miercuri, 16 iulie 2025

Adrian Tamaș, drumeț pe Via



  
Încă de la începutul proiectului cu Via Transilvanica, asociația Tășuleasa Social și-a propus să facă traseul accesibil pentru cât mai multe persoane, indiferent de experienţă sau abilităţi. De exemplu, Adrian Tamaș e primul nevăzător care a străbătut 490 km pe Via Transilvanica în 9 zile, pe o bicicletă tandem. Anul trecut, la Via Transilvanica Maraton, a parcurs în tandem cu Ţolca Ionut 40 km, cu 1.500 m diferenţă de nivel, în doar 3 ore și 10 minute. S-au clasat pe locul 15 dintr-un total de 50 de participanţi. Adrian Tamaș a acceptat imediat invitația de a veni la Timișoara să vorbească după proiecția accesibilizată  'Apă și talpă'. Și e un mare efort, pentru că vine tocmai din Bistrița, acolo unde s-a născut proiectul Via Transilvanica dar și Asociația Rodo Transilvania, în care este implicat Adrian. Dar el nu se teme de traseele lungi. Interviu consemnat de Lucian Mircu.

Marele Ecran: Te rog să te prezinți.

Adrian Tamaș: Am 27 de ani. Eu nu sunt nevăzător din naștere. Am văzut perfect până la vârsta de 8 ani și apoi din cauza unei afecțiuni -numită degenerescență maculară- vederea mi-a scăzut aproape de zero până la vârsta de 15 ani. Acum disting lumină și umbre, fără contur, fără culori. De la 15 ani am fost nevoit să mă adaptez. Adică tot ce făceam în viața de zi cu zi, cu mersul la școală sau cititul, învățatul. Am reușit să rămân într-o școală de masă la Bistrița. N-am fost în școală specială de nevăzători. Mi-am continuat studiile la Cluj, la Facultatea de Psihologie. Am absolvit în 2022 și un master de consiliere, în același domeniu. 

În 2018 l-am cunoscut pe Angelo Bude, antrenorul meu de schi. Cu el am început să fac și activități de vară cu tandemul, o bicicleta dublă. De-a lungul anilor, am văzut cât de importanță e conștientizarea adaptării lucrurilor pentru persoanele cu dizabilități. Eu fac de fapt un schi adaptat: îl urmăresc pe Angelo pe pârtie și el mă ghidează. La tandem e la fel. Este o bicicletă cu două locuri și pedalăm împreună: el în față, eu în spate.

Marele Ecran: Cum ai descrie experiența aceasta de a umbla pe Via Transilvanica, fie ca drumeț, fie mai în viteză?

Adrian Tamaș: Pentru mine, experiența de a călători sub forma asta de drumeție sau de a pedala pe potecă e foarte plăcută și complexă. Fiind pasionat de drumeție, mă încarc foarte mult. Sunt conectat cu partea de peisaj, de natură. Întreb foarte mult ghidul despre ce e în jurul nostru și încerc să simt prin celelalte simțuri, în afară de văz, tot ce e în jurul meu.

Marele Ecran: În ce fel ți-a schimbat viața?

Adrian Tamaș: A fost un moment critic pe care l-am simțit în 2023. Atunci n-am fost în echipa de patru tandemuri pe Via Transilvanica, am fost doar cu Angelo și cu un alt coleg din Asociația Rodo, Ionuț Țolca. Mi-am depășit o limită personală: am învățat să urlu. Poate sună pueril, dar până atunci nu ridicam tonul sau intensitatea strigătului. Eram mai reținut. Pe Via Transilvanica am fost nevoit să învăț, pentru că ne-a prins noaptea într-o zonă umblată de urși. Și băieții m-au învățat lucrul ăsta important. Că e o chestie normală să urli, să te descarci. De atunci am dat drumul la ce era în mine. Am văzut ca nu e nimic rău în asta, ba chiar util.





Marele Ecran: Te antrenezi pentru Jocurile Paralimpice din 2026. De unde îți iei curajul și motivația?

Adrian Tamaș: Acesta este obiectivul asociației. Mă antrenez împreună cu colegul Marius Mădăraș, care are coloană fracturată și schiază în cârje. Curajul mi-l iau chiar din echipa asta cu care lucrăm și din discuțiile noastre. Angelo mă împinge cel mai mult de la spate. El a observat că în România persoanele cu dizabilități sunt foarte izolate, protejate și tratate cu milă. Cu fiecare ocazie, Angelo le explică oamenilor cât de bine este să împingi persoanele cu dizabilități să iasă, să facă lucruri. Să nu mai fie considerate inferioare față de ceilalți. La schi a văzut cât evoluăm de la an la an. El știe că persoanele cu dizabilități pot să se victimizeze și să rămână în punctul ăla sau se mulțumesc cu puțin. Marius e un exemplu de ambiție. După ce a avut accidentul cu coloana, medicii i-au dat 95% șanse să rămână în scaun. Prin voință și multe exerciții de recuperare, acum merge pe picioarele lui, ajutat de cârje.

Marele Ecran: Legat de ideea de a ieși și a-ți depăși fricile, vorbeam cu Corina Ciunae de dorința ei de a merge pe Via Transilvanica. Tu ce i-ai spune unei persoane nevăzătoare care vrea să facă asta?

Adrian Tamaș: E foarte bine că își dorește și există modalități prin care poate să facă asta. Via Transilvanica nu e ca un traseu prin oraș, pe trotuar accesibilizat să poți merge cu bățul singur. Pe Via e necesar și poate chiar obligatoriu să mergi cu ghizi. Chiar există oameni care se oferă voluntari și pot să fie ghizi de încredere pentru nevăzători. Există susținere, trebuie doar căutată. E bine să fii perseverent în direcția autonomiei și independenței, dar e bine să-ți dai seama și când să ceri ajutorul și cum.

Acum există mai multe posibilități. Mă gândesc și la organizarea de tabere în care să se întâlnească nevăzători cu voluntari și însoțitori. Tabere în natură cu cortul și drumeții mai scurte, că-s mai ușor de organizat. Să învățăm lucruri despre natură și tehnici de a umbla pe poteci sau de a urca un munte sau un deal.




Marele Ecran: Mi-ai povestit de momentul critic al tău pe Via Transilvanica, dar poate îți amintești și un moment frumos, unul care a rămas cu tine.

Adrian Tamaș: Am mai multe. Tot din 2023, prima noapte cu cortul. Ziua aceea am mers între Bazna și Biertan. La Biertan am găsit un loc de campat deasupra satului. Simplul fapt că am ajuns acolo, că am aranjat cortul, că am stat și am mâncat împreună cu echipa a fost un moment foarte frumos pentru mine. Am văzut că e posibil să mergi cu tandemul pe Via Transilvanica. Apoi momentul de liniște oferit de natură. În spate era o pădure foarte deasă și în față era satul Biertan, cu cetatea fortificată descrisă de colegii mei. Adică stăteam noi trei și ne uitam spre sat și îmi descriau: uite, acolo e cetatea fortificată, deasupra e cerul senin, luna e aproape plină. Îmi imaginam tot peisajul și era foarte plăcută senzația.

Marele Ecran: M-ai dus cu gândul la descrierea filmului la care te-am invitat.

Adrian Tamaș: Știam de film. Pentru mine o să fie prima utilizare a aplicației MovieReading, chiar dacă știu că s-au mai proiectat filme accesibilizate.

Duminică, 20 iulie (ora 17), la Cinema Studio din Timișoara are loc prima proiecție „Apă și talpă" accesibilizată pentru nevăzători în cadrul Ceau,Cinema!, de către fundația Cartea Călătoare. După film vom discuta despre incluziune la cinema și în drumeții împreună cu studenții care ne-au propus accesibilizarea filmului (Ariana Pero, Corina Ciunae și Mădălin Grădinaru) și Adrian Tamaș din partea Asociației Rodo. 

Asociația Rodo Transilvania a fost fondată de Angelo Bude în Bistrița și are ca valoare principală educația prin sport. Activitățile de bază sunt legate de schiul cu persoane cu dizabilități iar, pe timp de vară, activități cu persoane nevăzătoare pe biciclete tandem. Prin acestea, echipa Rodo își propune creșterea calității vieții persoanelor cu dizabilități. 

Proiectul În tandem pe Via Transilvanica s-a desfășurat în 2024 și a însemnat o expediție de 8 zile pe biciclete duble, 4 nevăzători și 4 piloți, o aventură de 380km de la Tășuleasa la Sighișoara. Printre sportivii nevăzători s-au numărat, Adrian Tamaș, Alex Benchea (alpinist nevăzător care a escaladat trei cele mai înalte vârfuri de pe trei continente), Alina Dinuță, nevăzătoare pasionată de mai multe sporturi precum alergat, escaladă, poll-dance și Traian Ciurar, un nevăzător care a participat la activități de schi și pedalat pe biciclete tandem. Via Transilvanica este un traseu de lungă distanță de 1400 km care poate fi parcurs de oricine. Pe jos, pe cal sau pe bicicletă.


Publicat de Lucian Mircu la 09:16 0 comentarii

duminică, 13 iulie 2025

„Ne-ar ajuta ca oamenii să înțeleagă că și noi putem face aceleași lucruri”

CORINA CIUNAE, DESPRE PROIECȚIILE ACCESIBILIZATE

 

 


Corina Ciunae e studentă la Comunicare și Relații Publice (la Universitatea de Vest din Timișoara) și visează să călătorească pe traseul Via Transilvanica. Pentru o persoană nevăzătoare nu e un lucru deloc ușor, dar nu imposibil. Corina e obișnuită cu traseele pline de obstacole. A povestit pentru Marele Ecran despre aventura de a ajunge la filmul „Apă și talpă” împreună cu trei colegi nevăzători: Mădălin Grădinaru, Ariana Pero și  Ștefania Zaharia. Imediat după premiera la Timișoara de toamna trecută, au propus echipei accesibilizarea filmului. Ceea ce Fundația Cartea Călătoare a reușit într-un timp relativ scurt (pe platforma MovieReading). Trei din studenții pomeniți mai sus se pregătesc acum de o nouă aventură, de data asta la festivalul Ceau, Cinema!: Corina vine din Bacău (însoțită de sora ei), Mădălin vine din apropierea Bucureștiului iar Ariana, din Arad.

 

Lucian Mircu: Aș vrea să începem cu începutul. Iar începutul e caravana noastră cu „Apă și talpă”. La premiera de la Timișoara ați venit după film voi patru și mi-ați propus inițiativa asta foarte faină. Îmi amintesc că, după ce ați zis de accesibilizare, am spus toți într-un glas “Cartea călătoare”. În primul rând te-aș întreba cum de ați venit? Pentru tine, care a fost motivul să vii la un film despre o alergare prin țară, o proiecție neaccesibilizată?

 

Corina Ciunae: În primul rând am venit pentru că urmăream activitatea Tășuleasa Social și pagina Via Transilvanica. Am citit cartea lui Tibi Ușeriu, eram la curent cu subiectul. Am și avut ocazia să îi întâlnesc personal, cred că prin 2021 în Bacău. Au lansat cartea lui Tibi ca audiobook, tot cu fundația Cartea Călătoare. Încolțise deja în mintea mea ideea de a merge pe Via Transilvanica. Doresc în continuare să reușesc asta. Știind că proiecția de la Timișoara era în prezența echipei, am zis că e o șansă să fiu cu un pas mai aproape de visul meu de a merge pe Via Transilvanica și de a afla despre drum.

 

 


 

Lucian Mircu: Mi-ai povestit în discuția noastră anterioară că a fost o adevărată aventură doar să ajungeți la film și chiar să plecați de acolo. Nu cred că mulți oameni înțeleg de fapt ce efort înseamnă și cât de inaccesibil e drumul până la cinema și în general ideea asta de incluziune în societate, nu doar la filme.

 

Corina Ciunae: Noi eram încă la început în Timișoara, abia începuse anul universitar. Eram în anul întâi toți cei patru care am fost. Era totul nou, dar suntem și genul de persoane care nu se dau înapoi de la nou și încercăm tot felul de experiențe. Tocmai de asta, când am văzut proiecția, i-am căutat pe colegi mei și am zis: “ce ar fi să mergem?”. Am zis că luăm biletele acolo, fizic. Nu reușeam online, că nu sunt prea accesibile platformele de cumpărat bilete. Dar cum ajungem acolo era întrebarea.

 

Am reușit să ne facem programul în așa fel încât să fim toți împreună. Trei dintre noi eram la Universitate, o colegă era la cămin. Am fi pierdut mult timp să ne întâlnim toți patru și atunci am luat un Bolt, noi trei de la facultate, ea de la cămin. A fost iar o provocare să ne găsim acolo, să dăm un punct de reper șoferilor care ne-au lăsat totuși într-un loc necunoscut, că noi nu mai fusesem la Shopping City.

 

Da, a fost o aventură, că era la fel de complicat să ne ținem unul pe lângă altul, adică să știm unii de ceilalți unde suntem și mergeam câte doi ca să fim aproape. La un moment dat, ne-am pierdut unii de alții și am întrebat oamenii din mall. Le spuneam că mai trebuie să fie două persoane. Oamenii nu sunt obișnuiți și nu știu să ghideze, să ofere informațiile de care noi avem nevoie. Până la urmă am ajuns cu ajutorul celor de la Cinema City. Tot cu ajutorul lor am reușit să intrăm în sală și să ne găsim locurile.

 

Ne-am asezat toți patru la un capăt de rând și s-a nimerit să fiu eu pe scaunul de lângă celelalte persoane așezate lângă noi. A început filmul, eram toți foarte atenți. Ne-am dat seama că nu va fi foarte accesibil pentru că erau multe pasaje vizuale, multe secvențe video și cu mai puține informații. Am aflat apoi de kilometrii scriși pe ecran. La un moment dat, persoana care era lângă mine mi-a șoptit ceva și mi-am dat seama că începuse încet-încet să-mi descrie ce se întâmpla. Cine a mai rămas pe traseu, la ce kilometrii au ajuns, unde au fost, detalii pe care eu nu aveam cum să le știu. La rândul meu transmiteam mesajul mai departe către colegii mei și făceam ca un fel de telefonul fără fir, ca în copilărie. În felul ăsta ajungea informația și la ceilalți trei colegi ai mei.

 

Am fost surprinși. Inițial am crezut că acea persoană știe despre ce e vorba. Am întrebat după dacă a mai avut contact cu așa ceva: nu știa, pur și simplu a făcut asta în mod natural și s-a gândit că noi avem nevoie să știm acele informații. Și-a dat seama că nu avem acces la ele.

 

Lucian Mircu: Parcă în toată greutatea asta pe care ai descris-o până la a începe filmul și tot efortul de a ajunge la el, parcă ți se întinde o mână de niciunde.

 

Corina Ciunae: Da, toată greutatea asta pentru noi e o normalitate până la urmă, că asta e ceea ce trăim și nu avem cum să schimbăm noi lucrurile. Cu cât ieșim noi mai mult din casă, cu atât oamenii vor ști să reacționeze mai bine. Dar nici noi nu putem ieși din casă atât de mult dacă nu ne ajută societatea și infrastructura și multe altele.

 

Lucian Mircu: Mi-ai povestit că, inițial n-ai vrut să vorbești despre lucrurile astea și considerai că te vulnerabilizezi foarte tare, iar apoi ți-ai dat seama că numai vorbind despre ele se pot schimba lucrurile cu adevărat.

 

Corina Ciunae: Da, păi ca în situația de față. Am fi putut să ne mulțumim cu descrierea care ni s-a făcut. Dar atunci mi-a venit ideea: zic, cum ar fi să văd dacă chiar mi-ar plăcea să merg pe Via Transilvanica urmărind acest documentar cu totul. Adică să știu toate informațiile, mai mult decât am avut acces. Așa mi-a încolțit întrebarea pe care ți-am adresat-o când s-a finalizat proiecția.

 

 

 

Lucian Mircu: Despre ce crezi că ar fi interesant să vorbim după film? Interesant și pentru publicul care va veni, văzători și nevăzători.

 

Corina Ciunae: Viața ne-a pus în situația de a ne adapta. Eu cel puțin sunt genul de persoană care se adaptează. Mă adaptez eu și nu cer mediului să se adapteze la mine, deși nu e neapărat corect pentru că nu pot să fac asta la nesfârșit. Cred că ne-ar ajuta mult ca oamenii să înțeleagă că și noi putem face aceleași lucruri ca și ceilalți. Nu ne diferențiază decât faptul că vedem diferit lucrurile. În sensul că nu le vedem fizic, dar știm ce se întâmplă în jurul nostru, suntem perfect conștienți. Poate să primim o mână de ajutor în loc de întrebarea „de ce nu sunteți însoțiți?” ar fi mult mai utilă. Nu știu, o discuție în care să înțelegem că nu e ceva ieșit din comun ca o persoană nevăzătoare să iasă din casă. La fel ca toată lumea avem și noi nevoie de socializare, de contexte, de a ieși cu prietenii să vedem un film.

 

Uite, când mergeam spre cinema, noi vorbeam despre cum o să fie și ce o să vedem. Ne-a întrebat șoferul de Bolt: „cum mergeți voi la film, că voi nu vedeți filmul?”. De ce spunem că mergem să vedem un film? Pentru că limba română e aceeași pentru toți, nu ne ferim să o utilizăm la fel ca toată lumea și atunci, da, văd și eu un film. Practic îl ascult, dar când sunt cu prietenii ne uităm și noi la un film. Dacă avem acces la o descriere audio sau la niște informații în plus e aproape egal. Pentru că primim aceeași informație prin ochii celui care l-a descris. Așa că nu văd de ce am spune că am ascultat un film și nu m-am uitat la un film.


Duminică, 20 iulie (ora 17), la Cinema Studio din Timișoara are loc prima proiecție „Apă și talpă" accesibilizată pentru nevăzători în cadrul Ceau,Cinema! După film vom vorbi pe bune despre incluziune la cinema și în drumeții.

 

 

Publicat de Lucian Mircu la 12:37 0 comentarii

vineri, 11 iulie 2025

,După cioate’, cu Mihai Gavril Dragolea

,După cioate’ e documentarul pe care aștept să îl văd de când am aflat că se filmează. Adică odată cu incidentul violent  din toamna lui 2021, când documentariștii Mihai Gavril Dragolea și Radu Mocanu împreună cu activistul de mediu Tiberiu Boșutar au fost atacați în mijlocul unei păduri de un grup de 12 indivizi furioși. Am stat de vorbă cu Mihai Gavril Dragolea despre film, înainte de premiera de la Ceau, Cinema! O parte din interviu a fost publicat deja pentru Rock FM (consemnat de Lucian Mircu).

Mihai Gavril Dragolea

Marele Ecran: De la un punct încolo, documentarul vostru nu mai e despre eșecul unui stat de a-și proteja pădurile, ci despre cum se radicalizează un om. În contextul ăsta, cu ascensiunea mișcărilor de extremă dreapta în toată lumea, mi se pare cu atât mai relevant. În ce moment v-ați dat seama că povestea e în altă parte și când ați acceptat deturnarea ei?

Mihai Dragolea: Am plecat de la un caz destul de romantic, să arătăm lupta unui om contra sistemului. Tiberiu era foarte activ în zona lui de Bucovina, în Moldovița, a făcut și niște schimbări acolo, la Ocolul Silvic din sat. A făcut o muncă monumentală, supraveghea zi și noapte tăierile de lemne, strângea date, fugea în pădure. Și asta i-a deschis calea către politică. Tibi ne spunea: uite, am povestea asta cu activismul, vreau să o duc mai departe. Mi-a plăcut că nu avem un personaj alb sau negru, ci e în zona asta gri, care e fascinantă. 

Marele Ecran: Între timp Tiberiu Boșutar a devenit deputat AUR. Filmul a fost gata înainte de alegerile din toamna trecută. Ai simțit că ai o responsabilitate ca documentarist pentru felul în care îl zugrăviți ca personaj? Aici mă refer la posibila eroizare, pentru că uneori apare cum ai zis tu, ca un om împotriva sistemului, cu o anumită carismă.

Mihai Dragolea: Ne-a fost clar că Tiberiu mai are un fel de agendă, sau un fel de nevoie de a se etala față de acești silvici corupți că are putere, are media de partea lui. Avea un fel de joc de putere între el și diferiți actori, diferiți oameni. Noi cred că am arătat pe bune cine e el, am dat niște indicii cu privire la goana asta după putere.

Ca detaliu, el nu a cochetat din prima cu AUR. A încercat să fie membru în USR dar aceștia s-au distanțat când au văzut ce tip de discurs are. În schimb, s-a deschis acestă latură populistă, care a intrat mult în discursul cu pădurile. L-au curtat pe Tibi pentru că se mula perfect pe mesajele AUR și avea mulți urmăritori.

Nu am înțeles exact din prima motivația lui, dar eram fascinat de ceea ce face și am mers cu el, cum mai rar se întâmplă în documentar, până la capăt. Ne-a absorbit în vârtejul acțiunilor sale până la evenimentul cu bătaia. Când au venit pe noi cu securile, a fost un apel de trezire. Ne-am întrebat cum de-am ajuns în acea situație, pentru că oamenii care ne-au atacat au fost mulți și foarte virulenți.

 


Marele Ecran: Am remarcat la un moment dat că devin martor într-un fel la facerea documentarului.

Mihai Dragolea: Da, nu mai e doar despre Tiberiu, intrăm și noi în film. Când ești în spatele camerei, nu realizezi din prima ce se întâmplă. Ești concentrat pe filtrul ăsta: cameră, realitate și tu. Și dintr-o dată ne-a atras filmul în el ca pe niște personaje într-un joc video care trebuie să-și ducă misiunea la capăt. Când am primit primul pumn și am simțit cum trosnește craniul de la impact, parcă eram între realități. Cu camera în mână aveam instinctul ăsta că nu fac parte din realitatea pe care o filmez. Dar ghici ce? De fapt, faci parte.

Și Tiberiu când se difuza pe live-urile astea pe Facebook, el nu credea că poate să fie supus lumii adevărate. El își vedea fața pe telefon pe ecranul ăsta înalt. Vedea emoticoane, like-uri, mesaje de încurajare și vorbea așa cu toți urmăritorii. În momentele astea în care transmitea live-uri, câteva surprinse în film, el era între lumea reală și lumea digitală. Și am văzut la ultimele alegeri ce efect are. Mirajul ăsta al digitalului care era să ne ia mințile nouă ca țară, poate că ne-a și luat.




Văzând personajul acesta în toate ipostazele sale, cred că e și responsabilitatea noastră să găsim niște poduri de comunicare și de acceptare cu oameni care au păreri diferite față de noi. Sunt țări care s-au divizat iremediabil și care n-au un parcurs deloc bun. Vezi ce se întâmplă în America.

Inclusiv noi cu filmul, fiecare a găsit un mod de a trece peste evenimentul acela cu bătaia și de a se concilia. Tibi a ajuns deputat. Radu, care nu își mai amintește ce s-a întâmplat în ziua aia, a făcut filmul și astfel a reușit să treacă peste moment. Și eu, cu plantația mea de copaci, cred că m-am împăcat că lucrurile nu sunt ceea ce credeam la început.

Marele Ecran: Și eu voiam să revin la punctul de plecare al filmului: motivația ecologică. Sunt deja și la noi filme, o mulțime de reportaje pe tema tăierilor ilegale de pădure. Reportajul lui Alex Nedea apare și în filmul vostru. Crezi că filmul mai poate avea un impact în zona asta sau vezi miza lui în altă parte acum?

Mihai Dragolea: Discursul legat de păduri nu mai e la fel de prezent ca în 2018 – 2020. Cred că mai degrabă ce am sperat eu este să găsim niște modalități de a comunica cu oameni care au păreri diferite față de noi.

Fiecare să-și ia un fel de emporwerment personal, o formă de rezistență individuală: poți face ceva în jurul tău, fie că e legat de mediu, fie legat de situația socio-politică. Adică dacă chiar crezi în ceva, probabil ar trebui să acționezi ca atare. Nu mai putem aștepta după state și după corporații, cred că e clar în ce direcție merg ele.

Monica Lăzurean-Gorgan a făcut filmul „Lemn” înaintea noastră, în care a expus destul de clar ce fac corporațiile în România. Ea e producătoarea noastră și a făcut o muncă monumentală. „După cioate” e un film care a fost făcut greu și a durat mult.

Demersul a pornit tocmai din nevoia de a arăta furtul de lemn din România. Noi aveam preocuparea asta ecologică, mai ales eu, chiar dacă greutatea temei s-a schimbat pe parcurs.


Interesul pentru copaci mi-a venit din copilărie. Am locuit în cartierul Plopilor Vechi din Cluj care era plin de plopi vechi, bineînțeles. Și pentru că făceau murdărie în mai, primarul Funar i-a tăiat pe toți, dintr-o dată, într-o vară. Erau foarte mulți, erau înalți. Și a lăsat așa niște maldăre de trunchiuri și de crengi prin cartier. Noi, copiii, ne făcuserăm niște baze și stăteam în măruntaiele astea tăiate.

Copacii nu muriseră total. Au alt ritm față de noi, ei încă înfrunzeau, încă trăiau deși erau tăiați și mestecați acolo. Mirosul sevei curgea din trunchiuri. Țineam mult la plopii ăia. Era așa un peisaj pe care l-ai văzut de când te-ai născut și dintr-odată n-a mai fost. Te bătea brusc soarele în cap. A fost o destabilizare. Experiențele astea din copilărie la un moment dat ies la suprafață și nu știi de ce te apuci să plantezi copaci sau de ce te interesează treaba asta. Se leagă.

Mihai Gavril Dragolea e debutat cu ,Roboțelul de aur' (2015), realizat tot împreună cu Radu Mocanu. După cioate este prezentat la Ceau, Cinema! în premieră la Timișoara, vineri, 18 iulie (ora 19), la cinema Timiș, în prezența celor doi regizori. 


Publicat de Lucian Mircu la 10:54 0 comentarii

sâmbătă, 21 iunie 2025

TIFF 2025: episodul 2

Răzvan Băloi e din nou la TIFF (unde altundeva?). Așa că mai trimite de acolo impresii la cald, cum a făcut de la debutul pe Marele Ecran. De fapt dovezi de iubire de cinema din ultimul drum și trei-patru zile cu TIFF, care curg una într-alta ca într-un vis lung și au șanse să-ți rămână pe cord ( dacă nu v-ați prins deja, am mixat în acest intro titlurile de mai jos):



Văzut tot la matineu, “Debut” (Debut, or, Objects of the Field of Debris as Currently Catalogued, r. Julian Castronovo, 2025) e un film american independent, destul de atipic pentru o ficțiune. Pare mai degrabă un documentar care surprinde o bucată din viața regizorului, de 27 de ani, 1m 85 și 70 de kilograme, singurele date concrete care apar în film despre el. În rest, acesta reconstruiește o poveste din trecut, care pare reală - investigarea dispariției unui falsificator de artă prin găsirea unor indicii într-o nișă din perete și prin folosirea unor tehnici de detectiv particular. De la un moment dat, devine greu de urmărit, fiindcă povestea conține o altă poveste și totul se transformă într-o enigmă și mai mare - dispariția  regizorului însuși. 

“Ultimul drum” (The Weeping Walk/Waarom Wettelen, r. Dimitri Verhulst, 2025) e exact despre ce scrie în titlu: drumul unui cortegiu funerar spre cimitir. Aparent - o dramă, în realitate - o comedie spumoasă (sau spumantă), căci drumul durează mai multe zile și trece prin mai multe țări. Ingrediente: prietenul “căcăcios” din grădiniță, șoferul dricului, o tipă care participă la toate înmormânările femeilor de vârsta ei pentru a-și găsi jumătatea (Tinder is overrated!), o cămilă, niște vameși haioși și un circ falimentar. La care se mai adaugă: traversarea cu bacul, trecerea graniței dintre Țările de jos și Belgia printr-un tunel, un chef cu coctailuri multiculti (rețeta: pui mai multe spirtoase, cam tot ce ai prin casă în același pahar și îl dai peste cap - credeam că noi am inventat asta în facultate, dar se pare că nu!) și mult, mult umor. Totul asezonat cu un dric cu personalitate, care e și el pe ultimul drum!

Dacă tot e Focus Estonia la Tiff, merg la “Idiotul” (Idioot, r. Rainer Sarnet, 2011). Ultimul film al regizorului, The Invisible Fight (Nähtamatu võitlus, 2023) mă intrigase prin estetică și subiect. Acum îl redescopăr pe Dostoievski printr-o abordare aparent modernă, dar cu aceleași arhetipuri umane și calități nuanțate de desfășurarea în totalitate a filmului într-o biserică (catedrala Luterană din Narva, dedicată țarului Alexandru al II-lea al Rusiei - după cum aveam să aflu ulterior). Același prinț Mîșkin, cu aceeași naivitate, într-o lume cinică și avară, același idiot sincer care încearcă să-i schimbe pe cei din jur. După film, unii ies contrariați, alții pun întrebări regizorului. Îl întreb și eu, să înțeleg mai bine referințele artistice prezente în film, dintre care se remarcă Pieta lui Michelangelo.



Închei ziua cum am început-o, cu un soi de film autobiografic, multipremiat, o coproducție Țările de Jos-Belgia, “Trei zile cu tata” (Three Days of Fish/Drie dagen vis, r. Peter Hoogendoorn). Creat de regizor dintr-o nevoie de împăcare cu sine, dar și cu tatăl său real, filmul curge frumos, în alb și negru, pentru a nu ne pierde în alte amănunte în afara relației tată-fiu. Tatăl, bolnav, mutat în Portugalia revine acasă timp de trei zile pe an pentru a-și rezolva diverse probleme administrative, de sănătate și sociale. Fiul, matur în înfățișare dar copil în purtare, arde de nerăbdare să petreacă aceste trei zile alături de tatăl său. Urmărindu-i în diverse ipostaze, de multe ori stânjenitoare, mă întreb care dintre ei e mai matur  emoțional? În orice caz, emoțiile vin la sfârșit, după film, când regizorul ne dezvăluie că filmul e povestea vieții lui, filmat în locuri din trecutul familiei și ne deslușește semnificația titlului original al filmului “Trei zile de pește" (ca amănunt, în toate cele trei zile se servește pește la masă): perioada maximă pe care o porți suporta fără e deveni prea scârbit sau prea năpădit de emoții în prezența unui “ingredient” delicat.

“Dovezi de iubire” (Acts of Love/Kærlighedens Gerninger, r. Jeppe Ronde, 2025) e greu de dus. O comunitate New Age din Danemarca acceptă suflete pierdute în numele iubirii și nu judecă, statutar, pe nimeni. “Preoteasa” șefă ne aduce aminte de soția unui personaj meteoric din politica noastră recentă, prin discursul său încrezător că iubirea vindecă orice și că toată lumea ar trebui să iubească pe toată lumea. Hanna, un suflet rătăcit, dar cu încredere orbească în vindecare prin iubire începe să aibă îndoieli atunci când fratele ei mai mic sosește la “templu”. Treptat, atmosfera devine apăsătoare, pentru că trecutul vine ca un căpcăun din urmă, înghite și apoi tranformă prezentul într-un viitor de neacceptat, iar iubirea devine absurdă și viscerală.

“Miocard” (Miocardio, r. José Manuel Carrasco, 2025) mă atinge cel mai tare, deși la început nu înțelegeam de ce. Scenariul îmi părea cunoscut. Doi foști iubiți se întâlnesc după 15 ani, conversează și pare că se înțeleg. Dar discuția se transformă în ceartă și atunci totul se resetează, ca în Ziua Cârtiței. Aceeași zi reîncepe de mai multe ori și de fiecare dată pare că sunt șanse ca lucrurile să se rezolve. Dar în film apare un fel de alter-ego al personajului/tipului din buclă care ne dă o altă viziune asupra acțiunii. Și atunci apare twistul, care mă atinge, mă emoționează și înțeleg în sfârșit de ce.


Interior Zero (r. Eugen Jebeleanu, 2025) e un film-experiment, care aduce pe ecran, dar și pe scena de după, trei actrițe care joacă o “Cristina” - un arhetip feminin ce se zbate să respire într-un București alienant, ostil și plin de provocări. Cristina e asistentă/secretară la o corporație, fiică crescută de o mamă singură care lucrează în Spania. E în căutarea iubirii vieții, dar și joacă în propriul film, pe care îl vedem ca film în film. Și regizorul Eugen Jebeleanu (cunoscut pentru Câmp de maci, 2020) e actor și simultan regizor al filmului din film. Ca să fie totul mai încâlcit, aflăm de la acesta, la sesiunea de Q&A că proiectul cuprindea inițial cinci Cristine, nu doar trei.

Corespondență de Răzvan Băloi

 

Publicat de Lucian Mircu la 15:41 0 comentarii

miercuri, 18 iunie 2025

TIFF 2025: Make TIFF great again

corespondență de Răzvan Băloi


Încep la matineu periplul de anul acesta la Tiff cu un titlu exotic, “Maurul” (Mavr, r. Adilkhan Yerzhanov, 2024), la fel de exotic ca și țara de proveniență, Kazakhstan, dar cu un scenariu “clasic”: un fost soldat iese din închisoare și dă de urma familiei fratelui său pe care se vede nevoit să o protejeze de mafia locală. Dar mafia locală e chiar poliția locală și maurul e un fel de “Rambo” aproape mut, cu puteri supranaturale, arc și săgeți din os, care doar acționează și nu scoate niciun cuvânt. Pe fundal apare orașul, tot timpul noaptea, într-o atmosferă sumbră, ploioasă, cu ambuteiaje, blocat, întocmai ca și locuitorii săi. Atmosfera e apăsătoare și scenele se succed rapid, cu multă acțiune, fără menajamente, dar și în reluare, cu fantome ale soldaților din trecutul maurului care apar în cadru și îl ajută. Astfel ne explicăm puterile lui supranaturale, dar care sunt limitate, căci nici rambo-ul nostru, nici sfârșitul filmului, nu sunt “americane”.

“Vara mea târzie” (My Late Summer, r. Danis Tanovic, 2024), film regizat de singurul bosniac care a luat un Oscar (cu No Man’s Land în 2002), prezent chiar în sală, e “fresh” și stârnește hohote de râs chiar și la sesiunea de Q&A de după. Cu o rețetă de comedie clasică, filmul se desfășoară pe o mică insulă croată, unde primarul, meșterii locali și puținii turiști de sfârșit de sezon, dar și localnicii se întrec în optimism, umor și situații delicate. Primarul crește “iarbă” și caută o chelneriță pentru barul din sat, iar “americanul” caută să-și renoveze casa cu aceeași meșteri incompetenți. Drama apre și ea, atunci când pe insulă sosește o tipă în căutarea moștenirii după un tată bilogic absent din viața ei și care e pe cale să repete greșelile trecutului.

My Late Summer Q & A

Despre drama Mariei Schneider s-au scris multe, dar reproducerea cu minuțiozitate a vieții actriței din “Ultimul tango la Paris”, r. Bernardo Bertolucci, 1972 e inedită și umple până la refuz sala celui mai mare cinema din Cluj, “Florin Piersic”. “Maria” (Being Maria, r. Jessica Palud, 2024) e interpretată magistral de românca Anamaria Vartolomei (actriță la modă, cunoscută cel puțin după rolul din Contele de Monte Cristo, 2024), iar Matt Dillon e un Marlon Brando foarte credibil. În film, realitatea Mariei se confundă și se împletește cu ficțiunea din realismul poetic al lui Bernardo Bertolucci. La care dacă se adaugă un strop de cinema-verite atunci totul explodeză sub o formă de #metoo. Iar dilema epocii, expusă chiar de Bertolucci: actorii sunt actori sau doar personaje începe ușor-ușor să mă bântuie.

“Sărbători fericite” (Happy Holidays, r. Scandar Copti, 2024) e un puzzle emoțional, ușor politizat al Israelului zilelor noastre (căci ce nu e politic acolo?), surprinzând tradițiile și superstițiile ambelor naționalități care sunt nevoite să trăiască împreună: palestinienii și evreii. Filmul e construit pe capitole și se joacă cu cronologia evenimentelor, aducând ușor a Tarantino, dar fără a ne bulversa, ci e construit lent, elevând situații de viață fragile, pline de emoții și minciuni, dar și o realitate în care drepturile cetățenești nu par egale pentru toți. Interesantă e și implicarea pertinentă a rudelor în rezolvarea situațiilor delicate din familie, pentru a conserva niște cutume învechite, parcă preistorice, dar care aparent sunt greu de dizolvat (și digerat).


Din abundenta ofertă de luni dimineață, aleg “Un an din viața unei țări” (A Year in a Life of a Country, r. Tomasz Wolski, 2024). Acesta e un documentar creat exclusiv din footage-uri care radiografiază perioada de 1 an din istoria Poloniei, din decembrie 1981, până în decembrie 1982, când, în urma apariției mișcării Solidaritatea, a fost declarată legea marțială. Aceasta permitea autorităților luarea de măsuri dure împotriva greviștilor și manifestanților. Cu toate că sesizăm o latură umană, mai soft a autorităților de la ei, în comparație cu ce a fost la noi în comunism, un an de arestări și tancuri pe străzile marilor orașe poloneze, nu putea să nu lase urme. Nu pot de asemenea să nu remarc diferența de nuanță dintre viața lor și a noastră. Dacă ei se plângeau de lipsa ouălelor sau a pantofilor (chiar organizează într-un magazin de pantofi o vânzare de pui vii de găină), dar pe rafturi apare pâine nevândută, la noi doar chipsurile din creveți vietnamezi aflate la discreție pe rafturi îmi apar în memorie. O văd în sală și pe dna Irina Margareta Nistor și realizez că am făcut alegerea corectă.

Juana Macias Q & A
Juana Macias Q & A

“Fetele de la gară” (Las chicas de la estación, r. Juana Macias, 2024) sunt de fapt fetele de la un orfelinat din Palma de Mallorca și regizoarea, prezentă în sală ne spune că filmul e făcut după un caz real din 2019, atunci când s-au descoperit detalii ale prostituției în rândul tinerilor a căror părinți i-au abandonat sau pur și simplu i-au neglijat. Filmul este în primul rând un manifest împotriva acestui flagel generalizat, dar conține și elemente de coming-of-age ale tinerelor aflate în centrul acțiunii și e presărat cu multă muzică și camaraderie.


Cel mai interesant film al zilei, “Păunul” (Peacock/Pfau - Bin ich echt?, r. Bernhard Wenger, 2024) e un film aflat în competiția oficială a festivalului. Ideea sa e inedită: închirierea de persoane pentru diferite roluri într-o societate vanitoasă, care aparent poate cumpăra orice cu bani. Sau aproape orice, căci atunci când sufletul personajului principla, împăunatul Matthias, se trezește, banii își pierd valoarea. Cu mult umor, povestea curge spre un final previzibil, dar nederanjant. Mersul cameleonului, naked-yoga sau un corp gol plin de nămol la o aniversare ar părea că fac parte din noul fenomen artistic realist (ca exemplu, la un spectacol, un actor pictează cu corpul său nud plin de vopsele), dar în realitate sunt expresii ale unei infatuări și a unui plictis social, iar în final realizăm că relațiile dintre oameni nu pot fi pur și simplu înlocuite sau mimate prin acte teatrale.

“Plouă peste Babel” (Rains Over Babel, r. Gala del Sol, 2025) s-a născut în iadul pandemiei, după spusele regizorului prezent la Q&A. Probabil asta explică de ce moartea e personificată prin Slăbănoaga, o mulatră sexy, diavolul - printr-un barman, iar toate celelelate personaje au nume biblice, din tragedii grecești sau pompoase. Acțiunile lor se împletesc în moduri hilare, obscene și grotești în această comedie neagră cu accente de thriller, dar conțin și sâmburi de zbucium sufletesc. Toți încearcă să se târguiască cu Slăbănoaga, dar cu toții știu, că la final barmanul se alege cu profitul!

Publicat de Richard M. Ilie la 20:22 0 comentarii
Categorii: ,

sâmbătă, 24 mai 2025

Doc-minică 4: Despre coride și cinema, cu Jorge Gonzalez



După proiecția în premieră la Timișoara a fascinantului și tulburătorului documentar "Afternoons of Solitude" (de Albert Serra), avem ocazia să prelungim seara cu o discuție despre cultura spaniolă (și tradiția coridelor) cu Jorge Gonzalez, un ghid excelent în labirintul complex al identității iberice. Jorje e madrilen dar și timișorean. Predă aici spaniolă de 30 de ani, e mare iubitor de cinema și al orașului nostru, după cum puteți descoperi în rândurile de mai jos, pe care ni le-a trimi cu generozitate: 
 
Cinema-ul a fost întotdeauna o activitate importantă în timpul meu liber. Am prieteni în Madrid care sunt pasionați de cinema, până într-acolo încât își programau vacanțe pentru a vedea locurile de filmare ale filmului "A Quiet Man" în Irlanda sau vestul american din "Centauros del Desierto". Am amintiri de neșters despre când și unde am văzut filme pe care nu le voi uita niciodată, cum ar fi "Out of Africa", "Ordinary People", "Brian's Life", "E.T.", filme pe care le-am văzut la cinema când au fost lansate, cu mult înainte de a deveni clasice. 
 
Ca și în cazul literaturii, pasiunea mea cea mai profundă, filmele se sedimentează în memoria mea și lasă o amprentă care mă va însoți pentru totdeauna. Amintirile călătoriilor făcute, ale filmelor văzute și ale cărților citite sunt un sprijin care mă ajută atunci când trec prin momente grele și mă încurajează să continui să călătoresc, să merg la cinema, să citesc pentru a acumula mai multe surprize despre această zonă atât de pulsantă a vieții.
 
Am venit la Timișoara în 1994. Când am ajuns, am găsit un oraș abia ieșit din comunism, sărac, dificil, plin de neplăceri pentru noi, cei care locuiam aici. Aici am fost lector universitar, lector la un liceu și profesor la o școală privată. Încetul cu încetul, cu mult efort, orașul a devenit un punct de referință, un oraș de invidiat, plin de viață, în plină dezvoltare, unde predau limba spaniolă elevilor care se bucură de lucrurile bune ale vieții, de evenimente culturale, de viața de noapte sau de excursii exotice. 
 
Din 2020 până în 2024 am avut ocazia să fiu consilier local și am putut să văd din interior ce poate face administrația locală atunci când dorește să promoveze creșterea unei comunități. Eu sunt din Madrid, un oraș în care nu există străini, pentru că toți cei care se stabilesc în acel oraș sunt considerați parte din el. În Timișoara este la fel. Nu numai eu, mulți dintre oamenii pe care îi cunosc personal și care locuiesc aici vin din afară și s-au integrat natural, ca un membru al unei mari familii. 
 
Cele două orașe mai au ceva în comun. Sunt orașe eroice. Ambele au decis la un moment dat în istoria lor să riște totul în fața tiraniei. Aici Timișoara are un avantaj, acela că actul lor de eroism este mult mai recent, iar eu mă simt deopotrivă norocos și admirat când vorbesc cu cei care au fost martori sau au făcut parte din acea revoluție pe care o cunosc în profunzime, pentru că eu cred că, la fel ca în cazul locurilor, filmelor sau cărților, trebuie să scoatem în evidență, să evidențiem partea cea mai extraordinară a ceea ce pot face oamenii. (Jorje Gonzales)
 


Distribuit de Voodoo Films, Afternoons of Solitude va fi prezentat, duminică, 25 mai (ora. 19.30), la Cinema Studio în cadrul Doc-minică, un program curatoriat de Marele Ecran în parteneriat cu Ceau, Cinema!, Cinema Studio și Groupama.    

Publicat de Lucian Mircu la 15:41 0 comentarii

marți, 20 mai 2025

habitat interconectat

Peisajul cultural timișorean s-a îmbogățit din 10 mai cu un nou spațiu cultural pentru arte, oameni și idei. habitat este un hub cultural găzduit timp de un an la Bastion 1, dedicat artei, educației și dialogului și gestionat de o echipă de tineri artiști, curatori și manageri culturali. 

Credit Foto: Alexandra Costea

Expoziția genesis 

Vernisajul expoziției colective habitat _ genesis din 10 mai a marcat lansarea oficială a habitat. 

Alex Boca, manager și curator, vorbește despre genesis ca o expoziție a naturilor noastre făcute vizibile. Expoziția reunește lucrări ale unor artiști preocupați de teme legate de natură, organicitate și colectivitate. Este o reflecție asupra relației dintre om și mediu, dintre formă și proces, dintre individual și comun. Prin materialități diferite, gesturi expresive și intervenții conceptuale, lucrările prezentate deschid un dialog despre felul în care locuim spațiul – cultural, biologic sau simbolic. 

Tehnicile artistice sunt variate, printre care desen, pictură, linogravură, cianotipie, fotografie pe film și digitală, video și instalație. 

După estimările echipei, în spațiul de patrimoniu de la B1 au ajuns la vernisaj 200 de oameni care s-au putut bucura de artă, interacțiuni și de performance-ul sonor asigurat de Figura Kollective, partener al proiectului. 

Credit Foto: Alexandra Costea

Despre habitat 

Echipa proiectului a reflectat în jurul întrebării "Ce e un habitat?" 
De la ideea de spațiu și program cultural s-a ajuns la termenul hub, ca fiind cel mai cuprinzător. Mai mult decât o galerie, habitat este o structură de colaborare între organizații și instituții culturale, artiști și public, gândită ca un ecosistem ce se dorește sustenabil. 

habitat și-a propus să unească aici comunități locale diverse, care să creeze noi roluri, să se dezvolte organic, ca o structură vie, asemenea unui țesut comun – protejat sub arcadele solide ale bastionului, dar deschis, în perpetuă transformare și regenerare. 

Activitățile oferite includ ateliere, evenimente, tururi de mediere și performance-uri, conectând artiști, organizații și publicul într-un spațiu adaptabil și interdisciplinar. habitat face parte din programul cultural [POST LAPSUS], derulat de Asociația Lapsus, co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. 

Credit Foto: Alexandra Costea

Activități și ateliere 

Fiecare duminică la habitat e dedicată activităților comunitare: ateliere cu artiști invitați, prezentări de portofolii ale unor artiști emergenți, discuții între specialiști din domeniul culturii și partenerii proiectului sau dialoguri mediate despre artă și lucrările expuse. 
Duminică, 11 mai, habitat a găzduit o serie de prezentări și ateliere dedicate proceselor culturale și creative, parte din expoziția habitat _ genesis. 
_ what have I done? a fost un prilej de dialog între Alex Boca (fondator LAPSUS) și Raluca Iacob (specialistă în politici culturale) despre parcursul lor individual în domeniul cultural și despre ce presupune munca din culisele domeniului. 
_ who do you think you are? a adus în față portofoliile și procesele creative a 3 artiști, într-un format de prezentare și dialog cu publicul. 
_ make it happen! a reunit participanții la un atelier în care au experimentat cianotipia, coordonați de artista Alexandra Costea – o ocazie de joacă și descoperire de tehnici alternative de imprimare a logo-ului habitat pe textile din bumbac organic și a plantelor din fauna de proximitate pe suporturi de hârtie. 

Credit Foto: Benjamin Bledea

În cadrul_ all you can art! prin activități de mediere a expoziției s-a discutat informal despre lucrările expuse. _ all you can art! este evenimentul în care publicul are ocazia să descopere mereu lucrări proaspete, realizate de artiști locali cu stiluri și perspective unice. Formatul oferă un cadru deschis pentru dialog despre artă vizuală, susținerea creativității locale și interacțiunea directă dintre artiști, iubitori de artă și comunitate. Unele dintre lucrările expuse își pot găsi o nouă casă la vizitatorii care doresc să îi susțină pe artiști. 

habitat este și gazda a două ateliere de filosofie practică, în cadrul programului FOCUS, încurajând educația prin dialog socratic și gândirea critică. De asemenea, funcționează ca spațiu de networking și întâlniri de concretizare cu artiști, organizații sau parteneri.
 
Credit Foto: Benjamin Bledea

Perspective curatoriale 

În viitor habitat va găzdui o nouă expoziție, de artă figurativă, cu tema HUMANITY NOW, un program de curatoriat și mentorat cultural, seri de film și video și alte evenimente propuse de parteneri actuali și viitori. 

Evenimentul a fost organizat în parteneriat cu Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara, Lapsus, Facultatea de Arte și Design, Social Fabrics Lab UVT, Teatru pentru tine, Festivalul Baroc Timișoara, Inițiativa în educație, Pietatea Bănățeană, Figura Kollective. 

Interdisciplinar, interconectat și relaxat habitat își așteaptă vizitatorii cu cafea și masă de ping-pong. Pentru detalii și informații despre proiectele viitoare accesați: https://linktr.ee/habitat.b1


Text: Luiza Alecsandru
Foto: Alexandra Costea, Benjamin Bledea
Publicat de Richard M. Ilie la 18:19 0 comentarii
Categorii: , ,
Abonați-vă la: Postări (Atom)