Se afișează postările cu eticheta reciclate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta reciclate. Afișați toate postările
duminică, 31 august 2014
vineri, 31 august 2012
marți, 11 august 2009
Uită nostalgia!
Prietenul Marian m-a atenţionat că sunt un pic prea nostalgic în legătură cu vizionările de la Anonimul alături de tipi ca Leo Şerban sau Patapievici. Mi-a şi cîntat un refren de-al Corinei Chiriac: "Uită nostalgia/ Nu mai lăcrima...". În replică, vă voi plictisi în continuare (pe Marian şi pe ceilalţi cititori) cu transcrierea sesiunii Q&A cu regizorul britanic Ken Loach, la Sfântu Gheorghe. Loach e un regizor socialist (sau activist de stînga?) care luase Palme D'Or cu o ediţie înaintea lui Mungiu. Era cît p-aci să ia şi nişte palme reale în Satul Filmului, de la cîţiva spectatori anticomunişti. Toată tărăşenia aici.luni, 10 august 2009
Anonime
Azi începe a şasea ediţie a festivalului Anonimul, în Deltă, la Sfîntu-Gheorghe. Pentru mine, locul acela unde se varsă Dunărea în Mare e cel mai frumos din România, cu tot cu ţînţarii lui. E un loc cu natură splendidă, sălbatică, independentă. Şi cu mult film independent. Cu "băştinaşi" dintr-o bucată, care gătesc bucate spectacol (o zice unul care nu e fan peşte). Apoi, vizionări de film laolaltă cu Patapievici, Leo Şerban sau Marcel Iureş. Discuţii cu Peter Greenaway, Ken Loach şi multă lume bună, anonimă, din România. Asta şi contează în primul rînd: spectatorii aceştia necunoascuţi, rari şi preţioaşi, la fel ca natura deltei. Spiritul independent e în aer. Îl respiri din momentul în care urci pe vapor în Tulcea ( la Sfîntu-Gheorghe nu se poate ajunge cu gipanul). Am fost de două ori în Satul Filmului şi m-aş duce în fiecare an. Îi invidiez puternic pe toţi care sunt acolo acum. Şi aştept recomandările lor. Mai jos, trei epistole de la ultimul triplu-salt: natură, oameni, cinema - Anonimul 2007Anonime I
Marian a plecat din Jimbolia în celălalt capăt de ţară, la Sf. Gheorghe (Anonimul, ediţia 4). Seara îl găseşti în primul rînd al cinemaului din camping. Marian are 12 ani. Şi e doar un exemplu că nu toţi tinerii preferă ecranul calculatorului “marelui ecran”. Invitatul special, Ken Loach e sigur că Cinemaul va (supra)vieţui bine-mersi cîtă vreme tinerii vor prefera să meargă la film cu gaşca, decît să rămînă acasă cu babacii. Mariana Mihuţ, unul din "prietenii festivalului", era la fel de optimistă în seara deschiderii. “România are multe feţe urîte -spunea marea actriţă-, dar aici (la Anonimul.) e faţa ei frumoasă. Şi cea adevarată.” Un lucru e cert, Sfîntu Gheorghe e departe. De oriunde ai veni. Numai din Tulcea faci peste 4 ore cu catamaranul. Curios, nu mai sunt aşa de mulţi -şi insuportabili- ţînţari. Dar s-au înmulţit cîinii din camping. Şi corturile (cca 200), ceea ce confirmă teoria lui Loach cu plecatul tinerilor de acasă ca să vadă un film cu gaşca. Vorba vine “un film”. La ora la care scriu rîndurile astea amestecate (joi, 11 a.m.) au trecut vreo 60 de ore de festival şi tot atîtea filme. Favoritul meu la secţiunea lungmetraj e Patru minuteGermania). Filmul lui Chris Krauss l-a ciupit de corzile dinlăuntru şi pe micuţul cinefil, Marian, prezent în sala 1 din “Satul Filmului”. Vorbim mai pe larg după. Acum totul se întîmplă prea repede. E vreme de vizionat (& bronzat, fireşte). PS (Lui Marian i-a plăcut şi 432 pe care l-a văzut aseară. Tot din primul rînd.
Anonime II
Pentru mine, Ken Loach era un anonim înainte să fie invitat la Anonimul. Văzusem la tv debutul său extraordinar din 1969 (Kes) fără să fac legătura cu cîştigătorul Palme D’Or de anul trecut. Regizorul n-a venit la Sf. Gheorghe cu mîna goală: a prezentat în aer liber lungmetrajul Tickets (destul de inegal) şi scurtmetrajul 11'9''01. Şi discuţiile de după au avut un aer liber. Păcat că s-a discutat mai mult politică decît cinema (sesiunea de Q&A e în întregime pe liternet.ro). 11 min. 9 sec. şi un cadru a cam aprins spiritele. Spectatori iritaţi de simpatiile de stînga ale englezului au tras din toate direcţiile. Îi deranjase idealizarea regimului comunist chilian comisă în filmuleţ. Am descoperit un public pătimaş, dar (ce bine!) dezinhibat. Şi un regizor cu o viziune politizată (a.k.a. realism social), dar autentică. Iată cum concluzionează Loach scurta lui întîlnire cu publicul danubiano-pontic: „M-am simţit foarte bine primit. Mai ales de ţînţari. Comentariile au fost exact aşa cum m-am aşteptat. Cred că avem o mulţime de neînţelegeri care trebuie lămurite. Avem istorii atît de diferite. Cu atît mai important e rolul Cinema-ului de a face oamenii să vorbească unii cu ceilalţi. Problema e că noi nu vedem filmele voastre. Şi poate cîteodată e greu pentru voi să vedeţi filme din Europa.” Poate acum Europa va vedea măcar filmul care a cîştigat trofeul Anonimul şi Premiul Publicului: California Dreamin. P.S. A doua zi, publicul s-a înţeles mai bine cu celălalt invitat special, Cristi Mungiu.
Anonime III
Şi-a meritat Palma? Mă întreabă un prieten despre 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, la întoarcerea de la festivalul Anonimul. Văzusem filmul în aer liber, în gălăgia din camping. Şi totuşi, 432 a reuşit să mă strîngă de gît. Claustrofobic. Sufocant. De vină sunt cadrele foarte lungi (scena mesei ţine 10 minute non-stop) şi distanţa intimă faţă de personaje. După proiecţie, regizorul Cristian Mungiu (împreună cu echipa) se apropie de public. E întrebat de ce a ales filmarea din mînă. "Mi s-a părut mai umană, mai naturală şi mai puţin cinematografică". Altă întrebare: s-a gîndit iniţial să fie un film despre comunism şi apoi despre avort? "Nu mă gîndesc niciodată iniţial la nimic de felul ăsta. Eu urmăresc să zic o poveste şi dacă povestea are gradul ăla de adevăr şi verosimilitate pe fiecare secvenţă în parte atunci ansamblul o să aibă un sens (...) E şi un film despre singurătate, manipulare şi solidaritate". Personal, am fost îmbarcat cu forţa într-o maşină a timpului şi catapultat cu 20 de ani în urmă. Despre asta a vorbit şi actriţa Mariana Mihuţ, aflată în public: "Eu îmi aduc aminte perioada aceea şi din păcate am trăit-o. Cei mai tineri pun întrebări tehnice, despică firul în patru, dar problema e îngrozitoare. Pentru noi, pentru generaţia noastră, a fost într-adevăr o tragedie".
sâmbătă, 11 iulie 2009
FO PA! Potoleşte-ţi entuziasmul!
În urmă cu cîteva seri am fost invitat, alături de alţi bloggeri, să văd că încă se mai poate potoli în complex. La Napoleon. Oh, şi încă ce bine se poate potoli! Dar cum blogul nostru nu se ocupă de deliciile maţului (ci ale ochiului), vă povestesc o mică gafă al cărei actor principal am fost. Aşadar în timpul mesei, cînd depănam amintiri despre hamburgherii cu ficăţei şi faimosul "ţigănesc" care ne-au încălzit studenţiile, le-am zis în treacăt comesenilor cum era alintat fast-food-ul Napoleon de băieţii mei de cartier. Nea P**a Ion. Pînă atunci conversaţia era jovială şi exuberantă ca o cupă de şampanie franţuzească. De cum mi-a ieşit porumbelul pe gură, s-a lăsat o tăcere bruscă. Uşor jenantă. Cele trei domniţe prezente au rămas cu îmbucătura în gît. Domnii se uitau pe pereţi. Am realizat imediat ce făcusem. Faux pas se cheamă în limbaj preţios, adică o violare a convenţiilor sociale şi a etichetei. Acest franţuzism mi-a fost introdus de Seinfeld (serialul). Dar adevăratul maestru gafeur, părintele Faux Pas-ului, este Larry David. In serialul Curb Your Enthusiasm, Larry violează eticheta în toate felurile şi în toate poziţiile, pînă o face franjuri. Într-atît şi-a pus amprenta asupra situaţiilor sociale penibile (le ştim cu toţii), încît de fiecare dată cînd calc strîmb îmi aduc aminte instant de L.D. "Treaba asta miroase a Larry David" îmi spun. "Ce ar face L.D. dac-ar fi aici, în locul meu, în pizzerie?" mă întreb. "S-ar strîmba, ar înghiţi în sec? Ar duce gluma proastă, FOPA-ul, şi mai departe pe culmile ridicolului?". Respectele mele acestui vizionar. Pentru cine nu ştie mare lucru despre el, se poate remedia această mică gafă prin revizitarea unui articol mai vechi, în care trîmbiţam descoperirea acestui comediant al moravurilor de parcă aş fi descoperit un continent. Într-un fel aşa şi am făcut.
Comedy-reality-show: Curb your enthusiasm
În fiecare zi eşti victima circumstanţelor, a convenţiilor sociale create fără să-ţi fi cerut vreodată cineva părerea. Pînă la ce oră e ok să suni seara? Eşti obligat să strîngi mîna cuiva după ce tocmai a strănutat peste ea? E misiunea vieţii lui Larry David de a chestiona regulile de etichetă, pe care le vede în felul său bizar dar onest. Larry e creatorul nevăzut al lui Seinfeld - cel mai de succes sitcom ever, pînă în 2000 cînd şi-a tras propriul serial. Curb Your Enthusiasm e tot un „show despre nimic”, dar cu altă mantră:„La naiba cu intenţiile bune”. Personajul central e o versiune fictivă a autorului, căsătorit, auto-pensionat în plină glorie, dar total lipsit de glanda socială. Fanii Seinfeld purişti vor spune că reia motive, situaţii, construcţii...Aşa face. Dar proporţiile umorului sunt la altă scară: CA-LA-MI-TA-TE. Dialogurile deseori improvizate îi dau o alură de reality-show. Larry David e genial şi nu mă feresc de epitetul ăsta pentru un comic care te face să înghiţi atît de uşor pastile subversive. E Jerry+George +Kramer la pătrat. De fapt Jason Alexander (George) şi Julia Louis-Dreyfus (Elaine) apar în cîteva episoade „as themselves”, ironizînd „sindromul Seinfeld” (actori care au succes uriaş într-un serial şi nu mai pot juca alt rol). Am devorat rapid toate cele şase sezoane din serialul HBO şi mă declar hipnotizat de acest ochelarist cu calviţie, mai amuzant ca Woody Allen. Dintre toate, cel mai exuberant este sezonul IV, în care Larry este invitat de Mel Brooks să joace într-un music-hall pe Broadway (alături de Ben Stiller şi apoi David Schwimmer). Am rîs cu lacrimi. Dacă mă întreabă cineva ce am făcut notabil în 2008: l-am descoperit pe Larry David. Pretty good. Pret-ty pret-ty good.
vineri, 29 mai 2009
OptaTIFF sau Obligatoriu
de Lucian Mircu
Pentru mine e o zi tristă. Astazi începe a opta ediţie TIFF. Sunt trist că absentez. Absentez motivat de la cel mai mare festin de cinema nou, alternativ, vibrant, rebel, oripilant, entuziasmant, revoluţionar, actual şi tot ce vreţi de pe plaiurile mio. Cea mai efervescentă sărbătoare de cinema la care am asistat (mărturie, mai jos două articole pe care le-am scris la ediţiile anterioare). E locul filmelor pe care probabil n-o să le vedeţi vreodată în altă parte. Locul marilor premiere. Aici am văzut Moartea Domnului Lăzărescu, în picioare, într-o sală plină ochi. Aici m-am înecat de rîs la A fost sau n-a fost. Aici puteţi vedea ultima creaţie Porumboiu sau Mungiu: Poliţist, adjectiv şi Amintiri din Epoca de Aur. Dacă aveţi şansa, vă rog eu, mergeţi! Chiar şi o deplasare de trei zile, turism de week-end. Pot să vă dau adresa unui motel ieftin în centru, lîngă Parcul Botanic, a două fast-food-uri chinezeşti. Vă vînd şi secretul unei locante, chiar lîngă cinema Victoria, cu o binecuvîntată varză a la Cluj şi cea mai spectaculoasă plăcintă cu brînză, ceva cu nume unguresc. Totuşi, dacă stau bine să-mi aduc aminte, începe să fie o zi frumoasă.
“Arta, Victoria şi ardelenii” sau 48h de TIFF (2005)
Când am ajuns la locul faptei, Festivalul Internaţional de Film Transilvania începuse deja de o săptămână. Mai aveam două zile. Îţi dai seama că eşti în Cluj şi după felul molcom în care se schimbă culoarea semafoarelor. Abaterile de la program au fost minore când te gândeşti că au rulat 90 de filme şi nenumărate alte evenimente. Cinematografele (Republica, Victoria, Arta) au fotolii confortabile şi surround. Aşadar, 10 zile de peliculă pe pâine (spectacolele au rulat mai mereu cu sala plină). Multe filme, din concurs sau dinafară, au venit pe conductă direct de la Cannes sau alte festivaluri. Cu câteva excepţii, nu o să le vedem la cinema. Poate la tv peste 20 de ani. Unele au fost însoţite de realizatori. De exemplu, Todd Solondz a prezentat publicului cinefag “Palindromuri” - o poveste auto-ironică despre copii abuzaţi. Voiaj realist prin purgatoriul spitalicesc, “Moartea Domnului Lăzărescu” a confirmat aşteptările create de premiul obţinut la Cannes. A fost “preferatul publicului” de la Cluj. Mai înhaţă de aici premiul pentru regie (Cristi Puiu îşi consideră personajul “un Lazăr al secolului XXI”) şi interpretare (Ion Fiscuteanu şi Luminiţa Gheorghiu). În total, am văzut 9 filme şi vreo câteva scurt-metraje româneşti. Puţin dar suficient. Încă mai am gust de peliculă pe limbă. Acum, la închiderea ediţiei, mi-e foarte somn şi de aici incoerenţa materialului. Promit că va urma (va urma şi a cincea ediţie TIFF la care mă abonez de pe-acum).
Pentru mine e o zi tristă. Astazi începe a opta ediţie TIFF. Sunt trist că absentez. Absentez motivat de la cel mai mare festin de cinema nou, alternativ, vibrant, rebel, oripilant, entuziasmant, revoluţionar, actual şi tot ce vreţi de pe plaiurile mio. Cea mai efervescentă sărbătoare de cinema la care am asistat (mărturie, mai jos două articole pe care le-am scris la ediţiile anterioare). E locul filmelor pe care probabil n-o să le vedeţi vreodată în altă parte. Locul marilor premiere. Aici am văzut Moartea Domnului Lăzărescu, în picioare, într-o sală plină ochi. Aici m-am înecat de rîs la A fost sau n-a fost. Aici puteţi vedea ultima creaţie Porumboiu sau Mungiu: Poliţist, adjectiv şi Amintiri din Epoca de Aur. Dacă aveţi şansa, vă rog eu, mergeţi! Chiar şi o deplasare de trei zile, turism de week-end. Pot să vă dau adresa unui motel ieftin în centru, lîngă Parcul Botanic, a două fast-food-uri chinezeşti. Vă vînd şi secretul unei locante, chiar lîngă cinema Victoria, cu o binecuvîntată varză a la Cluj şi cea mai spectaculoasă plăcintă cu brînză, ceva cu nume unguresc. Totuşi, dacă stau bine să-mi aduc aminte, începe să fie o zi frumoasă.
“Arta, Victoria şi ardelenii” sau 48h de TIFF (2005)
Când am ajuns la locul faptei, Festivalul Internaţional de Film Transilvania începuse deja de o săptămână. Mai aveam două zile. Îţi dai seama că eşti în Cluj şi după felul molcom în care se schimbă culoarea semafoarelor. Abaterile de la program au fost minore când te gândeşti că au rulat 90 de filme şi nenumărate alte evenimente. Cinematografele (Republica, Victoria, Arta) au fotolii confortabile şi surround. Aşadar, 10 zile de peliculă pe pâine (spectacolele au rulat mai mereu cu sala plină). Multe filme, din concurs sau dinafară, au venit pe conductă direct de la Cannes sau alte festivaluri. Cu câteva excepţii, nu o să le vedem la cinema. Poate la tv peste 20 de ani. Unele au fost însoţite de realizatori. De exemplu, Todd Solondz a prezentat publicului cinefag “Palindromuri” - o poveste auto-ironică despre copii abuzaţi. Voiaj realist prin purgatoriul spitalicesc, “Moartea Domnului Lăzărescu” a confirmat aşteptările create de premiul obţinut la Cannes. A fost “preferatul publicului” de la Cluj. Mai înhaţă de aici premiul pentru regie (Cristi Puiu îşi consideră personajul “un Lazăr al secolului XXI”) şi interpretare (Ion Fiscuteanu şi Luminiţa Gheorghiu). În total, am văzut 9 filme şi vreo câteva scurt-metraje româneşti. Puţin dar suficient. Încă mai am gust de peliculă pe limbă. Acum, la închiderea ediţiei, mi-e foarte somn şi de aici incoerenţa materialului. Promit că va urma (va urma şi a cincea ediţie TIFF la care mă abonez de pe-acum).
O bucata din Tudor Giurgiu, fondatorul festivalului, si mult cinema Republica
Radu Mihaileanu prezinta premiul Caesar
Anamaria Marinca, la interviu
Actorul Ion Sapdaru la premiera A fost sau n-a Fost
TIFF 06: Meeting-Point (2007)
No, păi...Cluj Napoca. Ploaie, soare. Varză, mămăligă. Filme, vedete. Filme-vedetă. Via Cannes. Noul val. Corneliu Porumboiu. („A fost sau n-a fost”). Radu Mihăileanu. Echipa Re:publik. Re:voluţia cool. Scurt-metraje. Viva pelicula. No, păi... Vikiendu’ ăsta... şi gata. Nu rata!
Primele zile de TIFF ‘06 au fost sabotate de meteo. Chiar dacă cinema = înăuntru, când pendulezi între diverse locaţii din festival nu poţi ignora vremea bacoviană. Sau m.cub de apă din şosete. Şi totuşi, a domnit o atmosferă de entuziasm contagios. Nu neapărat pentru că ediţia cu nr. 5 a Festivalului de Film Transilvania ar fi fost „mai mare, mai profesionistă” aşa cum zicea fondatorul Tudor Giurgiu, în seara inaugurală. Ci pentru că TIFF rămâne un loc al întâlnirilor. Al marilor întâlniri. Mă gândesc aici la proaspătul laureat César - regizorul Radu Mihăileanu. După proiecţia ultimului său film (Trăieşte!) a răspuns întrebărilor unui public entuziasmat. Sala a vibrat la maxim şi la spectacolul de gală: A fost sau n-a fost ( filmul 100% privat a lui Corneliu Porumboiu, premiat la Cannes). N-am mai văzut până acum aşa o dezlănţuire de simpatie. Practic, se aplauda ca la teatru, la fiecare scenă savuroasă. Irepetabile au fost şi întâlnirile cu actorii Ion Sapdaru, Luminiţa Gheorghiu sau Buhuhu!...Udo Kier. Dar şi întâlnirile filmice, selecţia de acum fiind mai incitantă ca oricând. Parcă şi scurt-metrajele româneşti au cunoscut un salt calitativ (nu mă refer doar la Marilena de la P7 – în regia lui Cristi Nemescu). Partea faină e că tot mai mulţi tineri trăiesc magia festivalului (nu mă refer doar la voluntarii veniţi chiar şi din Extremul Orient). Am întâlnit mulţi timişoreni la festival (nu mă refer doar la Andrei Ujică, care a prezentat tinerilor metoda sa de film documentar). Noul val în cinema nu poate exista fără un nou val de public. TIFF pregăteşte acest public. Despre cât de necesar&special e acest eveniment a vorbit tot în seara inaugurală şi Luminiţa Gheorghiu: „Mi-a fost dor de atmosfera asta extraordinară. Am trăit toată viaţa pentru reacţia din seara asta, vă jur”.
Primele zile de TIFF ‘06 au fost sabotate de meteo. Chiar dacă cinema = înăuntru, când pendulezi între diverse locaţii din festival nu poţi ignora vremea bacoviană. Sau m.cub de apă din şosete. Şi totuşi, a domnit o atmosferă de entuziasm contagios. Nu neapărat pentru că ediţia cu nr. 5 a Festivalului de Film Transilvania ar fi fost „mai mare, mai profesionistă” aşa cum zicea fondatorul Tudor Giurgiu, în seara inaugurală. Ci pentru că TIFF rămâne un loc al întâlnirilor. Al marilor întâlniri. Mă gândesc aici la proaspătul laureat César - regizorul Radu Mihăileanu. După proiecţia ultimului său film (Trăieşte!) a răspuns întrebărilor unui public entuziasmat. Sala a vibrat la maxim şi la spectacolul de gală: A fost sau n-a fost ( filmul 100% privat a lui Corneliu Porumboiu, premiat la Cannes). N-am mai văzut până acum aşa o dezlănţuire de simpatie. Practic, se aplauda ca la teatru, la fiecare scenă savuroasă. Irepetabile au fost şi întâlnirile cu actorii Ion Sapdaru, Luminiţa Gheorghiu sau Buhuhu!...Udo Kier. Dar şi întâlnirile filmice, selecţia de acum fiind mai incitantă ca oricând. Parcă şi scurt-metrajele româneşti au cunoscut un salt calitativ (nu mă refer doar la Marilena de la P7 – în regia lui Cristi Nemescu). Partea faină e că tot mai mulţi tineri trăiesc magia festivalului (nu mă refer doar la voluntarii veniţi chiar şi din Extremul Orient). Am întâlnit mulţi timişoreni la festival (nu mă refer doar la Andrei Ujică, care a prezentat tinerilor metoda sa de film documentar). Noul val în cinema nu poate exista fără un nou val de public. TIFF pregăteşte acest public. Despre cât de necesar&special e acest eveniment a vorbit tot în seara inaugurală şi Luminiţa Gheorghiu: „Mi-a fost dor de atmosfera asta extraordinară. Am trăit toată viaţa pentru reacţia din seara asta, vă jur”.
vineri, 17 aprilie 2009
Gore despre auto-extincţie - An Inconvenient Truth
Pentru unii o necesitate, pentru alţii modă sau pretext de marketing, mişcarea eco e tot mai discutată. În acest context ‘verde’, mi-am reciclat articolul din 2007 despre filmul care a declanşat (parţial) trend-ul ecologic. După vizionare, vă recomand spre înveselire cele 11 clipuri din campania The Animals Save the Planet.
De la vlădică (vezi summitul G8) la opincă (err... vezi OTV sau ia un taxi!) toată lumea e cu încălzirea globală în gură. Că planeta va muri, aia-i cert. Nu se ştie încă dacă o vom (sin)ucide prin asfixie sau va pieri de moarte naturală. De la Ghilgameş încoace, omul a avut obsesia extincţiei în grup. Era probabil reconfortant că, odată cu noi, crapă şi capra şi vecinu', varza, viezurele, barza.
Faţă de apocalipsa de la ştiri, An Inconvenient Truth e nici şocant, nici senzaţional. Imaginile gheţarilor lacrimogeni sunt fumate. Personajele principale sunt (geo)graficele care rulează pe ecran drept argumentaţie. Şi nu sunt nici ele spectaculoase, ba chiar devin plicticoase (deşi concluziile se desprind limpede). Dar e o lecţie necesară (cîţi ştiu pe bune ce-i cu fierbinţeala asta?) predată cu rigoare ştiinţifică şi cu suficient umor de competentul Al Gore (autointitulat ex-future president al SUA).
Numărul aniversar (40 de ani) al veneratei şi acum venerabilei reviste americane, Rolling Stone, conţine o serie de interviuri (care abordează şi tema noastră) cu personalităţi marcante din ultimele patru decade. La fel de venerata Jane Fonda zice că Gore îi "...aminteşte de iepuraşul Energizer. E cumva încăpăţînat, are un simţ al umorului ascuţit, dar dulce. Şi pur şi simplu nu se opreşte".
În mare, An Inconvenient Truth e montat cu imagini din conferinţele asupra crizei climatului pe care Gore le susţine neobosit din oraş în oraş, ca un fel de Gandhi convertit la belicism. Michael Moore, guru-ul documentarului-activist, îl consideră pe Gore drept o figură importantă a prezentului şi a viitorului cu toate că nu l-a susţinut la alegerile din 2000: "Nu e aceeaşi persoană de atunci (...).E un fel de Moise modern în sensul că nu i-a fost dat să ajungă în Ţara Făgăduinţei deşi a cîştigat... şi simt că milioane de americani vor să rectifice această greşeală". În această ordine de idei, spectatorii ar fi tentaţi să vadă filmul drept un foarte deştept clip electoral. Oricum ar fi, a devenit influent. Şi nu doar în mediul ştiinţific - vizionarea lui e obligatorie pentru studenţii de la Protecţia Mediului (Facultatea de Agronomie), de exemplu.
Filmul despre încălzirea globală a generat o dezbatere... globală. În acelaşi Rolling Stone (nr. 1025 / 1026, mai 2007), între cei în măsură să vorbească despre schimbarea climei - măcar pentru că au fost martorii ei - se numără şi Bob Dylan: "Natura nu se schimbă. Dar dacă există vreun război care se duce astăzi la scară mare, acela e contra naturii". De acest război se teme şi biologul Stewart Brand:"...va altera capacitatea Pămîntului de a întreţine oameni şi atunci ne vom întoarce la starea în care ne-am aflat de la cimpanzeu încoace, adică luptînd pentru hrană. Seceta e probabil cea mai importantă consecinţă a schimbărilor climei asupra umanităţii, mai însemnată decît creşterea nivelului mărilor. Lipsa apei va contribui direct la colapsul societăţii în locuri precum Sudan sau Darfur.". Brand e tipul care în 1966 a presat NASA să facă publică fotografia Pămîntului văzut din spaţiu "ca o insulă, înconjurat de un ocean neospitalier de vacuum negru". Fotografia e folosită şi în film ca "proba A", pentru că, 40 de ani mai tîrziu, "proba B" nu ne mai scoate aşa de verzi în poză.
În reacţie, alte voci puternice (ex: romancierul Michael Crichton - State of Fear) susţin dimpotrivă că planeta e bine-mersi şi că în spatele enviromental-iştilor stau tot interese financiare. Filmul angajat (şi cu adresă de mail la sfîrşit, pentru eventuale subscrieri) va fi întotdeauna suspect de manipulare. An Inconvenient Truth merită atenţie măcar pentru eleganţa cu care ne aminteşte că schimbările din natură ne privesc pentru că... suntem parte din natură. Acesta este şi scopul declarat al realizatorilor (Davis Guggenheim & co): primul pas al rezolvării unei probleme e conştientizarea ei. Tot în Rolling Stone, Paul McCartney vorbea despre o stare generală de negare / ignorare a problemei. Ringo Starr le zicea mai pe şleau: "Vrem să respirăm? Vrem să bem apă? Ne pasă de celelalte specii? Începe să fie ca o budă pe aici".
De la vlădică (vezi summitul G8) la opincă (err... vezi OTV sau ia un taxi!) toată lumea e cu încălzirea globală în gură. Că planeta va muri, aia-i cert. Nu se ştie încă dacă o vom (sin)ucide prin asfixie sau va pieri de moarte naturală. De la Ghilgameş încoace, omul a avut obsesia extincţiei în grup. Era probabil reconfortant că, odată cu noi, crapă şi capra şi vecinu', varza, viezurele, barza.
Faţă de apocalipsa de la ştiri, An Inconvenient Truth e nici şocant, nici senzaţional. Imaginile gheţarilor lacrimogeni sunt fumate. Personajele principale sunt (geo)graficele care rulează pe ecran drept argumentaţie. Şi nu sunt nici ele spectaculoase, ba chiar devin plicticoase (deşi concluziile se desprind limpede). Dar e o lecţie necesară (cîţi ştiu pe bune ce-i cu fierbinţeala asta?) predată cu rigoare ştiinţifică şi cu suficient umor de competentul Al Gore (autointitulat ex-future president al SUA).Numărul aniversar (40 de ani) al veneratei şi acum venerabilei reviste americane, Rolling Stone, conţine o serie de interviuri (care abordează şi tema noastră) cu personalităţi marcante din ultimele patru decade. La fel de venerata Jane Fonda zice că Gore îi "...aminteşte de iepuraşul Energizer. E cumva încăpăţînat, are un simţ al umorului ascuţit, dar dulce. Şi pur şi simplu nu se opreşte".
În mare, An Inconvenient Truth e montat cu imagini din conferinţele asupra crizei climatului pe care Gore le susţine neobosit din oraş în oraş, ca un fel de Gandhi convertit la belicism. Michael Moore, guru-ul documentarului-activist, îl consideră pe Gore drept o figură importantă a prezentului şi a viitorului cu toate că nu l-a susţinut la alegerile din 2000: "Nu e aceeaşi persoană de atunci (...).E un fel de Moise modern în sensul că nu i-a fost dat să ajungă în Ţara Făgăduinţei deşi a cîştigat... şi simt că milioane de americani vor să rectifice această greşeală". În această ordine de idei, spectatorii ar fi tentaţi să vadă filmul drept un foarte deştept clip electoral. Oricum ar fi, a devenit influent. Şi nu doar în mediul ştiinţific - vizionarea lui e obligatorie pentru studenţii de la Protecţia Mediului (Facultatea de Agronomie), de exemplu.
Filmul despre încălzirea globală a generat o dezbatere... globală. În acelaşi Rolling Stone (nr. 1025 / 1026, mai 2007), între cei în măsură să vorbească despre schimbarea climei - măcar pentru că au fost martorii ei - se numără şi Bob Dylan: "Natura nu se schimbă. Dar dacă există vreun război care se duce astăzi la scară mare, acela e contra naturii". De acest război se teme şi biologul Stewart Brand:"...va altera capacitatea Pămîntului de a întreţine oameni şi atunci ne vom întoarce la starea în care ne-am aflat de la cimpanzeu încoace, adică luptînd pentru hrană. Seceta e probabil cea mai importantă consecinţă a schimbărilor climei asupra umanităţii, mai însemnată decît creşterea nivelului mărilor. Lipsa apei va contribui direct la colapsul societăţii în locuri precum Sudan sau Darfur.". Brand e tipul care în 1966 a presat NASA să facă publică fotografia Pămîntului văzut din spaţiu "ca o insulă, înconjurat de un ocean neospitalier de vacuum negru". Fotografia e folosită şi în film ca "proba A", pentru că, 40 de ani mai tîrziu, "proba B" nu ne mai scoate aşa de verzi în poză.
În reacţie, alte voci puternice (ex: romancierul Michael Crichton - State of Fear) susţin dimpotrivă că planeta e bine-mersi şi că în spatele enviromental-iştilor stau tot interese financiare. Filmul angajat (şi cu adresă de mail la sfîrşit, pentru eventuale subscrieri) va fi întotdeauna suspect de manipulare. An Inconvenient Truth merită atenţie măcar pentru eleganţa cu care ne aminteşte că schimbările din natură ne privesc pentru că... suntem parte din natură. Acesta este şi scopul declarat al realizatorilor (Davis Guggenheim & co): primul pas al rezolvării unei probleme e conştientizarea ei. Tot în Rolling Stone, Paul McCartney vorbea despre o stare generală de negare / ignorare a problemei. Ringo Starr le zicea mai pe şleau: "Vrem să respirăm? Vrem să bem apă? Ne pasă de celelalte specii? Începe să fie ca o budă pe aici".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)