sâmbătă, 21 iunie 2025

TIFF 2025: episodul 2

Răzvan Băloi e din nou la TIFF (unde altundeva?). Așa că mai trimite de acolo impresii la cald, cum a făcut de la debutul pe Marele Ecran. De fapt dovezi de iubire de cinema din ultimul drum și trei-patru zile cu TIFF, care curg una într-alta ca într-un vis lung și au șanse să-ți rămână pe cord ( dacă nu v-ați prins deja, am mixat în acest intro titlurile de mai jos):



Văzut tot la matineu, “Debut” (Debut, or, Objects of the Field of Debris as Currently Catalogued, r. Julian Castronovo, 2025) e un film american independent, destul de atipic pentru o ficțiune. Pare mai degrabă un documentar care surprinde o bucată din viața regizorului, de 27 de ani, 1m 85 și 70 de kilograme, singurele date concrete care apar în film despre el. În rest, acesta reconstruiește o poveste din trecut, care pare reală - investigarea dispariției unui falsificator de artă prin găsirea unor indicii într-o nișă din perete și prin folosirea unor tehnici de detectiv particular. De la un moment dat, devine greu de urmărit, fiindcă povestea conține o altă poveste și totul se transformă într-o enigmă și mai mare - dispariția  regizorului însuși. 

“Ultimul drum” (The Weeping Walk/Waarom Wettelen, r. Dimitri Verhulst, 2025) e exact despre ce scrie în titlu: drumul unui cortegiu funerar spre cimitir. Aparent - o dramă, în realitate - o comedie spumoasă (sau spumantă), căci drumul durează mai multe zile și trece prin mai multe țări. Ingrediente: prietenul “căcăcios” din grădiniță, șoferul dricului, o tipă care participă la toate înmormânările femeilor de vârsta ei pentru a-și găsi jumătatea (Tinder is overrated!), o cămilă, niște vameși haioși și un circ falimentar. La care se mai adaugă: traversarea cu bacul, trecerea graniței dintre Țările de jos și Belgia printr-un tunel, un chef cu coctailuri multiculti (rețeta: pui mai multe spirtoase, cam tot ce ai prin casă în același pahar și îl dai peste cap - credeam că noi am inventat asta în facultate, dar se pare că nu!) și mult, mult umor. Totul asezonat cu un dric cu personalitate, care e și el pe ultimul drum!

Dacă tot e Focus Estonia la Tiff, merg la “Idiotul” (Idioot, r. Rainer Sarnet, 2011). Ultimul film al regizorului, The Invisible Fight (Nähtamatu võitlus, 2023) mă intrigase prin estetică și subiect. Acum îl redescopăr pe Dostoievski printr-o abordare aparent modernă, dar cu aceleași arhetipuri umane și calități nuanțate de desfășurarea în totalitate a filmului într-o biserică (catedrala Luterană din Narva, dedicată țarului Alexandru al II-lea al Rusiei - după cum aveam să aflu ulterior). Același prinț Mîșkin, cu aceeași naivitate, într-o lume cinică și avară, același idiot sincer care încearcă să-i schimbe pe cei din jur. După film, unii ies contrariați, alții pun întrebări regizorului. Îl întreb și eu, să înțeleg mai bine referințele artistice prezente în film, dintre care se remarcă Pieta lui Michelangelo.



Închei ziua cum am început-o, cu un soi de film autobiografic, multipremiat, o coproducție Țările de Jos-Belgia, “Trei zile cu tata” (Three Days of Fish/Drie dagen vis, r. Peter Hoogendoorn). Creat de regizor dintr-o nevoie de împăcare cu sine, dar și cu tatăl său real, filmul curge frumos, în alb și negru, pentru a nu ne pierde în alte amănunte în afara relației tată-fiu. Tatăl, bolnav, mutat în Portugalia revine acasă timp de trei zile pe an pentru a-și rezolva diverse probleme administrative, de sănătate și sociale. Fiul, matur în înfățișare dar copil în purtare, arde de nerăbdare să petreacă aceste trei zile alături de tatăl său. Urmărindu-i în diverse ipostaze, de multe ori stânjenitoare, mă întreb care dintre ei e mai matur  emoțional? În orice caz, emoțiile vin la sfârșit, după film, când regizorul ne dezvăluie că filmul e povestea vieții lui, filmat în locuri din trecutul familiei și ne deslușește semnificația titlului original al filmului “Trei zile de pește" (ca amănunt, în toate cele trei zile se servește pește la masă): perioada maximă pe care o porți suporta fără e deveni prea scârbit sau prea năpădit de emoții în prezența unui “ingredient” delicat.

“Dovezi de iubire” (Acts of Love/Kærlighedens Gerninger, r. Jeppe Ronde, 2025) e greu de dus. O comunitate New Age din Danemarca acceptă suflete pierdute în numele iubirii și nu judecă, statutar, pe nimeni. “Preoteasa” șefă ne aduce aminte de soția unui personaj meteoric din politica noastră recentă, prin discursul său încrezător că iubirea vindecă orice și că toată lumea ar trebui să iubească pe toată lumea. Hanna, un suflet rătăcit, dar cu încredere orbească în vindecare prin iubire începe să aibă îndoieli atunci când fratele ei mai mic sosește la “templu”. Treptat, atmosfera devine apăsătoare, pentru că trecutul vine ca un căpcăun din urmă, înghite și apoi tranformă prezentul într-un viitor de neacceptat, iar iubirea devine absurdă și viscerală.

“Miocard” (Miocardio, r. José Manuel Carrasco, 2025) mă atinge cel mai tare, deși la început nu înțelegeam de ce. Scenariul îmi părea cunoscut. Doi foști iubiți se întâlnesc după 15 ani, conversează și pare că se înțeleg. Dar discuția se transformă în ceartă și atunci totul se resetează, ca în Ziua Cârtiței. Aceeași zi reîncepe de mai multe ori și de fiecare dată pare că sunt șanse ca lucrurile să se rezolve. Dar în film apare un fel de alter-ego al personajului/tipului din buclă care ne dă o altă viziune asupra acțiunii. Și atunci apare twistul, care mă atinge, mă emoționează și înțeleg în sfârșit de ce.


Interior Zero (r. Eugen Jebeleanu, 2025) e un film-experiment, care aduce pe ecran, dar și pe scena de după, trei actrițe care joacă o “Cristina” - un arhetip feminin ce se zbate să respire într-un București alienant, ostil și plin de provocări. Cristina e asistentă/secretară la o corporație, fiică crescută de o mamă singură care lucrează în Spania. E în căutarea iubirii vieții, dar și joacă în propriul film, pe care îl vedem ca film în film. Și regizorul Eugen Jebeleanu (cunoscut pentru Câmp de maci, 2020) e actor și simultan regizor al filmului din film. Ca să fie totul mai încâlcit, aflăm de la acesta, la sesiunea de Q&A că proiectul cuprindea inițial cinci Cristine, nu doar trei.

Corespondență de Răzvan Băloi

 

Publicat de Lucian Mircu la 15:41 0 comentarii

miercuri, 18 iunie 2025

TIFF 2025: Make TIFF great again

corespondență de Răzvan Băloi


Încep la matineu periplul de anul acesta la Tiff cu un titlu exotic, “Maurul” (Mavr, r. Adilkhan Yerzhanov, 2024), la fel de exotic ca și țara de proveniență, Kazakhstan, dar cu un scenariu “clasic”: un fost soldat iese din închisoare și dă de urma familiei fratelui său pe care se vede nevoit să o protejeze de mafia locală. Dar mafia locală e chiar poliția locală și maurul e un fel de “Rambo” aproape mut, cu puteri supranaturale, arc și săgeți din os, care doar acționează și nu scoate niciun cuvânt. Pe fundal apare orașul, tot timpul noaptea, într-o atmosferă sumbră, ploioasă, cu ambuteiaje, blocat, întocmai ca și locuitorii săi. Atmosfera e apăsătoare și scenele se succed rapid, cu multă acțiune, fără menajamente, dar și în reluare, cu fantome ale soldaților din trecutul maurului care apar în cadru și îl ajută. Astfel ne explicăm puterile lui supranaturale, dar care sunt limitate, căci nici rambo-ul nostru, nici sfârșitul filmului, nu sunt “americane”.

“Vara mea târzie” (My Late Summer, r. Danis Tanovic, 2024), film regizat de singurul bosniac care a luat un Oscar (cu No Man’s Land în 2002), prezent chiar în sală, e “fresh” și stârnește hohote de râs chiar și la sesiunea de Q&A de după. Cu o rețetă de comedie clasică, filmul se desfășoară pe o mică insulă croată, unde primarul, meșterii locali și puținii turiști de sfârșit de sezon, dar și localnicii se întrec în optimism, umor și situații delicate. Primarul crește “iarbă” și caută o chelneriță pentru barul din sat, iar “americanul” caută să-și renoveze casa cu aceeași meșteri incompetenți. Drama apre și ea, atunci când pe insulă sosește o tipă în căutarea moștenirii după un tată bilogic absent din viața ei și care e pe cale să repete greșelile trecutului.

My Late Summer Q & A

Despre drama Mariei Schneider s-au scris multe, dar reproducerea cu minuțiozitate a vieții actriței din “Ultimul tango la Paris”, r. Bernardo Bertolucci, 1972 e inedită și umple până la refuz sala celui mai mare cinema din Cluj, “Florin Piersic”. “Maria” (Being Maria, r. Jessica Palud, 2024) e interpretată magistral de românca Anamaria Vartolomei (actriță la modă, cunoscută cel puțin după rolul din Contele de Monte Cristo, 2024), iar Matt Dillon e un Marlon Brando foarte credibil. În film, realitatea Mariei se confundă și se împletește cu ficțiunea din realismul poetic al lui Bernardo Bertolucci. La care dacă se adaugă un strop de cinema-verite atunci totul explodeză sub o formă de #metoo. Iar dilema epocii, expusă chiar de Bertolucci: actorii sunt actori sau doar personaje începe ușor-ușor să mă bântuie.

“Sărbători fericite” (Happy Holidays, r. Scandar Copti, 2024) e un puzzle emoțional, ușor politizat al Israelului zilelor noastre (căci ce nu e politic acolo?), surprinzând tradițiile și superstițiile ambelor naționalități care sunt nevoite să trăiască împreună: palestinienii și evreii. Filmul e construit pe capitole și se joacă cu cronologia evenimentelor, aducând ușor a Tarantino, dar fără a ne bulversa, ci e construit lent, elevând situații de viață fragile, pline de emoții și minciuni, dar și o realitate în care drepturile cetățenești nu par egale pentru toți. Interesantă e și implicarea pertinentă a rudelor în rezolvarea situațiilor delicate din familie, pentru a conserva niște cutume învechite, parcă preistorice, dar care aparent sunt greu de dizolvat (și digerat).


Din abundenta ofertă de luni dimineață, aleg “Un an din viața unei țări” (A Year in a Life of a Country, r. Tomasz Wolski, 2024). Acesta e un documentar creat exclusiv din footage-uri care radiografiază perioada de 1 an din istoria Poloniei, din decembrie 1981, până în decembrie 1982, când, în urma apariției mișcării Solidaritatea, a fost declarată legea marțială. Aceasta permitea autorităților luarea de măsuri dure împotriva greviștilor și manifestanților. Cu toate că sesizăm o latură umană, mai soft a autorităților de la ei, în comparație cu ce a fost la noi în comunism, un an de arestări și tancuri pe străzile marilor orașe poloneze, nu putea să nu lase urme. Nu pot de asemenea să nu remarc diferența de nuanță dintre viața lor și a noastră. Dacă ei se plângeau de lipsa ouălelor sau a pantofilor (chiar organizează într-un magazin de pantofi o vânzare de pui vii de găină), dar pe rafturi apare pâine nevândută, la noi doar chipsurile din creveți vietnamezi aflate la discreție pe rafturi îmi apar în memorie. O văd în sală și pe dna Irina Margareta Nistor și realizez că am făcut alegerea corectă.

Juana Macias Q & A
Juana Macias Q & A

“Fetele de la gară” (Las chicas de la estación, r. Juana Macias, 2024) sunt de fapt fetele de la un orfelinat din Palma de Mallorca și regizoarea, prezentă în sală ne spune că filmul e făcut după un caz real din 2019, atunci când s-au descoperit detalii ale prostituției în rândul tinerilor a căror părinți i-au abandonat sau pur și simplu i-au neglijat. Filmul este în primul rând un manifest împotriva acestui flagel generalizat, dar conține și elemente de coming-of-age ale tinerelor aflate în centrul acțiunii și e presărat cu multă muzică și camaraderie.


Cel mai interesant film al zilei, “Păunul” (Peacock/Pfau - Bin ich echt?, r. Bernhard Wenger, 2024) e un film aflat în competiția oficială a festivalului. Ideea sa e inedită: închirierea de persoane pentru diferite roluri într-o societate vanitoasă, care aparent poate cumpăra orice cu bani. Sau aproape orice, căci atunci când sufletul personajului principla, împăunatul Matthias, se trezește, banii își pierd valoarea. Cu mult umor, povestea curge spre un final previzibil, dar nederanjant. Mersul cameleonului, naked-yoga sau un corp gol plin de nămol la o aniversare ar părea că fac parte din noul fenomen artistic realist (ca exemplu, la un spectacol, un actor pictează cu corpul său nud plin de vopsele), dar în realitate sunt expresii ale unei infatuări și a unui plictis social, iar în final realizăm că relațiile dintre oameni nu pot fi pur și simplu înlocuite sau mimate prin acte teatrale.

“Plouă peste Babel” (Rains Over Babel, r. Gala del Sol, 2025) s-a născut în iadul pandemiei, după spusele regizorului prezent la Q&A. Probabil asta explică de ce moartea e personificată prin Slăbănoaga, o mulatră sexy, diavolul - printr-un barman, iar toate celelelate personaje au nume biblice, din tragedii grecești sau pompoase. Acțiunile lor se împletesc în moduri hilare, obscene și grotești în această comedie neagră cu accente de thriller, dar conțin și sâmburi de zbucium sufletesc. Toți încearcă să se târguiască cu Slăbănoaga, dar cu toții știu, că la final barmanul se alege cu profitul!

Publicat de Richard M. Ilie la 20:22 0 comentarii
Categorii: ,
Abonați-vă la: Postări (Atom)