sâmbătă, 31 decembrie 2011

Revel(ation) 20:11*

Inevitabil, facem bilanţul lui 2011. Care n-a fost deloc un an rău pentru "industrie". Chiar ieri îmi spunea un baiat de la Cinema City Timişoara că au avut 13.000 de spectatori în săptămîna asta festivă (ca să vă faceţi o idee, ultimelor două cinematografe de stat din urbe le trebuie vreo 4 ani ca să vîndă 13.000 de bilete). Am să fac o scurtă şi foarte personală trecere în revistă (lista mea suportă completări şi nu are pretenţia de top, pentru că anul acesta am încercat să văd mai mult calitativ decît cantitativ, aşa că e posibil să am destule scăpări pe care chiar vă rog să mi le semnalaţi).

2011 a avut doza lui consistentă de reboot-uri (Rise of The Planet Of The Apes, Conan the Barbarian) şi de rebuturi (The Green Hornet, Immortals), de sequel-uri aka sechele (Hangover 2, The Human Centipede "please no!"2 ). Am văzut finaluri de francize împărţite în două bucăţi (Harry Potter şi Twilight) şi începutul unor posibile alte francize ( Sherlock Holmes: A Game of Shadows şi "sper că nu" The Three Musketeers).

Dar dincolo de această perioadă de căutări şi de vînzoleală a studiourilor, au existat şi cîteva creaţii care au răscolit apele, au spart barajele dintre genuri, au reaşezat mătcile şi uneori au inundat cinematografele cu spectatori. Sunt cele cîteva titluri, feţe şi imagini cu care rămîn eu din 2011.



O bună parte din ele s-au regăsit în play-list-ul festivalului de la Cannes. Monumental şi contemplativ, Tree of Life nu s-a dovedit pe măsura aşteptării sale, dar fără îndoială că multe imagini de acolo (capturate de Emmanuel Lubezky) ni se vor fi impregnat pe retină pentru o vreme (totuşi, ce-i cu dinozaurul ăla?). Aş fi preferat ca tainele filmului să nu fie "traduse" de vocea din off (la un moment dat devine supărătoare), procedeu folosit de Malick cu mai mult succes în cele două filme dinainte. Interesant e că regizorul, cunoscut pentru ritmul său "vijelios" (un film/deceniu), va termina două filme în 2012 (Lawless este unul din titluri, celălalt proiect e încă neintitulat).

Relatarea Genezei în The Tree of Life e egalată în grandoare (sau grandilocvenţă?) doar de viziunea lui Von Trier asupra Apocalipsei. Melancholia începe cu cea mai bizară nuntă (cum altfel cînd îl are ca wedding-planner pe Udo Kier, actorul fetiş al danezului). Ceremonia bifează elementele obişnuite (toasturi, dans, tăierea tortului) dar într-o notă schizofrenică (discursuri stînjenitoare, membrii familiei care se închid în toalete, şefi care îţi cer să lucrezi şi la propria nuntă). O atmosferă haotică şi apăsătoare, tipică pentru sfîrşitul lumii, pe care doar splendida mireasa (Kirsten Dunst) pare să-l presimtă. Pînă şi partida de amor din noaptea nunţii se întîmplă între mireasă şi primul nuntaş care i s-a aflat în cale (de fapt nu cred că am văzut vreodată la Trier vreo întîlnire amoroasă care să nu conţină ceva patologic sau "greşit"). Dacă la început zănateca Dunst suferă inexplicabil de rău (panică) neputîndu-se mişca fără ajutorul surorii sale, mai cu capul pe umeri (Charlotte Gainsbourg revine după rolul din Antichrist), spre final rolurile se inversează, pe măsură ce o planetă se apropie implacabil de Pământ. Dotată cu un extra-simţ (sugerat de ghicirea numărului exact al boabelor dintr-o sticlă) sau poate doar empatică, Kirsten simte sfîrşitul asemeni animalelor (caii sunt agitaţi, refuză să treacă puntea din pădure, imagine pe care am văzut-o şi în Antichrist). Dar tot asemeni lor, acceptă natural sfîrşitul, spre deosebire de sora ei din ce în ce mai isterică. Cu cîteva clipe înainte de impact, caii pasc liniştiţi pe o pajişte înverzită, iar Kirsten stă şi contemplă. Din tabloul Apocalipsei lui Von Trier lipsesc mulţimile de oameni, colapsul Statuii Libertăţii sau a Turnului Eiffel. E un sfîrşit intim. Dacă ţinem cont că fiecare film e -conform spuselor autorului veşnic depresiv- o încercare de auto-terapie, atunci Melancholia este expresia angoasei sale în faţa morţii inevitabile. Acceptarea cu ochii deschişi a morţii, golită de orice sens religios. Nu pot spune că am rămas cu mare lucru după vizionare, în afară de o devastatoare/bîntuitoare imagine a giganticei planete verzi în fracţiunea dinainte de impact. O imagine neliniştitoare care te loveşte în măruntaie fără să poţi explica de ce. Aş prefera să o şterg din memorie şi să o înlocuiesc cu imaginea lui Kirsten Dunst dezgolită în iarbă şi scăldată în lumina bolnăvicioasă a celor două luni pline.




La Cannes a fost prezentat şi Route Irish, ultimul film de Ken Loach şi candidat serios la titlul de cel mai bun film al anului. O anchetă detectivistică luată foarte personal şi o poveste nemuritoare despre prietenia fără de moarte şi răzbunarea fără de minte, totul pe fondul extrem de actual al celui mai nesigur loc din lume, Bagdad. Wrong place, wrong time!

Tot din Britannia trebuie reţinut Tyrannosaur, debutul regizoral al lui Paddy Considine. N-are nimic de-a face cu T-recşii din parcuri jurasice, în schimb are de-a face cu tirania domestică şi inadaptabilitatea dinozaurilor aka old farts ce populează pub-uri triste din cartiere muncitoreşti terorizate de criză, alienare şi pitbulli. Un film independent care începe şi se termină cu morţile violente a doi cîini. Dar, pînă la urmă, vom vedea că şi o viaţă de cîine poate avea ceva înălţător.


Ştiu că mă repet, dar revelaţia anului 2011 a fost pentru mine Drive. Despre această experienţa cinematografică am mai scris. Despre protagonistul ei mai sunt multe de spus. Ryan Gosling are ceva din statura arhetipală a actorului de la Hollywood care e foarte prezent, "arde ecranul", fără să facă -aparent- mare lucru. A intrat deci în clubul select al lui Humphrey Bogart, Steve McQueen sau, de ce nu, George Clooney. Sub masca lui de cool simţi totuşi o energie clocotitoare. Un samurai care devine kamikaze. Pe lîngă focusul /"drive-ul" său puternic, trebuie apreciată şi inteligenţa cu care şi-a ales proiectele, fie că sunt producţii ale studiourilor sau aventuri independente, filme de gen sau care desfinţează genurile. Gosling e actorul anului, dacă adăugăm şi rolurile din The Ides of March (un thriller politic despre pierderea inocenţei, care se joacă tocmai cu aşteptarea noastră a unei răsturnări de situaţie care nu se mai produce; la butoane, "întîmplător" regizorul Clooney) şi Crazy, Stupid, Love, una din cele mai spumoase comedii din 2011.


La tentativele de a reinventa din interior comedia romantică (romcom-ul) putem adăuga, cu unele reţineri, şi Friend with Benefits. În timp ce bromcom-ul Sherlock Holmes 2 e agreabil, dar cam atît, Hangover 2 e o mare durere de cap, exceptîndu-l aici pe Zach Galifianakis. Toată "gaşca de lupi" e umilită de replica feminină, Bridesmaids (o replică aproape mai puternică decît originalul). Am descoperit aici actriţa anului, Kristen Wiig (care e şi co-autoarea scenariului) dar şi varianta feminină a lui Galifianankis (Melissa McCarthy). Nici Horrible Bosses nu trebuie ocolit.

Totuşi, pentru mixul de duioşie şi umor, compasiune şi ireverenţă, am să acord titlul de comedia anului peliculei low-budget 50/50 (I'm with Cancer a fost titlul provizoriu). Seth Rogen îşi joacă propriul rol, de camarad al unui tip cu cancer (i s-a întîmplat pe bune prietenului său şi scenaristul filmului, Will Reiser - una din puţinele situaţii în care a ieşit ceva bun dintr-un cancer). Dacă e Rogen (aici şi producător) înseamnă că vor fi consumate -aţi ghicit- şi niscaiva substanţe, dar, bineînţeles, numai "în scopuri medicale". Vor fi şi cîteva scene mai emoţionante, dar dacă veţi plînge o veţi face rîzînd. Aici şade originalitatea filmului: în egală măsură catartic şi plăcut. 50/50 face multe "filme cu cancer" (categoria "Bucket list") să pară ridicole, forţate şi chiar jignitoare (în afară de Bobby Deerfield care la vremea lui era şi el o replică la filmele siropoase despre cancer). Cînd îi spune mamei sale (Anjelica Houston, excelentă) despre diagnostic, Jo Gordon-Levitt (care e bun-bun) o întreabă "Ai văzut Terms of Endearment?".


Tot din zodia cancerului şi a umorului negru vine revelaţia micului ecran: Breaking Bad. Filme româneşti am avut destul de puţine, iar alea care contează nu prea au evadat din festivaluri (Film pentru Prieteni de exemplu). Principii de Viaţă e solid, graţie lui Vlad Ivanov. Acelaşi actor dă vocea lui Crulic, o docu-animaţie originală, actuală şi răvăşitoare. Pentru Din Dragoste cu cele mai bune intenţii trebuie să aştept lansarea pe DVD din ianuarie, în tandem cu Loverboy care e aşa-şi-aşa.

Pentru la anu vă doresc cît mai multe motive să ajungeţi în faţa marelui ecran. Iar blogului îi doresc mai mulţi prieteni pe facebook: Richie a promis că dacă ajungem la 500 de friends va scrie şi el cu diacritice. Dacă a mai rămas ceva de zis despre 2011 sunt sigur că mă va completa, ca de obicei (încă aştept replica aia la Immortals, compadre :).

*titlul articolului conţine o mică "revelaţie", sper că nu e o profeţie

Blade Runner: conceptual art

what generation are you?

Pentru ca aseara am revazut a nu stiu cata oara Blade Runner (de data asta in HD 1080p) am putut in sfarsit sa-mi clarific daca m-ar bucura un remake (sequel, prequel) fie el si de la Ridley Scott. Nu m-ar bucura. Ar fi inutil pentru ca Blade Runner din 1982 e tot atat de fresh si dupa 30 de ani. E future-noir si greu, greu mai poate fi egalat, nu mai spun depasit. Si atunci care ar fi rostul tau ca artist sa-ti refaci o opera daca nu s-o depasesti?

Mai jos avem o carte cu ilustratii de productie, concept-art realizate de Scott si echipa intre care si vizionarul Syd Mead. E gratis (pe amazon o copie hard costa cateva sute de $).


joi, 29 decembrie 2011

Perfect Sense (2011)

Dezinstalarea perceptiei senzoriale

rating: Brainwash

In avalansa de filme apocaliptice din acest debut de mileniu mai scapa uneori si cateva parabole existentiale care lasa impresii durabile in mintile noastre. Perfect Sense e un astfel de film, o descriere poetica a unei tragedii epidemice care, raspandindu-se pe intreaga planeta, ne arunca pe toti in bezna unei apocalipse senzoriale. Asemanadu-se in teorie cu ‘orbirea alba’ din filmul lui Fernando Meirelles (Blindness, ecranizare a romanului lui J. Saramago - Eseu despre Orbire) filmul lui David MacKenzie predica acelasi tip de pierdere inexplicabila a simturilor care arunca omenirea in haos doar ca de data asta e vorba de toate simturile cu care omul percepe lumea inconjuratoare: vaz, auz, gust, miros si pipait. Asemanarile sunt doar circumstantiale intrucat, privite in asamblu, cele doua filme sunt la fel de asemanatoare ca Potopul biblic si Ultima Judecata.

Faramitarea societatii este urmarita prin ochii unui cuplu destul de improbabil intr-o lume neamenintata de extinctie. Michael (Ewan McGregor) e un chef - burlac “jucator”, cu gusturi fine in preparat mancaruri dar complet insensibil cu femeile. Susan (Eva Green) o femeie traumatizata care face pe epidemiologista investigand Sindromul Olfactiv Sever proaspat aparut in UK, o afectiune care-i face pe oameni sa-si piarda simtul mirosului dupa ce in prealabil sufera o prabusire emotionala. Speculatiile privind cauzele sunt intotdeauna aceleasi: virus, toxina, atac terosit. Nimeni nu se gandeste ca probabil intr-o zi chiar organismul nostru va da shut down unui sistem atat de agresat de poluare si E-uri.


Fiind insa printre ultimii oameni afectati de sindrom cei doi titulari apuca sa lege o relatie in virtutea vecinatatii apartamentului ei si a restaurantului lui. Inainte de a suferi pierderea mirosului cei doi servesc ceea ce va fi probabil ultima cina normala din viata lor. Din acel moment vor fi permanent provocati sa descopere noi cai de a introduce normalitatea inapoi in viata lor. Pierdem mirosul, facem mancarea mai gustoasa, pierdem gustul facem mancarea pe placul celorlalte simturi, lucram la forma, la textura. Incercam sa suplinim ceea ce-am pierdut incarcand si antrenand simturile ramase. Iar asta e valabil pentru intreaga societate. Lumea din jur se prabuseste si se ridica dupa fiecare nou cosmar senzorial.


Confruntarea cu socul pierderii simturilor e insa diferita pentru fiecare simt in parte. Stadiile care preced fiecare vid senzorial sunt referinte metaforice pentru cele 5 stadii ale acceptarii pierderii sau mortii: negare, furie, implorare, depresie si acceptare. In acelasi timp reactia inconstienta a organismului e de a explora un varf al excitatiei fiecarui simt in parte: o amintire intensa, o foame nestavilita, o pierdere a echilibrului interior sau o stare de beatitudine in fata frumusetii lumii. E ca stingerea umanitatii in 5 trepte, iar intre fiecare din ele ne amintim ceea ce pierdem si ne adaptam. Speranta si disperare. Viata merge mai departe.



MacKenzie dovedeste suficienta sensibilitate si talent pentru a vinde ideea de apocalipsa romantica. Cei doi actori principali au, evident, carisma si poseda o chimie reala de cuplu. In vreme ce Ewan e convingator cu tigaia in mana Eva Green nu pare insa o adevarata cercetatoare in domeniul atribuit. Abia daca trece pe la lucru si eforturile ei de gasire a unui leac sunt invizibile. Probabil ca regizorul a tinut sa evite partea “stiintifica” a problemei - lasand-o pe seama unor filme ca si Contagion - focusandu-se pe aspectele mai personale si mai umane. Face sens din punctul meu de vedere. Perfect Sense e o microdrama introdusa chirugical intr-un film despre sfarsitul lumii. E mai mult despre sfarsitul celor doi indragostiti decat despre sfarsitul celorlalti. Astfel, cauzele sunt mai putin importante decat groaznica perspectiva de a face dragoste fara a-i mirosi parul, a-i gusta sarutul, a-i privi chipul, a-i atinge pielea ori a-i asculta respiratia celuilalt. Ca doua bucati de carne, lipite una de cealalta, contopindu-se in intuneric. Adina spune ca asta ar putea fi “the most perfect sense of all”. Daca tot ce ne trebuie e iubirea, profunda si constienta, ii dau dreptate.

miercuri, 28 decembrie 2011

Scrisori catre un tanar regizor

Acum doua saptamani am primit genul de invitatie pe care o asteapta orice cronicar de film: sa vada ultima creatie a unui regizor si sa-si dea cu parerea asupra ei. Facut numai cu voluntari si cu buget greu de egalat (zero lei!!!), Trei ani mai tarziu e mai mult un exercitiu, decat un film in adevaratul sens al cuvantului. Dar in spatele acestui demers se simte o pasiune imensa pentru cinema. Poate ca aici, in randul unor asemenea "amatori" (iubitori de film) care au curaj sa greseasca, sa se "arunce", sa isi expuna ideile, aici se poate forma urmatoarea generatie de cineasti romani, atunci cand "noul val" nu va mai fi asa de nou. Lenea specifica acestei perioade ma impiedica sa ma tin de promisiunea facuta lui Roland, aceea de a scrie o recenzie "ca la manual". In schimb, mi se pare mai aproape de spiritul frust al filmului sa va prezint corespondenta dintre mine si regizorul aspirant.



13 decembrie, 19:41

Salut, ma numesc Roland Zsigmond si sunt regizor de film. Duminica am avut premiera ultimului meu film, Trei ani mai tarziu, in Arad. Mi-a recomandat un prieten sa-ti scriu un mail, ca poate esti curios sa-i faci o recenzie. Pagina de facebook a filmului o gasesti aici si trailerul aici. Daca esti interesat, te rog sa-mi precizezi cum vrei sa-ti trimit filmul, pe internet sau pe DVD.

Rolly


13 decembrie, 20:27

Ciao, Roland!

Sunt interesat sa vad filmul,
daca si tu iti asumi posibilitatea de a primi o cronica negativa dar sincera.
Oricum, eu plec de pe pozitia de sustinator al filmului independent.

Trimite-mi te rog pe internet
Lucian


13 decembrie, 20:57


Ma bucur. Evident ca accept critici negative, altfel n-am de unde sa invat.
Ca sa te bag putin in context, filmul este independent si fara buget. Toti cei care au participat la realizarea lui sunt amatori. Productia a durat in jur de un an jumate pentru ca aveam si alte obligatii - unii fiind studenti, altii salariati- si prin urmare era foarte greu sa ne adunam pentru filmari. Am preferat sa mentinem o echipa mica, deoarece cu cat creste numarul oamenilor, cu atat e mai complicat sa organizezi productia. In rest, las filmul sa vorbeasca de la sine. In curand ti-l trimit, numai ca trebuie sa-l comprim sub 2 gb. Intre timp, te invit sa te uiti la making of

Rolly


16 decembrie, 10:36

Salut, Rolly!


Nu pot sa-ti scriu prea multe, dar vreau sa stii ca am vazut mediumetrajul tau.
Mi-am dat seama din nou ca e mult mai usor sa critici dacat sa faci un film.
Si eu sunt interesat de lumea asta -sa-i zic- interlopa
Am indoieli ca as fi reusit sa fac un produs mai bun decat al tau, daca m-as fi apucat.

Acestea fiind zise, TAMT mai tarziu are multe neajunsuri
(si sunt sigur ca le stii si tu) in afara de buget.
As puncta doar cateva acum, urmand sa le dezvolt intr-o recenzie
asa cum am promis.

In ciuda unor momente bune ale fiecarui actor
in general interpretarea nu depaseste nivelul de amator.
Povestea filmului e ok (desi nu e suprinzatoare daca ai vazut suficiente filme de gen).
Am o problema insa cu dialogurile, care incearca uneori
sa suplineasca saracia mizanscenei prin prea multe cuvinte.
Imi dau seama ca a fost si improvizatie, dar asta nu a functionat in avantajul filmului.

Erorile nu sunt mari:
de distributie: actorul care-l joaca pe tata pare doar cu cativa ani mai mare decat fiul

de story:
primul lucru pe care l-ar fi facut orice tanar inamorat cand iese din puscarie e sa mearga dupa iubita lui, sa afle ce-i cu ea; nimeni n-ar fi abandonat asa de usor, iar daca ar fi facut-o, nu se justifica finalul; si atunci senzatia este ca acest final -in care toate piesele ar fi trebuit sa faca clic si sa ne suprinda- este construit artificial; adica simt ca trebuia sa se ajunga acolo

de setting - dau exemplu doar scena de inceput, care e distrusa de momentul "politistilor"; ok nu trebuia sa fie neaparat o masina de politie, dar coregrafia acelor baieti este defectuoasa;

apoi nu-mi place tipul de incadratura pe care l-ai ales in spatiile inchise; am senzatia de multe ori ca nu trebuie sa vedem apartamentul

Adunate, toate acestea dau un ansamblu care nu prea se leaga. De fapt asta e marele regret vizavi de filmul tau: nu cred ce se intampla acolo. Relatiile dintre personaje nu functioneaza. Aici e marea buba.

Poate ca suna dur ce iti zic, dar o zic tocmai pentru ca stiu ca am cu cine discuta. Filmul tau are toate caracteristicile unui "fan-movie", daca iei in calcul si diversele influente la nivel de story (nu zic ca nu e original). Am apreciat efortul de grup si seriozitatea intregului "crew". Se simte ca a evoluat pana la capatul povestii (mai ales Oliver Petrica, actorul din rolul principal, care are cateva momente bune). Eu as vedea Trei ani mai tarziu ca un exercitiu pentru un film de lungmetraj, mai atent construit si mai sigur pe el.

multumesc pentru film

Lucian


20 decembrie, 13:57

Ma bucur ca ai vazut filmul, in mare parte sunt de acord cu tine. Nu mi-ai spus nimic ce nu stiam sau banuiam oricum, dar e ok ca mi le-a spus cineva in cuvinte. Astept sa citesc recenzia.

Rolly


22 decembrie, 12:02

Vreau sa public recenzia, probabil intr-una din zilele urmatoare
cand voi gasi un ragaz.

M-as bucura daca poti sa-mi trimiti cateva date despre:
tine (varsta, unde activezi si cu ce scule ai filmat)
ce ai mai facut in afara de TAMT si ce vrei sa faci dupa?
de ce vrei sa faci film?


22 decembrie, 14:15


Am 22 de ani. Am lucrat ca videoreporter la WWMP News, unde sunt in continuare colaborator. Poti sa vezi ce am mai facut pe canalul meu de youtube . Fac filme de pe la 16 ani impreuna cu trupa Confaya, in care majoritatea sunt prieteni din copilarie, dar intre timp au mai intrat si alti oameni pe care i-am cunoscut pe parcurs.

Trei ani mai tarziu l-am filmat cu un Panasonic DVX 102, care este camera mea personala. Sunetul l-am inregistrat cu un microfon extern cu legatura directa in camera. Filmul l-am montat pe calculatorul meu personal. Sunetul a fost mixat si masterizat de Adrian "C-Jay" Petrisor pe calculatorul lui.

Urmatorul film pe care vreau sa-l fac se va preocupa mai detaliat cu traficul de iarba, va fi primul film de gangsteri din Romania (din cate stiu eu nu s-a mai facut asa ceva) care e inspirat din punct de vedere stilistic si tematic din filmul Pusher a lui Nicolas Winding Refn.

De ce vreau eu sa fac film? Ar fi multe raspunsuri. Vreau sa spun o poveste si filmul imi este scula cea mai la indemana. Vreau sa fac film ca sa-mi perfectionez tehnica, sa invat din greselile mele, si s-o fac pe cont propriu, sa nu depind de nimeni. Daca filmul e bun, e meritul meu si al echipei. Iar daca e prost, e tot "meritul" nostru. Nu vreau sa irosesc timpul si banii nimanui, ca apoi sa-i dau un produs care poate nu se ridica la asteptarile sale sau poate e chiar oribil. Mai multe am scris aici.

Rolly

marți, 27 decembrie 2011

A Stanley Kubrick Odyssey

Anul viitor va fi anul Kubrick in Romania. Atat la TIFF 11 cat si la Festivalul International de Film de la Bucuresti (BIFF) regizorul american va fi omagiat cu retrospective integrale sau partiale ale filmografiei sale. O sansa nesperata de a vedea niste capodopere ale mileniului trecut pe un mare ecran. Pana atunci va invitam sa vizionati acest tribut realizat de Richard Vezina cu ceva ani in urma. E bantuitor de-a dreptul.


luni, 26 decembrie 2011

Adam (2009)

The Adam Theory

rating: Brainwash HD

Nu se fac destule filme despre Sindromul Asperger, asta-i clar, in conditiile in care este o tulburare ce afecteaza intre 0.2-0.4% dintre copiii de scoala. Manifestandu-se ca o “inalta forma de autism” sindromul Asperger ii caracterizeaza pe cei care sufera de o inabilitate de comunicare sociala derivata din incapacitatea de a-i intelege pe ceilalti, de a se pune in locul lor, de a citi printre randuri acolo unde se impune. De partea cealalta se situeaza o pastrare a capacitatilor cognitive, uneori chiar geniale, limbajul si un comportament repetitiv. Adam (Hugh Dancy) e un astfel de personaj, un singuratic ciudatel cu slujba de inginer electronist si o pasiune infierbantata pentru astronomie. Orfan de ambii parinti, Adam are un singur prieten, Harlan, mai mult un tutore legal pentru cazurile cand lumea din jur ii pare realmente indescifrabila.


Viata lui Adam apuca insa o cale timida catre normalitate in ziua in care se muda in cladire Beth (Rose Byrne), o tipa frumoasa, desteapta si disponibila. Se naste un fel de atractie intre cei doi, mai mult o curiozitate inexplicabila a ei pentru barbatul caruia ii lipsesc chiar si cele mai elementare galanterii. Partea amuzanta e ca aproape fiecare miscare a ei e destul de greu inteleasa de Adam, caruia trebuie sa i se spuna lucrurile asa cum sunt pentru a pricepe. Pentru el un chip uman e mai complicat de citit decat o harta stelara.


Filmul debut al lui Max Mayer devine astfel o dramedie romantica despre doi straini (unul un pic de pe alta lume) care cauta sa se descopere reciproc. In mod esential e despre disponibilitatea de a patrunde in zone inconfortabile pentru ca doar acolo poti realiza o “conexiune” durabila. Adam se prezinta la suprafata ca o versiune light a lui Sheldon (The Big Bang Theory) in ideea ca e plin de informatii stiintifice inutile dar mai putin caustic, arogant sau mizantrop. In interior insa, el trebuie sa-si depaseasca frica de interactiune sociala si sa invete a-si exprima sentimentele. Spre bucuria romanticilor va reusi dar pierderea job-ului cuplata cu probleme legale ale tatalui lui Beth il vor aduce intr-o criza a relatiei, una in care ii lipseste experienta pentru a putea iesi.


Daca va plac filmele micute si foarte personale, cu probleme mundene, actori excelenti si reactii interesante, cu muzica indie de foarte buna calitate (coloana sonora contine piese misto de la The Weepies si Joshua Radin) Adam e unul mult peste medie. Asta multumita scenariului credibil, umorului retinut, starii melancolice impuse la momentul potrivit sau celor doi actori titulari si a chimiei dintre ei.
Trailer

Argint pentru Crossing

EXCLUSIV PE MARELE ECRAN

Se pare ca totusi am fost cuminti, pentru ca am primit o veste minunata pe care putem sa o oferim si cititorilor nostri. In premiera si in exclusivitate. Scurtmetrajul romanesc The Crossing (regia: Cristian Ples, cu Toma Cuzin si Boris Gaza) a primit "The Silver Award" la California Film Awards. Mi se pare extraordinar ca un asemenea demers independent romanesc a capatat apreciere in chiar inima industriei mondiale de film. Ceremonia de premiere va avea loc la San Diego, in 28 ianuarie 2012.

Bucuria noastra e cu atat mai mare cu cat am fost foarte atasati de acest proiect inca din perioada filmarilor. Dealtfel am fost primii care l-am difuzat tot aici, pana a inceput sa circule prin festivaluri si sa culeaga lauri. Am povestit la un ceai (si eu si Richie) o gramada despre experienta filmarilor impreuna cu Boris ( a carui interpretare este unul din atuurile filmului).

Vestea si mai minunata: avem promisiunea ca vom proiecta The Crossing la Timisoara, in prezenta regizorului si a unuia din protagonisti. Asta se va intampla probabil la inceputul lui februarie. Totodata este primul eveniment al Asociatiei Marele Ecran (da, am capatat si "personalitate juridica" pentru ca avem planuri mari). Ar fi un excelent start pentru noua noastra aventura comuna (in care va vom invita sa va alaturati, cand va veni timpul).

Un motiv in plus sa privim cu optimism si incredere crossing-ul dintre ani .

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Merry Terry Christmas

sau un Mos Craciun gilliamesque tuturor cinefililor. Trageti un ochi la felicitarea asta video pe care o realiza Terry Gilliam in '68, inainte de era Monthy Pyton, cand era doar un desenator ce incerca sa aduca ceva nou in show-ul The Fairly Pointless Show al lui Humphrey Barclay. A rezultat o colectie de felicitari victoriene "modernizate".


Christmas Special

FIGURANŢII

Ca orice jucărie ieşită din mîna cuplului de comici Ricky Gervais şi Stephen Merchant, The Extras este la rîndu-i o sumă de observaţii exacte despre natura umană. Şi altă sumă de situaţii care de care mai umilitoare, respectiv amuzante. Dar înainte de toate este o sinceră, cinică (dar şi empatică) privire în sufletul lucrătorilor pe platourile de filmare. Fie ei figuranţi sau staruri de primă mînă, as themselves.

În fiecare episod, un alt (guest) star îşi auto-ironizează statutul de vedetă mondială. Dictatorialul Ben Stiller îşi "apără" celebritatea cunoscută sub gloriosul nume Focker. Adolescentul Daniel Radcliffe îşi rîde de problemele (pe atunci încă necunoscute) cu băutura. Kate Winslet se întreabă ce ar trebui să facă pentru a primi un Oscar, "să joace şi ea într-un film despre Holocaust?" (ceea ce a şi făcut anii următori). Şi spune toate astea costumată în călugăriţă. Orlando Bloom îşi acceptă rolul de păpuşă masculină. Însuşi protagonistul show-ului, Ricky Gervais aka Andy Millman ironizează ascensiunea sa relativ rapidă spre faimă atunci cînd parodiază succesul The Office (vezi serialul din serial: When the whistle blows). Spre deosebire de primul lor hit unde face doar figuraţie, Stephen Merchant (celălalt coautor) are în The Extras un rol mai consistent, acela de impresar inutil.

Singurul neajuns al seriei BBC e că are doar două sezoane. Şi un episod special de Crăciun. La el vroiam să ajung şi la un monolog care ilustrează esenţa The Extras: în drumul spre cîştigarea faimei, mulţi îşi pierd sufletul. E poate unul dintre cele mai directe şi nevoalate discursuri din istoria televiziunii, bombă pe care Ricky Gervais o detonează din interior. Din interiorul "casei Big Brother", simbolul celebrităţii nemeritorii, a pseudo-vedetelor, a figuranţilor cu pretenţii de star care mişună şi prin canalele noastre. Gervais are un acces (tăios ca adevărul absolut) de sinceritate. E ucigător. V-ar emoţiona pe deplin dacă aţi văzut şi restul episoadelor, dar funcţionează şi aşa. "Nu vei fi niciodată fericit, pentru că nu vei fi niciodată îndeajuns de celebru". Shame on you! And shame on me. Dacă vreţi să vă amintiţi despre ce e cu adevărat Crăciunul vă spune omul meu, Ricky:



PS. Iar dacă vreţi să aveţi şi voi cuvintele (eu am vrut) sunt aici:

vineri, 23 decembrie 2011

Tape (2001)

rating: colectabil


Cine s-a familiarizat pana acum cu Richard Linklater (duplexul Before Sunrise/Before Sunset, Waking Life, A Scanner Darkly) stie cat de ‘conversationale’ sunt filmele americanului. E destul de multa vorbarie in ele dar personajele sunt articulate si nici un cuvant nu pare pus in gura lor doar de forma. Exista un plan “divin” acolo, unul spre a carui dezlegare suntem condusi de mana ca printr-un muzeu, mirandu-ne la fiecare cotitura sau intoarcere. Tape intra in aceeasi serie de drame psihologice in care cateva personaje diseca pana la nivel subatomic anumite chestiuni, de data asta personale si mai putin existentiale (ca in Waking Life).

Protagonistii sunt doi fosti colegi de liceu - Vince (obisnuitul Ethan Hawke) si Jon (Robert Sean Leonard) - care au parte de o intalnire de zece ani intr-o camera de motel. Filmul se deruleaza practic doar in acea camera claustrofobica, din care nici unul nu poate scapa fara sa-i faca niste concesii celuilalt. Discutia lor e ca un meci de volei in care unul ridica mingea la fileu iar celalalt inscrie. Caracterele celor doi sunt extrem de diferite: Vince pozeaza intr-un pierde-vara imatur cu o geanta plina de bere, coca si iarba in vreme ce Jon e un regizor debutant cu un film inscris intr-un festival prestigios. Inevitabil, prejudecatile apar iar cei doi jongleaza cu pozitiile lor contrare. Jon e dezamagit de refuzul lui Vince de a “evolua” iar Vince e sictirit de ipocrizia lui Jon.



Pe la jumatatea “casetei” incepi sa suspectezi ca toata discutia celor doi are un curs anormal. Unul din ei are o motivatie mai subtila si trecand prin discutii despre relatii intime, violenta de cuplu si refuzul de a se accepta (si schimba) scoate la suprafata un moment confuz de la petrecerea de absolvire. Intra in scena Amy (Uma Thurman). Initial doar in discutie. Vince si Amy au avut o relatie neconsumata iar dupa despartire Amy si Jon au avut o relatie de-o noapte. S-ar parea ca e vorba de o disputa nerezolvata dar e mai mult de-atat. Se impune o confesiune. N-o sa spoileresc insa placerea de a viziona “caseta”. Ethan Hawke e haotic si magistral, Sean Leonard stapan pe sine pana la un punct iar intrarea in camera a Umei Thurman e similara cu aducerea unei regine straine pe o tabla de sah. Brusc jocul are un nou punct de vedere.

Nu evitati acest film. E un foarte personal si intim (prin tehnica de filmare) studiu al relatiilor de prietenie. Iti reconfirma, daca mai era necesar, ca amintirile sunt tot atat de diferite ca si indivizii care le pastreaza.

Cele mai asteptate 25 de filme din 2012

Dupa cum unii v-ati obisnuit deja, cu putin timp inainte de sfarsitul anului pregatim lista cu filmele pe care le asteptam in anul urmator. Trecem cu alte cuvinte in revista cele mai importante, in opinia noastra, lansari din 2012.

Incepem cu doua bio-pic-uri deja lansate prin strainatati dar care n-au ajuns inca la noi insa trebuie mentionate pentru simplul fapt ca vor juca la Oscaruri. The Iron Lady o lasa pe Meryl Streep sa ne spuna biografia Margaretei Thatcher intr-un film care probabil ii va aduce un al treilea Oscar, atat de bune sunt cronicile referitoare la impersonarea fostului premier britanic. De partea cealalta a Atlanticului sade biografia lui J. Edgar Hoover trecuta prin filtrul lui Clint Eastwood. In rolul celui mai influent american care n-a ajuns presedinte - fondatorul FBI - joaca Leo diCaprio. Suntem curiosi cum a scos-o la capat cu J. Edgar.


Mentionam in treacat si doua re-lansari de senzatie pentru simplul fapt ca s-ar putea sa adune cateva carute de bani in seifurile lui George Lucas si James Cameron. Star Wars Episode 1: The Phantom Menace 3D, primul din cele 6 programate sa iasa in urmatorii 6 ani dupa ce au fost in prealabil “imbogatite” cu o noua dimensiune, si Titanic 3D, bibilit si convertit intru3D astfel incat Cameron sa-si bata inca o data propriul record la incasari.

Si-acum ca suntem gata sa lasam gluma si sarcasmul deoparte sa vedem niste filme cu adevarat interesante:

John Carter anunta debutul Pixar in lumea lung-metrajelor filmate, avandu-i in spate pe cei de la Disney si la carma pe Andrew Stanton (Finding Nemo, Wall.E). Inspirat dintr-un roman de Edgar Rice Burroghs (creatorul lui Tarzan) John Carter spune aventurile unui soldat virginian (din razboiul civil american) ajuns inexplicabil pe Marte, si care, confruntat cu fauna locala, devine un soi de superman martian. Ar putea fi Cowboys and Aliens-ul anului 2012.


The Hunger Games, alta ecranizare de roman faimos (seria Jocurile Foamei de Suzanne Collins) amesteca un viitor distopic cu un joc de-a supravietuirea televizat. Un fel de Running Man pentru copii. Gary Ross (Seabiscuit) regizeaza.

The Avengers, cel spre care au condus mai mult s-au mai putin toate productiile Marvel din ultimii 4-5 ani, ii va aseza in acelasi conflict (regizat de Josh Whedon) pe Iron Man, Thor, Captain America, Hulk si inca vreo cativa + Nick Fury (Samuel Jackson). Va fi ca un picnic cu supereroi care iese urat.

Wettest County inseamna prohibitie, contrabandisti, Nick Cave co-scenarist si John Hilcoat regizor (The Road, The Proposition). Ce-ar mai fi de zis? Ah, da, recital Tom Hardy, Shia LeBoef si Gary Oldman. Pentru un moment am crezut ca va aparea si Steve Buscemi sa-si ceara partea ;).

In ce ma priveste un an fara Tim Burton e un an sarac. 2012 va fi in schimb unul bogat. Doua filme burtoniene. Primul, Dark Shadows, reuneste familia (Tim, Johnny Depp si H. B. Carter) cu alte nume placute urechilor (Eva Green, Michelle Pfeifer, Chloe Moretz, Jackie Earle Haley) intr-un gotic horror inspirat dintr-o serie de televizune britanica din anii 60. Sincer, nici nu-mi pasa despre ce-i vorba, sunt sigur ca va fi demential. Al doilea e o animatie de suflet a dlui Burton, Frankenweenie, bazata pe scurt-metrajul cu acelasi nume.


Nu putem avea comedie neagra fara Sacha Baron Cohen. The Dictator e acel film politically incorrect pe care ni l-am dori facut si in Romania. Pana atunci mai radem de irakieni.

Men in Black 3. Au trecut 10 ani de la Men in Black 2. Sa speram ca Barry Sonnenfeld nu s-a ramolit intre timp si acest sequel la sequel va avea ceva mai multa stamina si nu ne va sufoca in nesfarsite reluari tv. Poate prezenta lui Josh Brolin va juca un rol insemnat.

Unul din cele mai anticipate filme din 2012, cel care va arata daca Ridley Scott a facut bine cand si-a intors ochii de la epopeile istorice catre cele hard SF, este Prometheus. Anuntat initial drept prequel la Alien, noul film se recomanda ca un space thriller intunecat amplasat in acelasi univers unde se nasteau si xenomorfii acum 30 de ani. Doar ca Prometheus e mai mult despre originile umanitatii decat despre cele ale alien-ilor.



Anul asta o franciza mult indragita inceteaza insa alta e pe cale sa se ridice. Christopher Nolan pune punct legendei cavalerului intunecat, probabil zdrobit sub ghetele lui Tom Hardy/Bane in The Dark Knight Rises in vreme ce Mark Webb resusciteaza legenda lui Peter Parker in The Amazing Spider-man. Speram ca Andrew Garfield n-o sa se incurce-n ite.


Una din cele mai bizare doua alaturari de cuvinte va fi in mod sigur Abraham Lincoln: Vampire Hunter. Cealalta este Pride and Prejudice and Zombies. Amandoua sunt bestsellere care sufera tratament filmic si vor ajunge in cinematografe in 2012 respectiv 2013. Biografia lui Lincoln ca vanator de vampiri a iesit din mainile lui Timur Bekmambetov si e, cum s-ar zice, la cuptor, in vreme ce parodia Jane Austen e doar in preproductie.

Nu-mi pot imagina cum va arata The Bourne Legacy fara Jason Bourne/Matt Damon insa prezenta lui Tony Gilroy (scenaristul trilogiei) si rolul principal atribuit lui Jeremy Renner ma fac optimist. Prezenta lui Ed Norton nu e nici ea de ignorat.

Ce se intampla daca iei The Expendables si mai bagi in el pe Chuck Norris si Jean Claude Van Damme? Obtii The Expendables 2. Mi-e teama sa intreb ce va urma.

E anul reboot-urilor SF. Total Recall primeste un facelift binemeritat de la creatorul Underworld, Len Wiseman, antrenandu-i pe Colin Farell si Kate Beckinsale in aventura martiana a lui Ph. K. Dick. Suntem nerabdatori. Pe o trasa paralela vine remake-ul Dredd in regia lui Pete Travis, care ne promite ca judecatorul (Karl Urban) nu-si va mai da jos casca asa cum a facut-o Stallone acum 15 ani. Justitia nu e doar oarba ci si fara chip.


Foarte putine lucruri se stiu despre Cloud Atlas. E proiectul comun al fratilor Wachowski si al lui Tom Tykwer (Run, Lola, Run, Perfume) si, totodata, ecranizarea unui roman SF al britanicului David Mitchell. Un viitor post-apocaliptic de nivelul sec XIX prezentat prin ochii a 6 personaje diferite in 6 povestiri diferite. Distributia contine nume serioase ca Tom Hanks, Hugo Weaving, Jim Sturgess, Halle Berry, Hugh Grant si Susan Sarandon asa ca avem ceva asteptari.

In 2012 se intoarce si James Bond si nu mi-e jena sa recunosc ca mi-a lipsit. Skyfall (sau Bond 23) e pus pe roti de Sam Mendes (American Beauty, Revolutionary Road) si judecand dupa cartea sa de vizita o sa fie ceva diferit. Javier Bardem si Ralph Fiennes sunt intotdeauna o placere. Cat despre Daniel Craig, zvonerii spun ca s-ar putea sa-l vedem in alte 5 Bond-uri dupa asta.

Despre Gravity al lui Alfonso Cuaron (Children of Men) Guillermo del Toro spune ca va fi “mindblowing” si “foarte Kubrickian”. Noi spunem ca Guillermo stie ce vorbeste si abia asteptam sa vedem ce pot face Sandra Bullock si George Clooney intr-un thriller psihologic SF cu doar 2 personaje pe orbita.

Cu The Hobbit intram in zona filmelor cu lansarea aproape de sfarsitul 2012 asa ca n-o sa insist foarte mult pe ele. Oricum informatiile sunt destul de putine (exceptand filmul lui Peter Jackson care are deja un prim trailer).

World War Z nu e doar inca un film cu zombie ci o alta ecranizare de bestseller (romanul lui Max Brooks e elogiat pentru reinventarea horror-ului cu zombie), una in care rolul principal e detinut de Brad Pitt iar regia asigurata de Marc Forster, autor al unor filme de Oscar ca Monster’s Ball, Finding Neverland si The Kite Runner. Ar fi posibil ca sa avem un film cu zombie la Oscar 2013?

The Great Gatsby in mainile lui Baz Luhrman nu e ceva ce F. Scott Fitzgerald ar fi putut sa prevada. Dar, pana una alta, nici Shakespeare nu si-ar fi imaginat Romeo + Julieta cu pistoale.


Inchidem lista cu cel mai misterios proiect dintre toate, viitorul film al lui Tarantino, Django Unchained. “Sursele” dezvaluie ca e vorba de un spaghetti western sudist cu sclavi si vanatori de recompense. Django (Jamie Foxx) e un sclav eliberat de King Schultz (Christoph Waltz) si apoi antrenat in meseria de bandit/vanator de recompense pentru a-si putea elibera nevasta din mainile unui stapan de plantatie (Leo diCaprio). Samuel L. Jackson nu lipseste, Kurt Russel e acolo, Sacha B. Cohen si Joseph Gordon Levitt onoreaza distributia dealtfel deloc surprinzatoare. Toata lumea vrea sa lucreaza cu Tarantino. Titlul face trimitere la un clasic din ‘66 regizat de Sergio Corbucci, unul din regizorii cu influenta asupra lui Quentin.

A Mamooth Christmas

COD DE ZĂPADĂ...GALBENĂ!!!

Mi-a şoptit o turturea că s-a furat Crăciunul (pe torente). Respectiv A Mammoth Christmas, scurtmetrajul (26 de minute) făcut pentru TV, special pentru sărbătoarea de poimîine. Eroii din Ice Age trebuie să salveze Crăciunul după ce Sid a distrus accidental decoraţiunile lui Manny. Trebuia să fie şi Scratt în zonă. Alte două aperitive, mai jos:



joi, 22 decembrie 2011

Trailerul lunii: P R O M E T H E U S

Dupa ce ne-a starnit simturile cu acele teasere scurte din ultimele 3 zile mesterul Ridley Scott dezvaluie in sfarsit mult-asteptatul trailer la Prometheus. Cam asa arata un SF epic de proportii. Despre film am speculat pe larg aici. Ma bucur ca trailerul nu spoilareste prea multe ci doar ne lasa perplecsi.


Puss in Boots (2011)

THESE BOOTS ARE MADE FOR WALKING...VERY VERY FAST
rating: probabil colectabil pentru copii şi părinţi


Poos Puss in Boots (Motanul Încălţat) e un mare remix. Imaginaţi-vă că David Guetta (că e la modă) ar reorchestra un evergreen (să spunem "Strangers in The Night"). Mixul ar avea probabil o linie de bas puternică, o grămadă de efecte şi ar părea pe fast-forward faţă de original. Aşa e şi cu animaţia asta desprinsă din universul Shrek, dinainte de Shrek. Acum să nu credeţi că aşteptam o adaptare fidelă după Charles Perrault. Baietii de la Dreamworks mixează personaje şi poveşti precum: Jack şi vrejul de fasole, Gîsca cu ouăle de aur, Humpty Dumpty, Masca lui Zorro (tot cu Antonio Banderas) şi...Kill Bill.

Da, sunt multe citate şi trimiteri directe la Tarantino (split-screen, montaj, muzică) sau care evocă limbajul cinematografic tarantinesc sau al regizorilor care l-au influenţat (Sergio Leone) şi pe care i-a influenţat (Roberto Rodriguez); apropo de ultimul pomenit, o găselniţă iscusită este alegerea vocilor lui Banderas & Hayek pentru cuplul pisicesc (dacă vă amintiţi, Desperado le oferă amîndurora primul rol principal la Hollywood ).

Dar e greu să ţii ritmul cu sarabanda de glumiţe (auto)referenţiale, cu toate gagurile vizuale. Se întîmplă prea multe pe metru pătrat de peliculă ca să ţii pasul doar cei doi ochi din dotare. Totul e hiperapid, hiperkinetic. Nu vă miraţi dacă ai noştri copii vor fi toţi hiperactivi. Poos Puss in Boots e o animaţie super-rapidă şi...superficială. Dar tocmai lipsa profunzimii permite ţintirea (şi nimerirea) a două categorii de spectatori: pe lîngă copiii care se vor bucura de show, îi va face să toarcă de încîntare şi pe cinefilii cunoscători. E o mostră vioaie şi veselă de hipercinema din tînărul Miauuuleniu trei.

voci adiţionale: Zach Galifianakis, Billy Bob Thornton şi-atenţie, tobe!- Guillermo Del Toro

ps. mi-a venit o idee de afacere pornind de la acest film: lansarea unei linii complete de produse de la mîncare pentru pisici, nisip pentru pisici şi pînă la produse de igienă corporală pentru motani, sub numele B Pussy by Antonio Banderas

miercuri, 21 decembrie 2011

Trailerul zilei: The Hobbit part I

Iata si trailerul la mult asteptatul Hobbit, proaspat iesit din cuptoarele lui Peter Jackson. Ecranizarea primului roman al lui Tolkien povesteste aventura din tinerete a lui Bilbo Baggins (Martin Freeman) care incurajat de Gandalf (Ian McKellen) porneste impreuna cu 13 gnomi razboinici sa recupereze comoara lor de aur furata de dragonul Smaug. E fantasy in cel mai pur sens, o reintoarcere in Middle Earth, cu o alta fratie pornita intr-un quest extrem de periculos. It's LOTR all over again.




*multumiri vigilentei lui OviSirb.

marți, 20 decembrie 2011

Trick 'r Treat (2007)

Nu colindati pe la straini!

rating: Brainwash


A trecut de ceva timp Halloween-ul dar asta nu ne impiedica sa recomandam un horror ca Trick r Treat, mai ales ca e sezonul colindelor. Nu-mi explic cum l-am scapat la vremea respectiva avand in vedere primirea deosebit de buna facuta de critici si statutul de film cult. Fara exagerare e unul din cele mai reusite filme despre Halloween si asta nu datorita bagajului de fiori pe care l-ar oferi (de fapt nici nu e foarte infricosator) ci mai precis laturii artistice si a modului in care se dezvaluie povestirea. In fapt, filmul scris si regizat de Michael Dougherty e o colectie de 4 povestiri pe tema sarbatorii “tuturor sfintilor” in genul celor din Tales from the Crypt sau Masters of Horror cu precizarea ca acestea se petrec in acelasi loc si uneori in acelasi timp.

Filmul lasa impresia unei origini grafice de tip comic-book, insa trimiterile sunt doar mistificatoare, romanul grafic aparand dupa lansarea filmului si in urma succesului sau... Totusi filmul poate fi privit ca un tribut fata de Creepshow, un serial din anii 80 realizat de George A. Romero si Stephen King si inspirat din benzile anilor ‘50. Naratiunea debuteaza cu un prolog in care in seara de Halloween un cuplu intors de la colindat cade victima unui slasher-killer tipic care o ataca pe ea de dupa un cearsaf, intr-o scena tipica de film de Halloween. Motivul crimei e sugerat subtil de stingerea dovleacului felinar in ciuda avertizarii ca “asta nu se face”.



Dupa introducerea oarecum cliseica de tip slasher, filmul purcede la expunerea celor patru povesti principale intr-o ambianta festiva extrem de bogata: oameni mascati, dulciuri si dovleci sculptati peste tot. Prima poveste e despre un profesor/ucigas in serie care momeste colindatorii si-i ingroapa in curtea din spate. A doua despre un grup de pusti care cauta senzatii tari vizitand locul unde cu ani in urma a avut loc ‘masacrul autobuzului scolar’. A treia se invarte in jurul unei gasti de fete puse pe distractie si care costumate in tarfulite de basm ajung sa joace un rol de basm. Aici Scufita Rosie e jucata de Anna Paquin din True Blood. Iar ultima poveste, cea mai creepy dupa mine, il surprinde pe un batran ranchiunos (Brian Cox) vizitat de un personaj bizar, Sam, un copil imbracat in pijama portocalie si cu un cap cat un dovleac pe care-l tine acoperit cu o panza de sac. Tipul apare in toate povestile dar nu joaca un rol decat in ultima.



Michael Dougherty se joaca practic cu asteptarile publicului in acest film, inselandu-le in mod repetat. Tonul filmului nu e uniform ci specific fiecarei povesti in parte: in cazul profesorului criminal e aproape comedie neagra, in cazul copiilor si a legendei urbane e macabru, petrecerea in padure devine o fabula amuzanta iar batranul si Sam pruduce un twist logic. La fel si subiectul lor se muta din realism in suprarealism si fantastic fara sa te anunte din timp. Iar toate astea cu foarte putin efecte digitale spre deloc. Problema lor e ca cele 4 povesti sunt inegale si fortate sa mearga impreuna dupa regula filmului de lung-metraj. Ma intreb daca 4 episoade distincte de Twilight Zone n-ar fi fost si mai reusite?

Trailer

luni, 19 decembrie 2011

Trailerul zilei: The Dark Knight Rises

In sfarsit. L-am asteptat ceva vreme dar e aici.


Warrior (2011)

Martial arts mixed with drama

rating: Brainwash

Cand vine vorba de filme barbatesti cu cafteala greu poti gasi unul mai barbatesc decat drama sportiva a lui Gavin O’Connor - Warrior. E un film-vehicul de promovare a MMA-ului (mixed martial arts) si a competitiilor extrem de violente pe care le genereaza. Desi pana acum au fost lansate cel putin o duzina de astfel de filme, multe din ele direct pe DVD (seria Blood and Bone), recent sportul a captat atentia marilor studiouri si dupa Never Back Down (2008) si Fighting (2009) iata ca intra in scena Warrior trimitand competitia la colt. Succesul sau nu se datoreaza doar elementului sportiv competitional ci si faptului ca filmul are o poveste interesanta de spus, una despre relatii de familie complicate si remuscare, vechi polite neplatite sau sanse nesperate.

Samburele dramatic de unde porneste toata tarasenia il constituie intoarcerea acasa a ‘fiului ratacitor’ Tommy (Tom Hardy) si reintalnirea cu tatal sau (Nick Nolte). Desi cu ani in urma tatal era un betiv care si-a indepartat familia de el, acum e abstinent si bucuros sa-si revada fiul. Doar ca Tommy nu-l poate ierta pentru moartea mamei sale. Totodata are insa nevoie de el pentru a se antrena in vederea participarii la o competitie de MMA ce ofera un premiu de 5 milioane $ - Sparta.


Pe un drum paralel se afla Brendan, fratele lui Tommy, profesor de fizica cu nevasta, copii si 2 ipoteci pe casa. Pus in fata unor perspective sumbre de pierdere a locuintei Brendan (Joel Edgerton) reintra in circuitul de lupte underground pentru un ban in plus. Dupa ce scoala il suspenda temporar Brendan pariaza totul pe sine si se inscrie in Sparta, fara a sti ca fratele lui a facut acelasi gest. Daca va suna familiar, acelasi Gavin O’Connor a realizat in 2008 Pride and Glory o drama despre 2 cumnati (Ed Norton si Colin Farrell) ce ajung la cutite din motive de coruptie in politie.


Dincolo de deznodamantul fratricid care se intrevede trebuie stiut ca Warrior nu e doar despre MMA. Putea fi oricare alt sport implicat, pentru nu sportul e esential ci relatia celor doi frati si conflictul lor cu un tata abuziv care incearca in ceasul al 12-lea o minima reconciliere. Nick Nolte are astfel cateva aparitii scurte in care isi arata clasa, una fiind o cadere psihica de care orice fiu s-ar teme. Greutatea filmului insa sta pe umerii celor doi frati. Amandoi sunt niste oameni cu principii, hotarati si capabili de sacrificiu personal. Motivatiile lor sunt diferite dar in esenta aceleasi: trebuie sa castige pentru a plati ceva. Brendan ratele casei familiei sale, Tommy o datorie de sange pentru un tovaras de arme.


Am sa adauga ca o nota personala ca Tom Hardy e unul din cei mai buni actori ai generatiei sale. Dupa Bronson si Inception, acum face iar dovada unei prestatii fara cusur intr-un rol care aparent nu necesita prea multa adancime. Tommy apare ca un personaj misterios si imprevizibil, plin de ranchiuna fata de tatal sau, extrem de dur si de concentrat pe obiectivul sau, un militar care-si poarta cicatricile pe interior. Pana la final insa latura nobila din sufletul sau iese la suprafata pentru ca imediat sa fie patata. O tranzitie excelenta de la erou la anti-erou si chiar villain.


Si daca tot am amintit de final ar fi de precizat ca e unul foarte intens si aproape emotional, asta in cazul in care rezonam cu genul de conflict interior al ambilor luptatori si cu ambianta de razboi fratricid pe care l-a generat un tata depravat. Un turneu piramidal de 16 competitori in care Tommy e favoritul iar Brendan ‘nou-venitul’. Ca o concluzie finala Warrior face cinste filmelor de gen prin faptul ca lipsindu-i subtilitati si twist-uri memorabile are o inima care pompeaza adrenaliza din greu si care bate violent pana ce toata experienta devine una memorabila. E o melodrama familiala care devine in ultimul ceas un action devastator.

Cel mai bun film din 2011*

...a ajuns in sfarsit la cinema Timis, ultimul cinematograf de stat din Timisoara.
Noul trailer aici. Mai jos, doar pentru fani. Sau doar pentru...fun.



*calificativul pomenit in titlu e strict subiectiv si nu il implica si pe celalalt autor al blogului

duminică, 18 decembrie 2011

Geanta lui Indiana Jones

INDI IDEAS

Indiana Jones a fost mai mult decat un erou al copilariei. Mi-a influentat si inceputul adolescentei, care a coincis cu difuzarea seriei tv The Adventures of Young Indiana Jones ('92-96'). Nu stiu daca din acest motiv am vrut sa ma fac apoi arheolog. Cert e ca am ales Facultatea de Istorie in ciuda perspectivelor deloc optimiste pe care le deschidea aceasta scoala. Faimosul aventurier mi-a marcat viziunea asupra tineretii si posibilitatilor ei nelimitate. Se pare ca n-am fost singur. In 2010, revista Time l-a plasat pe locul 2 in topul celor mai grozave personaje fictive din toate timpurile, depasit numai de Sherlock Holmes (apropo, alaltaieri a fost lansat sequelul, care va intra de saptamana urmatoare si in cinematografele noastre -trailer aici).

Nu stiu inca daca sa ma bucur la auzul ultimelor stiri legate de Indiana Jones 5, aflat tot sub semnul intrebarii. Tatucii seriei (George Lucas & Steven Spielberg) nu au batut palma pentru inceperea filmarilor, desi se pare ca in sfarsit au agreat un concept. Pe moviehole puteti afla toate zvonurile vehiculate despre proiectatul episod final. Pana la noi vesti, geanta lui Jones ramane atarnata in cui, dupa cum puteti vedea mai jos. E geanta pe care Denis Radi a creat-o la cererea mea, in spiritul (echipamentului) lui Indi. Daca va doriti si voi un cadou unicat din lemn, os sau piele, mai aveti timp sa intrati in art3lier.


vineri, 16 decembrie 2011

Crulic (2011)

PANA IN PANZELE ALBE
rating: Colectabil


Trebuie neaparat sa anunt evenimentul de maine legat de Crulic (Drumul spre dincolo). Si pentru ca nu mai apuc sa scriu o cronica temeinica, va trebui sa va multumiti cu discutia pe marginea filmului
cu un prieten (sa-i zicem Florin) pe care vroiam sa-l conving sa-l vada la cinema. Filmul perfect pe care sa-l vezi la 22 de ani de la momentul '89.

florin: Na, cum o fost filmul?

lucian: O meritat sa inghet.

florin: O fost frig?

lucian: Destul, dar nu pot sa fiu obiectiv ca m-o prins ploaia inainte.
Asa ca eram murat cand am intrat in sala (la Timis).

florin: Nu e ca la Studio

lucian: Da, e ceva mai cald. Doar ca or inceput sa se rupa si scaunele.


florin: Deci a rulat de la 5.30...

lucian: Da, am fost doi. Mai era un nene care astepta si care a zis ca n-ar fi intrat
daca n-as fi venit. M-a mirat afirmatia asta si am intrebat-o si pe doamna de la casa:
Cum? Iar e cu minim de spectatori? (inainte, ca sa ruleze filmul se cerea sa fie minim
2 spectatori sau cumparai doua bilete) "Nu, numa ca domnu n-o vrut singur. CUM SA
VREA SINGUR LA FILM?" imi zice. M-am gandit ca are sens. De-aia e
cinema: sa ne uitam impreuna la film.

florin: Mmm...nu stiu ce sa zic. Cat o durat?

lucian: O ora si un pic. Are vreo 75 de minute.

florin: De la 5.30 zici?

lucian: Pai da, ca de la 8 e mai frig si s-ar putea sa se auda si club 30 de dedesubt

florin: Nu putem sa-l vedem acasa?

lucian: Nu cred ca ajunge prea curand pe net si chiar merita sa-l vezi la cinema. E
chinuitoare experienta -ca de obicei in cinematografele RADEF- dar merita. Am stat
dupa aia sa ma gandesc si nu stiu daca genul asta de film e ok sa-l vezi confortaaabil,
sa stai sa te lafai la calduraaa. E un film care chiar se potriveste cu atmosfera
dezolanta din cinematografele noastre. Stii despre ce-i vorba nu? (Claudiu Crulic,
un roman de 33 de
ani arestat pe nedrept pentru furt in Polonia, moare dupa 4 luni
de greva foamei fiind
total ignorat atat de autoritatile poloneze cat si de cele
romane
)

florin: Stiu despre ce e vorba. Poate de-aia nici nu am chef...
Aud destule cazuri din astea la birou.

lucian: Pai da. In cazul tau poti sa zici ca e povestea unui petent.

florin: Da, un petent de pe lumea cealalta.

lucian: Totusi, daca vezi povestea lui e o mica razbunare. Si daca se vorbeste despre film parca n-a fost totul in van. Aia ca a demisionat Cioroianu din cauza acestui caz e
praf in ochi. N-a demisionat el de asta. A gasit un moment bun, nu ca a murit un
baiat intr-o puscarie din Polonia.

florin: Mda

lucian: Americanii n-ar face niciodata genul asta de film. Nu contine nimic eroic, in sensul triumfalist. Nu contine nicio chestie din aia care sa te ridice de pe scaun. Sa strigi "Hotii!", "Libertateeeee", "Dreptate!". Nu. E povestea unui om care ar putea fi oricare dintre noi. Un om care nu-i bagat in seama. Astia din linia a cincea. Abuzul sistemului, care e ca un bocanc pe tine si tu nu contezi. Daca n-ai intrare la ambasada, daca nu intri in atentia presei, nu contezi. Esti asa, o chestie in vant. Astia suntem. Cei 99% la suta care inca nu conteaza. De-aia mi se pare ca filmul asta e necesar. E asa ca o...mini-razbunare. Un fel de Occupy Wall Street. "Pana in panzele albe!"(panzele albe insemnand giulgiul mortii). Nici nu te-ai astepta la genul asta de rezistenta, de demnitate, de idealism la asa un personaj. Crulic era un tip fara educatie. Daca te uiti in pozele alea ale lui ("V-ati gandit vreodata ca ultima poza care ati facut-o poate fi chiar ultima-ultima?") el e tot cu camasa descheiata, cu burtonul gol si te gandesti vrand-nevrand la un capsunar, un mic cocalar. Dar faptul ca el a crezut in dreptatea lui si n-a acceptat... "Merg pana la capat pentru dreptatea mea" e cumva o lectie. Povestea lui e pe cat de trista, pe atat de importanta. Are sensibilitate, compasiune, dar si mult umor (negru, ce-i drept). Si e si frumos spusa. Pentru ca daca ai fi facut-o in stil de documentar clasic ar fi fost extrem de boring. Ce puteai filma? O celula de inchisoare si un tip care e tot mai slab de la o zi la alta...

florin: O stire de televizor latita pe ecran timp de o ora...

lucian: Haha. Pai ai sa vezi la final ca exact asa si apare pe generic, o chestie de genul asta. Dar l-au facut cu totul altfel. Sunt atatea tehnici folosite, incat chiar te tine si te baga in poveste intr-un mod care nu ar fi posibil prin mijloacele clasice. Colaj, stop-motion, motion-graphics, desene peste fotografie etc. Crulic poate sa stea oricand alaturi de alte animatii categoria grea gen Persepolis sau Waltz with Bashir. N-o sa-ti para rau.

Maine, sambata, in cadrul evenimentului savoart, Anca Damian (regizoarea filmului) vorbeste publicului timisorean (dupa proiectia filmului !!!, programat la ora 17.00) despre cum s-a nascut si facut aceasta minunata docu-animatie romaneasca. Invitat special: profesorul Laurentiu Damian. Partea buna: e in interiorul proaspat reamenajatului Bastion Theresia. Partea si mai buna: pot sa garantez ca nu va fi frig.

Link