vineri, 23 octombrie 2026
NAZA
De cele mai multe ori, majoritatea reportajelor realizate de Recorder mă enervează la culme. Evident, nu din cauza echipei sau a ceea ce face, ci din cauza lucrurilor pe care mi le arată și a modului în care le prezintă. Mă afectează și mă înfurie atât de tare, încât, la final, îmi dau seama că am petrecut o oră fiind expus sistematic, într-un crescendo amenințător, unui adevărat down the rabbit hole în corupția politicienilor și a instituțiilor din România. Rămân dezolat, cu sentimentul că nu o să ne reparăm niciodată țara și că nu o să scăpăm de oamenii ăștia.
NAZA nu este foarte
diferit de un documentar Recorder. Ne introduce sistematic, din interiorul
sistemului, prin mărturiile a 24 de soldați și ofițeri IDF, în mecanismele prin
care aceștia participă la un genocid. O fac conștient și fără remușcări. Unii
ajung chiar să numeasca natura genocidară a acțiunilor la care iau parte, fără
ca această conștientizare să pară că îi împiedică să continue.
Documentarul are mai multe atuuri care îi deschid direcții interesante de
discuție. Evident, principalul este reprezentat de mărturiile acestor
oameni, direct implicați în mecanismele care duc la moartea si suferinta
palestinienilor. Distanțarea emoțională și nepăsarea cu care își explică
acțiunile sunt cutremurătoare. Totuși, pentru cine urmărește știrile și
încearcă să rămână informat despre ceea ce se întâmplă acolo, în ciuda
restricțiilor de acces la informație și a dificultăților de comunicare,
lucrurile aflate în documentar nu sunt neapărat surprinzătoare. Nici tonul
rece-corporatistic, cu care acești oameni vorbesc despre uciderea altor oameni
nu mai este, în sine, o revelație.
Poate chiar mai interesant decât declarațiile în sine este modul în care
inteligența artificială ajunge, încetul cu încetul, să ocupe locul șoferului în
sistem. IDF-ul se folosește de AI pentru a-și eficientiza supravegherea și
identificarea țintelor, iar această automatizare ridică o întrebare esențială:
ce înseamnă, de fapt, o lovitură reușită? Într-un asemenea sistem, cine își
asumă responsabilitatea pentru moartea unor oameni: soldatul care apasă pe
buton, comandantul care aprobă operațiunea, programatorul care proiectează
sistemul sau algoritmul care contribuie la identificarea țintei?
.jpg)
Lucrurile devin înfricoșătoare. AI-ul nu elimină responsabilitatea umană, ci
riscă să o fragmenteze atât de mult, încât nimeni să nu mai simtă că este
direct responsabil pentru ceea ce se întâmplă. Moartea devine o statistică.
Limbajul tehnologic oferă o distanță convenabilă între cel care ia decizia și
consecințele ei. Nu mai omori un om, ci validezi o țintă. Nu mai participi la o
atrocitate, ci îndeplinești un task la lucru.
Iar aici se leagă și o altă problemă, cea a investițiilor masive în AI și a
lipsei unor mecanisme suficient de puternice de reglementare și
responsabilizare. Ni se vinde constant promisiunea unei tehnologii care ne va
face viața mai ușoară și va rezolva probleme pe care nu am reușit să le
rezolvăm până acum. Dar NAZA ne arată și o altă întrebuințare a acestor
tehnologii: supravegherea în masa și eficientizarea unei mașinării militare. E
suficient să privim prezentul, în care instrumente dezvoltate de oameni sunt
folosite pentru a face violența mai rapidă, nu neaparat mai precisă. În timp ce
ni se promite că AI-ul ne va oferi mai mult timp liber și ne va scuti de munci
repetitive, aceeași tehnologie poate fi integrată într-un sistem care decide
cine este o țintă și cine ajunge să fie considerat o victimă colaterală - fără
să conteze.
.jpg)
Puterea documentarului nu stă atât la baza modului în care este realizat,
cât mai ales în subversivitatea imaginilor. Aici nu întâmplător, Jonathan
Glazer (The Zone of Interest) este unul dintre producătorii filmului. De
exemplu, legătura dintre felul în care statul israelian invocă memoria
Holocaustului și felul în care aceasta poate fi instrumentalizată politic
pentru a justifica acțiuni militare și pentru a respinge criticile la adresa
lor. Memoria unei atrocități istorice, care ar trebui să funcționeze ca
avertisment împotriva dezumanizării și a violenței, poate fi transformată
într-un instrument de legitimare a altor forme de violență. Nu întâmplător, în
documentar apare și o retrospectivă Claude Lanzmann și a filmului Shoah, una
dintre lucrările esențiale despre Holocaust.
Un alt unghi interesant este paradoxul dintre discursul despre supraveghere
și forma vizuală a documentarului. Cu cât soldații vorbesc mai mult despre
capacitățile IDF-ului de a supraveghea nu doar populația palestiniană, ci și
politicieni din întreaga lume, inclusiv occidentali, care exprimă poziții
pro-palestiniene, cu atât devine mai absurd faptul că filmul se bazează pe
imagini filmate de pe acoperișurile din Tel Aviv și insistă asupra unor cadre
apropiate, intime, în casele oamenilor. Desigur, camera filmului nu are
capacitățile unui sistem militar de supraveghere, iar comparația nu trebuie
dusă până la capăt. Diferența face ideea interesantă. Filmul nu are nevoie de
tehnologii SF pentru a construi senzația că nimeni nu mai este complet ferit de
privirea celuilalt.
Distanța dintre a urmări viața cuiva și a ajunge să o cunoști în detaliu s-a
redus enorm. Rutina cuiva și gesturile lui cotidiene pot deveni vizibile de la
distanță, fără să fie nevoie ca fiecare observator să aibă acces la tehnologii
avansate. Într-un asemenea context, devine tot mai greu pentru un stat să
controleze complet felul în care este văzut din exterior, chiar și atunci când
își cenzureaza si limiteza accesul la informație sau impune o anumită versiune
a prezentului istoric. Tehnologia care îi ajută pe cei aflați la putere să
supravegheze și să controleze poate deveni, în același timp, instrumentul prin
care acțiunile lor sunt expuse. Posibilitatea de a documenta și de a distribui
ceea ce se întâmplă face tot mai dificilă monopolizarea completă a narațiunii.
NAZA pune în fața noastră o realitate pe care nu o putem trata ca pe ceva îndepărtat sau abstract. Nu ne oferă revelația că există violență, ci ne obligă să ne întrebăm cum continuă toate acestea să funcționeze atunci când dovezile sunt peste tot. Revoluția poate că nu va fi televizată. Dar, în cazul Palestinei, atrocitățile sunt documentate și discutate în timp real. Ce înseamnă, în cele din urmă, să fii martor într-o lume în care poți vedea aproape totul, dar în care a vedea nu înseamnă neapărat și a opri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.