul film al lui Iñárritu, Digger, spune povestea apocalipsei pornite din cauza lăcomiei celui mai puternic om din lume. Da, povestea filmului este, practic, ceva ce se poate întâmpla în orice moment. Mai mult, plotul ia o întorsătură și mai realistă atunci când fix cel care a provocat dezastrul este într-o cursă contra cronometru pentru a deveni salvatorul omenirii, dar nu din sentimente eroice, ci pentru și mai multă putere și bani. Make Digger Great Again. Dar, la fel ca dorința de afirmare din Teambuilding și comentariul social adus într-un univers restrâns al păturilor sociale, și Digger se bazează pe umorul usturător al cinemaului care ne pune clasica oglindă-n față, ca să ne vedem așa cum suntem… vai de noi.

Într-o notă mai serioasă, nu o să vorbim despre Teambuilding 2, cu toate că un dialog între cele două filme sigur s-ar putea lega și nu numai atât: ar face și cronica mai stufoasă. Deși Digger ne bombardează cu lucrurile pe care le trăim azi (când zic toate, mă refer la toate - AI, încălzire globală, miliardarii sunt răi și responsabili de nenorocirea vieții noastre, Trump, pantofii aruncați în Bush, americanii sunt buricul pământului, mitul salvatorului care, ironic, e responsabil de distrugere, Groenlanda, inundații, specii pe cale de dispariție), e la fel de gol și lipsit de inteligență ca pateticele încercări de a fi cool și memeable pentru Gen Z (cadre lungi, același discurs obosit, meta, între filmul din film și piesa de teatru, înjurături și slapstick).  WE ARE LIVING IN A SOCIETY.

Problema e că Iñárritu confundă critica cu simpla enumerare a tuturor lucrurilor care ne enervează în lume. Este o acumulare de angoase colective, colectate ca easter egg-uri, dar, în goana lui de a bifa fiecare subiect, uită să mai construiască o perspectivă proprie asupra lor. Tot ce îți poți imagina este aici, servit ironic și cu speranța că simpla lor prezență va produce o revelație. Numai că nu e suficient să recunoști absurdul unei situații ca să și spui ceva nou despre el.

Mai mult, acest colaj de rezumate nu ține loc de substanță. Filmul are mulți ași în mânecă: meta-comentariul, clasicul teatru din interiorul filmului, multe excese vizuale și de joc actoricesc, Tom Cruise, care e machiat să arate cum ar fi trebuit să arate la vârsta lui. Toate, pe hârtie, sună foarte promițător, dar, în dorința de a fi mai mult decât poate - un comentariu asupra oligarhiei, o parabolă despre sfârșitul lumii, o critică la adresa Americii și, cireașa de pe tort, un spectacol cinematografic -, iese o ciorbă. În loc ca toate să-și găsească o formulă care să le unească, par mai degrabă aruncate într-un dulap și uitate acolo, la fel ca niște obiecte vechi. Excesul poate să țină loc de profunzime, dar numai dacă e făcut smart.

Direcția excesului într-un sens care ar fi ajutat filmul putea fi fix toată panica de pe internet din zilele în care lumea se întreba dacă Digger va fi, de fapt, un musical. Și spun asta pentru că un musical i-ar fi oferit o justificare artistică pentru toate excesele sale. Muzica, coregrafia și trecerile dintre realitate și fantezie, dintre teatru și filmul din film, ar fi putut să ofere mai multe realități și mai multă extravaganță sau un soi de sentiment de haos imposibil de controlat, fix ce îi lipsește filmului. Mă gândesc, de exemplu, la La La Land, unde musicalul nu e doar un ambalaj frumos, ci și o formă prin care filmul explorează tensiunea dintre idealizare și realitate, dintre ceea ce ne imaginăm că va fi viața și ceea ce ajunge să fie.

Într-un fel, nici Iñárritu nu pare să-și asume până la capăt excesele pe care le pune în scenă. Sigur, vrea să le portretizeze ca pe o normalitate a lumii, un univers în care absurdul a devenit atât de cotidian. Numai că, în același timp, nu pare dispus să scoată totul dintr-un limbaj narativ convenționalist și plictisitor, de frică să nu mai fie luat în serios. Așa că se rezumă la o mică imitație a ultimelor obsesii ale lui Wes Anderson legate de simetrie și de seturile care apar, dispar și se schimbă în timpul filmărilor. De altfel, cred că Digger ar fi funcționat la fel de bine dacă și-ar fi asumat până la capăt logica și curajul unui desen animat.

În multe momente, stăteam și așteptam să-i pice un pian sau o nicovală în cap lui Digger, atât de mult își împinge filmul personajele și situațiile în teritoriul caricaturii. Există ceva aproape cartoonish în felul în care lumea se învârte în jurul acestui miliardar, mai ceva ca-n Citizen Kane. Numai că un desen animat își permite asemenea excese tocmai pentru că funcționează după alte reguli. Nu trebuie să mimeze realismul, nici să-și justifice fiecare exagerare printr-un discurs despre starea lumii. Nu poate să aibă și tortul, și să-l mănânce. Vrea să profite de libertatea caricaturii, de grotesc și de gaguri, dar vrea și greutatea unei drame despre condiția umană și dezastrul societății contemporane. Iar când filmul începe să-și ia propriile idei tot mai în serios, fără să-și adapteze și limbajul cinematografic, apare o ruptură tonală care îl dezavantajează.

Tocmai de aceea, mă tot gândeam la Paul Verhoeven și la felul în care filme precum RoboCop sau Starship Troopers reușesc să funcționeze și astăzi. Și acolo avem excese, violență grotescă și caricaturi politice, dar diferența este că Verhoeven își asumă complet această exagerare. Umorul lui e atât de sec și de negru, încât ai nevoie de o fracțiune de secundă ca să realizezi la ce ai asistat. Nu îți face cu ochiul după fiecare poantă și nu se oprește să-ți explice ce ar trebui să înțelegi. Lasă imaginile să funcționeze. Mai important, dincolo de toată această extravaganță, filmele lui sunt profund serioase în ceea ce au de spus și își construiesc critica tocmai printr-o formă care reproduce, exagerează și expune mecanismele pe care le atacă. Satira nu vine doar din ceea ce spun personajele, ci și din felul în care lumea lor este construită și prezentată.

În Digger, în schimb, Iñárritu vrea să obțină efectul acestei satire fără să aibă aceeași încredere în propriul limbaj sau în public. Filmul exagerează, apoi își semnalează exagerarea, face o glumă, apoi pare să simtă nevoia să ne amintească de gravitatea subiectului. Nu e nimic greșit în a combina comedia cu tragedia, dar trecerea dintre ele trebuie să producă un sens. La Iñárritu, senzația este că filmul se teme că, dacă ne lasă să râdem prea mult, riscăm să nu-i mai luăm mesajul în serios.

Tocmai de asta, mi se par destul de nejuste comparațiile cu Dr. Strangelove, un film care înțelege mult mai bine mecanismele absurdului pe care le pune în scenă și știe să le exploateze până la capăt. La Kubrick, fiecare element contribuie la construirea unei satire în care nimic nu pare gratuit sau aruncat acolo doar pentru a bifa o idee. Totul este atât de precis calibrat, încât ridicolul nu diminuează gravitatea subiectului, ci o face și mai evidentă. Iar Peter Sellers, care jonglează cu mai multe roluri și construiește personaje radical diferite, este el însuși o demonstrație a inteligenței cu care filmul își folosește comedia pentru a-și susține discursul. Să nu mai zic că o simplă scenă cu vomă din Triangle of Sadness e mai puternică decât tot filmul lui Iñárritu.

Pentru mine, cel mai bine a funcționat filmul fix în ideea de desen animat live-action, asumat ca ceva extravagant, amuzant și neluat în serios. În momentul în care filmul devine „meta” și începe să se ia tot mai în serios, își pierde treptat orice fel de unicitate sau interes. Nu pentru că ne lovește peste cap cu fricile pe care le avem azi, ci pentru că alunecă într-o narațiune convențională și plicticoasă. În încercările sale de discurs meta-critic à la Charlie Kaufman, dar fără penibilul savuros al filmelor lui (se simte lipsa a așa ceva aici), combinate cu Wes Anderson, Iñárritu rămâne rapid fără prea multe de zis. Iar acolo unde crede că face ceva cu adevărat smart, nu iese decât ceva nici pe jumătate copt sau complet ratat - învelit într-o frică de neasumare.



Publicat de Darius Zelenco la 15:18 0 comentarii
Abonați-vă la: Postări (Atom)