vineri, 23 septembrie 2011

The Tree of Life (2011)

Evanghelia dupa Malick

rating: orgasmultiplu

Daca Terrence Malick ar predica intr-o biserica din apropierea mea n-as lipsi la nici o slujba. As fi cel mai devotat enorias. Singura conditie ar fi sa ne proiecteze in fiecare duminica parabola Pomului Vietii. Opus-ul vizual al lui Malick e unul din filmele acelea de o rara ambitie si atat de personale pe cat le permite regizorilor elanul lor creator si viziunea interioara. In clipa in care un asemenea regizor reuseste sa fie nu doar coerent in discursul sau artistic ci sa posede si acea profunzime sau sensibilitate umana care sa extinda ramurile credintei sale pana in adancurile fiintei noastre, facandu-ne sa ridicam aceleasi intrebari eterne pe care si el si le pune, atunci probabil ca ne aflam in prezenta unei capodopere. Una in care un tata si un fiu descopera calea spre iertare.


Despre ce este vorba in The Tree of Life? Despre tot, sau mai precis despre tot ce conteaza. Despre credinta in primul rand caci flacara ei deschide si inchide filmul, despre Dumnezeu, Univers, viata si moarte, natura si om, timp, familie, amintiri. Amintirile sunt cele care imping filmul inainte, cadru cu cadru, haotic, tulburator, de la Inceputuri pana la Sfarsit. Familia este elementul central si vorbesc nu doar de membrii ei ci de chiar institutia familiala, “celula” de baza, cercul de indivizi legati prin cea mai puternica legatura umana, iubirea neconditionata dintre parinte si copil. Dl. O’ Brien (Brad Pitt) e un Iov modern care-si pune increderea in D-zeu, respecta preceptele, isi iubeste cei 3 copii, munceste din greu si asteapta “sa-i vina randul”. Pare doar sa fi uitat ca Dumnezeu iti da dar tot Dumnezeu iti si ia. Intr-un moment priveste asupra ta pentru ca-n celalalt sa-si ia ochii de la tine. Intrebarile sale sunt dintre cele mai fara raspunsuri: De ce? Unde ai fost? Cum de Te-am pierdut? Ce insemnam noi pentru Tine?









Filmul debuteaza cu vestea mortii unui fiu (nu stii care) moment ce da frau unui suvoi de amintiri pentru fiul cel mare Jack (Sean Penn), pornind de la nasterea lui, trecand prin copilarie si chiar mai incolo, la Ziua Judecatii. Sunt abordate astfel doua mari chestiuni ale existentei, vastitatea spatiului si timpului si spiritualitatea. Un segment este dedicat numai Genezei, de la Big Bang si pana la aparitia vietii embrionare, acoperind intr-o maniera documentara de o finete poetica imensitatea materiala a lumii trecute. Un alt segment e dedicat Apocalipsei, cu Soarele inghitind planeta si-apoi stingandu-se solitar intr-un intuneric al tacerii. Intre cele doua momente cosmice Prezentul razbate asemeni vietii primordiale, din apa si din pantecul mamei, odata cu primul copil al familiei ce casca ochii la lume.




Geneza la scara macro si micro

Inca de la inceput sunt anuntate cele doua cai in viata: cea a naturii si cea a iertarii. Prima inseamna doar placerea proprie iar a doua presupune o intelegere si o acceptare a loviturilor vietii pentru ca prin suferinta si iertare atingi fericirea. Tatal calca apasat prima cale iar Mama se roaga sa nu se abata de pe a doua. Tatal e drastic iar Mama e permisiva. El e pragmatic, ea e visatoare. Amandoi insa isi iubesc odraslele. Copiii nu-si pun astfel de probleme existentiale si sunt ocupati cu bucuriile tineretii, baloane de sapun si umbre pe cearsafuri. Cu un efort de imaginatie poti metaforiza ca asa sunt si vietile oamenilor: baloane de sapun si umbre pe cearsaful cosmic. Sau o ramura din Pomul Vietii. Insa daca Dumnezeu e asemeni unui gradinar, Pomul trebuie din cand in cand plivit. Timpul macina totul si nimic nu ramane neschimbat. Pana in Ziua cea din urma.






Ziua cea din urma

Metafora a creatiei sau parabola a credintei, The Tree of Life trebuie privit mai mult decat cu mintea. Asa cum doar filmele extrem de intime o pot face - ori cele cu o profunda latura spirituala - filmul e oglinda mai mult decat ecran. Iti vorbeste pe limba ta numai daca limbajul e deja ascuns in tine. Mesajul e simplu: “Singura cale de a fi fericit este sa iubesti.” Asadar fii cumsecade, iubeste-ti aproapele si iarta-l. Filmul e deopotriva universal si personal, luand amintirile copilariei lui Malick (nascut in acelasi Waco, Texas, dintr-un tata petrolist si o mama catolic-irlandeza, avand la randul sau 2 frati) si transformandu-le intr-un cadru de referinta, intr-o cheie de descifrare a unei ordini universale a lucrurilor. Asociate cu imaginea fara cusur a lui Emmanuel Lubezki (un stil mareic de filmare, uneori intruziv, alteori panoramic, de parca obiectivul camerei ar pluti pe-o pala de vant sau pe un val), de efectele vizuale oldschool-no-cgi ale veteranului Douglas Trumbull (Odiseea Spatiala 2001) si de un playlist muzical in concerto, plin de ritmuri corale, arii, simfonii si recviemuri, memoriile copilaroase ale lui Malick se dezvaluie clare si nestingherit. O nostalgie si o meditatie plina de muzica si culoare.




8 comentarii:

  1. am auzit ca e bun.pentru filmul asta si pentru Melancholia voi merge si eu in sfarsit la mall la cinema

    RăspundețiȘtergere
  2. eu am inteles ca cea mai buna parte din film este secventa asta: http://www.youtube.com/watch?v=1WvuJwMFPz4

    RăspundețiȘtergere
  3. eh, nu e enumai aia, asa imi imaginez eu Melancolia lui Trier fix ca in secventa asta, bine zice Richie, Tree of life inglobeaza tot, pana si pe Trier :))

    RăspundețiȘtergere
  4. chiar am asteptat filmul asta, insa, din pacate, dezamagire, frate.

    si sa stii ca m-am pregatit sufleteste pentru un film mai profund care sa ma zăpaceasca macar un pic.

    ce sa fac, totusi, cu drama aia fara vlaga? a murit un om, nasol, insa ca sa ma miste tre sa stiu mai multe despre el, nu? nu pot sa sar asa, hodoronc-tronc, doar cu niste imagini cosmice spectaculoase spre chestiuni filosofice.

    exact asta a fost impreasia filmului: am asteptat si am asteptat sa inceapa ceva. nu ma refer la vreo naratiune sau mai stiu eu ce, ci la un sens credibil intre simboluri, personaje etc.

    am avut senzatia ca filmul incearca in permanenta sa traga de mine, sa imi puna cu tot dinadinsul disponibilitatea de acceptare ca e despre iertare, calea naturii etc.
    in mod normal, trebuia ca filmul sa fie cel hipnotizant, cum a fost, de pilda, cu enter the void, unde dupa 15 minute deja eram prins de film, sau antichrist, unde dupa vreo ora (e bine si asa) m-a cistigat.

    am stat pana la sfarsit insa nimic.
    un tata prea aspru, o mama cam bleaga (adica prea putin definita), niste copii cam normali... cadre de IMAX, off..si?

    am inchis frumos calculatorul dupa film si m-am gandit la niste cartofi prajiti - mi-a venit, asa, o pofta si gata, 2 ore de film..

    dupa tine, cit la suta tine de privitor si cit la suta tine de film, sa rezulte un orgasm multiplu?

    RăspundețiȘtergere
  5. @stefan: pot intelege pozitia ta. e un film senzorial care nu te-a prins pur si simplu.

    Cred ca raportul de aur pentru un orgasm multiplu ar fi: o treime tine de film, o treime de privitor si o treime de imprejurari. Destul de greu de obtinut.
    Eu am urmarit Copacul Vietii de 2 ori...

    Anyway, Adina zice mai sus ca Melancholia lui Trier e peste Copac. poate are dreptate.. incearca.

    RăspundețiȘtergere
  6. Aseara am vazut si eu intr-un final Tree of Life... pacat, trebuie sa ii dau dreptate lui Stefan...poate ca ma asteptam la prea mult de la acest film care m-a lasat sa tot astept acel ceva pe tot parcursul lui... pe scurt: imagini de National Geografic, catava secvente cu Brad, Sean... roluri care puteau fi jucate de orice actor, un tata un pic mai dur, o mama mai blanda (o chestie destul de banala si de usor de gasit)... Exagerez, sau de ce American Beauty mi-a spus mai mult despre viata si bucuriile ei, decat acest film...Ciudat, dar nu stiu de ce am facut comparatia de mai sus.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.