duminică, 1 mai 2022
Scena culturală din Timișoara (Actul II)
O TRAGICOMEDIE ÎN MAI MULTE ACTE
Actul II - În Capitala Culturală toată lumea o ia personal
Personaje:
Anabella Costache, manager de proiecte educaționale și culturale, cu experiență în instituții publice și ONG-uri din Spania, Franța și România.
Lucian Mircu, narator
Anabella Costache nu e din Timișoara, dar lucrează de aproape 2 ani aici. Are o experiență importantă și în același timp suficientă detașare pentru a face câteva observații percutante și, sper, folositoare pentru cei care mișcăm pe zbuciumata scenă culturală din (viitoarea Capitală Culturală Europeană) Timișoara. În general observațiile critice tind să nu se mai accepte. După multă implicare și eforturi personale este greu să facem un pas în spate, dar nu strică să ne amintim că prietenii sunt aceia care ne zic, de obicei, adevărurile incomode.
Lucian Mircu: Știi că ideea acestui dialog a pornit și de la ceva ce mi-a spus Bogdan Cotîrță (muzician și antreprenor cultural n.m.) la începutul anului: că în lumea noastră culturală va urma o perioadă complicată în care o să tragă fiecare de fiecare și că abia după 2023 va fi din nou fain la Timișoara. I-ai dat dreptate. De ce?
Anabella Costache: N-aș ști să pun degetul pe rană dar mi se pare că trecem pe lângă scopul adevărat și ne concentrăm pe un target foarte limitat în timp. Practic începem de la un context mai sănătos și mai profi doar de câteva luni și mai avem câteva luni până la lansare. Fiindcă vrem să arătăm că putem și nu vrem să ratăm șansa asta „unică” în istoria Timișoarei, mi-e teamă că punem totul pe umerii unei industrii culturale care nu e suficient de dezvoltată pentru povara care i se pune în cârcă. E drept că trebuie să încercăm să scoatem ce e mai bun din oportunitatea asta, dar, înainte de toate, organizațiilor culturale și artiștilor ar fi trebuit să li dea șansa să evolueze în mod organic, în timp. Nu cred că are rost să mai discutăm de ce nu s-a întâmplat asta până acum, dar uitându-mă ce se întâmplă în prezent, cred că e foarte riscant să ne jucăm de-a Făt-Frumos și să le promitem că vor crește în 3 zile cât alții în 7 ani celor care au ținut până acum scena culturală locală vie cu atâtea eforturi. Cum să-ți zică „nu pot” omul acela care mereu și-a dorit să-și facă o carieră în artă și i s-a părut că este un job de vis, când i se pun în față finanțări la care nici n-ar visa în afara acestui context? Cum să zică „Mi-am analizat situația și sănătos ar fi să spun nu pot să duc asta”? Bineînțeles că există și organizații care au capacitatea de a duce proiecte foarte mari, dar nu ele sunt cele care aveau nevoie să facă parte dintr-o Capitală Europeană a Culturii pentru a evolua.
Mi se pare că din dorința de a deveni profesioniști și corecți, facem un salt imens de la realitate, de la ce se întâmplă în teren. La un moment dat a venit o nemțoaică în București și ce i-a atras ei atenția a fost că toate blocurile astea comuniste, oribile, sunt acoperite de afișe publicitare imense și colorate. Mi s-a părut o metaforă foarte bună.
L.M. Ca niște proiecții...
A.C. Ca în niște proiecții în care ne forțăm să intrăm. Pe care ne mulăm fără să ne gândim care e costul. Evident că din orice experiență dificilă o să învățăm și o să evoluăm foarte repede. Poate mult mai repede decât am fi făcut-o în mod obișnuit dacă nu aveam presiunea asta a timpului. E important să avem standarde înalte, să ne uităm la modele europene, dar la fel de important e să nu uităm de tranziție și de nuanțe. Costurile cred că vor fi foarte mari, mai ales la nivel artistic, creativ.
L.M. Am spus-o și public în mai multe rânduri, după ce am câștigat titlul, că scena independentă, care până la urmă e cea mai vie, are cel mai mult de suferit. Și asta nu se întâmplă doar la Timișoara, ci s-a văzut și în alte orașe europene unde s-a derulat programul.
A.C. În cursa asta către evoluție, profesionalism, indicatori și rezultate, e foarte greu să te retragi mai ales dacă vrei să supraviețuiești pe o piață așa de competitivă. E greu să zici că accepți o finanțare mai mică pentru că pe asta poți să o drămuiești. Mai ales în ritmul din ultima vreme în care a trebuit foarte rapid să iei o decizie majoră pentru tine ca organizație sau artist. Pentru mine, soluția ar fi fost să avem așteptări realiste față de fiecare operator cultural și pe cei care sunt mai mici să-i însoțim atât cât au ei nevoie ca să crească. Dacă o să eșueze, probabil o să fie o dezamăgire foarte mare și personal și artistic. Recent îmi spunea cineva din mediul nostru cultural că uităm de calitate. Spunea că „o capitală culturală înseamnă spectacole foarte mari, înseamnă spectaculos, grandios. Și că se pune prea mult accentul pe implicare, artă participativă”.
Mi se pare că trebuie să fie un pic din toate și că diversitatea unei scene culturale este foarte importantă, pentru că fiecare operator cultural, că e debutant sau cunoscut pe plan internațional, are un rol esențial la nivelul lui. Titlul ăsta apare acolo unde este o nevoie. Într-adevăr, la Timișoara există un potențial. Dar în primul rând există un conflict și o nevoie foarte mare. E imposibil să nu existe dificultăți, probleme structurale, legislative, pentru că vin la pachet cu situația. Nu îmi imaginez în România unde și cum ar fi putut să se întâmple lucrurile diferit. Toată lumea zice că Sibiul a fost un caz excepțional.
M-am gândit cum să formulez altă problemă, ca să nu pară că critic pe cineva, că judec. Atunci când misiunii profesionale i se suprapune și una personală, e imposibil să nu avem așteptări și să nu fim dezamăgiți. Am trăit-o pe pielea mea. Și pentru că e multă implicare emoțională în toate taberele, e foarte greu să mai acceptăm critici, chiar și atunci când vin de la persoane cu intenții bune. Toată lumea o ia foarte personal și crede că tu nu îi înțelegi și că tu nu știi ce efort e în spate. Mi se pare că s-a dezvoltat o cultură a sacrificiului, a prea-plinului, care e normalizată și că cei care ajung să dea tot și să se epuizeze pentru un ideal măreț, ar trebui glorificați. Nu e sustenabil. În domeniul cultural e cu atât mai grav să faci asta și să susții public că e sănătos. Știm bine ce înseamnă să fii artist. De multe ori e legat de un sentiment de inadecvare, de multe lucruri pe care artistul le duce în spate. Nu cred că e în regulă să îi spui acum că dacă vrea să schimbe orașul și lumea culturală, trebuie să dea tot ce poate, că doar așa o să reușim. În România e foarte la modă să fim eroi, să fim martiri. Nu cred că e sănătos.
L.M. Cineva care a activat în zona noastră culturală îmi spunea că poate ar trebui să ne asumăm foarte franc că, așa cum e gândit titlul, la noi și peste tot, e un eșec. Timișoara ar putea fi un moment de restart sau de chestionare de ce titlul de Capitală Culturală Europeană nu funcționează. E dovedit că uneori face mai mult rău vieții culturale din respectivul oraș. Da, rămâne poate o infrastructură, dar și aceea trebuie animată cu povești, oameni...
A.C. Cultura înseamnă și libertate de exprimare, creativitate, eliberare. Îmi zicea cineva că multe grupuri muzicale românești sunt produse în Franța. Mă gândeam inclusiv la muzica mai balcanică, mai liberă, câți mai sunt în România? Cei care sunt spirite mai libere au plecat. Mediul cultural începe să fie tot mai elitist, inaccesibil și codificat. Tocmai pentru că vorbim despre o industrie -paradoxală situație, dacă mă întrebi pe mine-, accesul la industria culturală depinde din ce în ce mai mult de capacitatea artiștilor de a se transforma în buni manageri și de contactele lor, de niște relații foarte personale până la urmă. Observ asta și în alte țări, din păcate. Un clientelism, dacă pot să zic asta.
L.M Exact asta a observat și un prieten care locuiește în București dar e foarte familiarizat și implicat în viața culturală a Timișoarei. Mereu îmi zice că e ceva aparte, e ceva putred aici. Mai ales când apare câte un scandal din ăsta, ca amenda actorilor la Auăleu sau scandalul recent din jurul Filarmonicii. Toate situațiile astea...poți să le privești și în cheie comică. Tu cum le vezi?
A.C. Dacă n-am fi și un pic cinici, n-am rezista. Sunt multe asemenea situații și pentru că e mai dinamică viața culturală. În alte orașe, scandalurile de genul ăsta sunt mai puțin frecvente pentru că n-are cine cu cine să se certe. Mulți dintre voi sunteți și independenți și tindeți să ieșiți mai mult în spațiul public. Poate de asta e mai vizibil în Timișoara.
L.M. Ai pomenit de tabere mai devreme și mi-am amintit discuția din iarnă când remarcai la Timișoara o anume inabilitate de a lucra unii cu alții.
A.C. Inabilitatea asta cred că e la nivel național. Este o trăsătură culturală, cu explicații istorice. Într-adevăr pe mine m-a frapat că am auzit aici multe persoane vorbind de rău pe alți colegi de breaslă. Mi se pare că e o luptă cruntă de a demonstra că tu poți mai mult, tu știi mai bine, tu ai mai multă dreptate, tu ai rezistat mai mult. Înțeleg de unde vine, că există niște cauze obiective din ultimii ani. Știm toți ce s-a întâmplat cu finanțările, felul în care au fost tratați operatorii culturali de decidenții politici. Adică pot să înțeleg cum s-au construit reacțiile astea, dar mi se pare că operatorii culturali nu s-au aliat împotriva răului, cum te-ai fi așteptat să se întâmple. Dimpotrivă, cumva s-au separat.
Nu sunt în Timișoara de mult timp, poate o să se creadă că vorbesc în necunoștință de cauză, că n-am fost aici să le trăiesc pe toate. Poate că judec din afară, dar e un lucru pe care l-am observat în societatea civilă și în alte orașe. Tocmai pentru că pătura asta independentă de activiști și de creativi e atât de fragilă și pentru că nu avem exercițiul lucrului împreună, în echipă, al solidarității, al identității comune, al sentimentului de apartenență la ceva care ne unește.
Ce însemna cultură independentă, societate civilă, ce însemnau conceptele astea în urmă cu câțiva ani? Mai nimic. E o pojghiță la nivelul societății noastre, dacă stai să te gândești. Tocmai de asta cred că nu avem o identitate comună de care să ne agățăm cu toți, să știm că ne leagă. Mai degrabă avem niște identități individuale, niște ego-uri pe care le apărăm cum putem noi. E trist. Ce mai simt foarte personal e că identitatea ta profesională și personală în România e complet instabilă și confuză. Nu există niște valori pe care tu să ți-o cimentezi și să știi că tu ești ăsta indiferent de ce se întâmplă la putere, la Primărie, la guvern, în grupul tău de prieteni, cine primește sau nu finanțare, cine face festivalul mai mare anul ăsta sau nu. Tu ești în funcție de ce se întâmplă în jurul tău și chestia e foarte destabilizantă. Mi se pare că trebuie constant, zi de zi, să îți construiești identitatea, să te repoziționezi. Este atît de obositor, mai ales ca artist când ar trebui să fii liber, să fii tu, indiferent de ce cred ceilalți, încât cred că de asta se ajunge la poziții din astea foarte egocentrice și complet nejustificate într-o societate în care sunt atâtea de făcut în bine și înspre frumos și libertate. E loc pentru toți. Dacă am putea să fim mai mulți ar fi și mai bine. Până la urmă fiecare are felia lui și de public, de finanțare, de orice.
Mai la vest, artiștii au un loc în societate, nu sunt lipiți la societate. Aici trebuie să-ți faci loc. În România ai impresia că trebuie să-ți justifici existența ca artist. Trebuie să-ți câștigi valoarea, viața, activitatea, să demonstrezi că poți fi considerat profesionist. Însă cred că mergem într-o direcție mai bună prin simplul fapt că, noi, ca populație începem să ne mai deschidem față de noi ca oameni, ca popor, față de trauma noastră colectivă. Spre exemplu, din ce în ce mai mulți oameni merg la psiholog. Pentru mine asta o să se reflecte în mod cert și în felul în care noi creăm și consumăm cultură. Pentru că până la urmă arta și cultura sunt, în starea aia pură și superioară, expresii libere ale frământărilor noastre umane cele mai sincere și ale nevoilor noastre ca oameni și ca ființe sociale.
L.M. Legat de modul în care consumăm cultură, tu cum vezi lipsa presei culturale, cu câteva excepții, la Timișoara?
A.C. În primul rând, m-aș întreba cine are nevoie de presă culturală? Noi, care suntem deja în domeniu sau întregul oraș? Pentru noi, ar fi super util, ne-ar ajuta să avem genul ăsta de sprijin, decriptor, transmițător. În același timp, pentru restul populației, dacă nu există și alte conexiuni care să declanșeze ce trebuie: educație, ong-uri, programe diversificate ale instituțiilor culturale care democratizează cultura cu adevărat, atunci o să rămână o insuliță tot pentru „noi, ai noștri”. Când am venit în Timișoara, mi-a zis cineva: „o să vezi că ne vom cunoaște repede ăștia care venim la evenimentele culturale”. Și așa a fost. Nu ai ecosistemul cu toți stimulii pentru fiecare, cu toți oamenii de sprijin, în funcție de vârsta și nevoile tuturor. Dar poți să începi de undeva, să avem presă culturală mai puternică.
L.M. Privind și partea pozitivă, care crezi că sunt atuurile până la urmă ale Timișoarei? De exemplu, de ce ți-ai invita tu prietenii să vină aici în 2023?
A.C. Orașul în sine e frumos. Noi uităm că turiștii care vin la capitala culturală vin și pentru oraș nu doar pentru programul cultural. Ne-am concentrat pe asta că e obiectul activității noastre, dar Timișoara e un oraș foarte frumos, care merită vizitat. E un oraș foarte verde față de restul României, asta îmi place mie în mod deosebit. Și există actori culturali foarte buni în oraș care sunt convinsă că o să-și facă treaba lor, cum o făceau și până acum. De fapt, aia o să fie capitala culturală. Eu cred că acest titlu ar trebui să scoată ce e mai bun din noi, nu să ne divizeze și mai tare. Am mai spus-o și în alt context, înainte să înceapă nebunia din Ucraina: poate că cel mai bun lucru pe care îl putem face acum, ținând cont de parcursul TM2021/2023, este să învățăm să construim împreună, să purtăm cu demnitate acest titlu și să rămânem cu o scenă culturală dinamică și după 2023. Acum cred asta cu și mai multă tărie. E nevoie de cultură ca de aer și noi avem nevoie să ne aducem aminte care ne sunt prioritățile. Uneori lucrurile simple funcționează mai bine decât o mașină de război.
L.M. Așa e, însă unii dintre noi suntem prea împătimiți. Din poziția ta, vezi lucrurile de aproape și, în același timp, poți să le observi mai detașat.
A.C. Asta e părerea mea onestă. Că mă voi fi înșelat sau nu, e datoria mea de prieten și colaborator fairplay să o exprim deschis.
.jpg)
marți, 26 aprilie 2022
Scena culturală din Timișoara (Actul I)
O TRAGICOMEDIE ÎN MAI MULTE ACTE
Actul 1 - Auăleu teatru, auăleu cultură!
 |
| Laurențiu Bănescu |
Personaje:
Laurențiu Bănescu, actor, scenarist și regizor de teatru independent (one man show-ul "Monoloagele Vecinului"), actor de cinema (“6,9 pe Scara Richter”) și televiziune („Umbre”).
Lucian Mircu - narator
În ultimii 10 ani, am devenit de voie și mai mult de nevoie “actor cultural” la Timișoara, prin activitățile Asociației Marele Ecran și apoi ale festivalului de film Ceau, Cinema! Toamna trecută, am făcut un pas în spate din viața de organizator. Am simțit însă nevoia să-mi confrunt gândurile despre viața noastră culturală cu ale altor oameni familiarizați cu ea, însă la fel de detașați.
Rolul acestei serii de interviuri care începe cu Laurențiu Bănescu nu este de a critica, de a arăta cu degetul sau de a-l pune pe rană. Este de a surprinde o feliuță de Timișoara în spațiu și timp, prin ochii prietenilor. Pentru că prietenii ar trebui să-și spună adevărul, așa cum observa Anabella Costache (personajul celui de-al doilea interviu). Asta așteptam și de la Laurențiu, când ne-am întâlnit în Piața Unirii, într-o după-amiază de primăvară. Revenise scurt la Timișoara pentru câteva spectacole ale teatrului independent Auăleu. Chiar la primul eveniment al trupei de după pandemie, “O Noapte Furtunoasă“, Poliția a fost sesizată pentru “scandalul” de la Scârț (sediul Auăleu). Deși polițiștii au înțeles că “fapta” era o piesă de Caragiale, tot au amendat actorii pentru tulburarea liniștii publice.
Lucian Mircu: Am auzit periodic un fel de observație-lamentație, că e ceva aici în aer, parcă numai la Timișoara se întâmplă lucrurile astea.
Laurențiu Bănescu: Eu cred că e general, e foarte românesc. Am trăit în Târgoviște până la 19 ani, apoi am stat în București 12 ani, în Sibiu 3, în Timișoara 2, iar acum la Câmpulung Muscel...E cam același discurs. În fiecare loc venea cineva și zicea: „păi nu, mă, că acolo ăia sunt altfel, numai la noi se întâmplă greșit”... Dar e același tipar. E poate trecutul nostru comun care ne face să fim suspicioși, să nu recunoaștem valoarea și prin urmare să blocăm, să ratăm…
De-asta și sunt puțini oamenii care se încăpățânează, care zic „hai să facem” și merg până la capăt. Am avut norocul să lucrez cu unii dintre ei pentru că exact în teatrul independent artiștii sunt obișnuiți să fie așa ca să își facă meseria. Cum nu îți vin resurse încontinuu, nici nu faci proiecte la întâmplare, le vorbești oamenilor despre ei, pe limba lor și te sprijini pe forța ta creativă. Prin comparație, vibrația asta deseori lipsește în instituțiile de cultură care își trag bugetul de undeva și în care automat unii ajung să simtă că ar trebui să își justifice salariile. Mai fac o “înscenare”, mai trag de o ștangă, mai mută o hârtie… Adevărul e că mulți angajați ocupă posturi total întâmplător, ori mie mi-ar plăcea când intru într-un teatru să întâlnesc oameni care îmi seamănă, pe care îi pasionează artele scenei și care își respectă instituția și cultura, în general, de la manager și până la cel mai tehnic tehnician.
Lucian Mircu: Cum ai văzut tu momentul cu amenda de la Auăleu? Extragi tot ceva național?
Laurențiu Bănescu: Păi asta zic, că-i tot ceva “național”. Cred că românii nu prea-s obișnuiți cu artiști lângă ei. Nu sunt obișnuiți ca această “specie” din jungla ocupațională să umble liberă și să presare produse culturale în peisaj în mod neinstituționalizat. Mai la vest, în fiecare “județ” de-al lor, să zicem din Franța, vei găsi tot timpul mai multe grupuri active de muzicieni, companii de teatru, de circ, de dans, artiști vizuali, care nu sunt într-o structură a sistemului, sunt acolo, lângă tine, în oraș, în sat, în cartier și ești obișnuit să-i vezi în festivalurile locale, pe stradă, să iasă cu creații noi în fiecare an. Se bagă să repete în seara asta la unul, mâine la altul, își văd de misiunea lor. La noi, însă, mulți oameni, pentru că nu cunosc, tind să pună o etichetă: “Ce fac ăia, cine sunt ei? Păi ce, ăia sunt artiști? E bar sau teatru?”, și vor păstra distanța. În schimb, dacă ar merge să-i vadă, i-ar îndrăgi, ar înțelege că e cel mai normal lucru cu putință și ar începe să-i și susțină.
Vezi distanța asta din partea oamenilor care din principiu nu bagă nasul în independent. O vezi și din partea administrației, mergând până la vârf, la ministere și camere, cu care independenții se luptă de atâta timp pentru un statut. “Băgați-ne în seamă, suntem aici! Ne luptăm să plătim un spațiu, un curent ca să avem un reflector, să facem spectacole, vin oameni să ne vadă, ne chinuim să oferim orașului un mic festival anual… deci nu vă mai faceți că nu existăm!” Uite, capitala culturală s-a întâmplat în Sibiu, se va întâmpla și în Timișoara, motoarele vor fi ambalate pe cultură, dar chiar și așa nu se va face musai apel la cei care au avut deja inițiative, care în orașul respectiv și-au demonstrat pasiunea pentru arte ani de-a rândul. Și atunci la ce să te aștepți de la autorități, poliție, jandarmi, care se uită la tine și cărora li se pare un moft. Nu înțeleg ce caută ăștia pe stradă să facă scălâmbăieli…
Relația cetățenilor cu cultura a fost dintotdeauna greoaie peste tot în lume, iar în prezent, cu noile canale de entertainment, devine și mai dificilă. Majoritatea oamenilor nu se interesează de cultură, unii aproape că nu înțeleg de ce se investește, deși la școală învățăm cu toții despre creatori și importanța lor pentru un popor. Inclusiv în Franța, că vorbeam mai devreme, deși se bagă bani și sunt atâtea companii și există efervescență culturală, chiar și acolo cei mai mulți oameni stau în casele lor cuminței, la televizorul lor, la grătărelul lor și nu vor ști niciodată ce au pierdut. Poate nepoții lor vor învăța la școală într-o zi, dar nu sunt mase pe străzi care defilează și cer “dați-ne teatru, dați-ne muzică”. Așa a fost dintotdeauna și, de-asta, traiul pentru artiști va rămâne tot greu.
Însă la noi mai e o chestie. Încă se organizează cultura în Primării, ca și cum Primăria știe cultură. Nu, ar trebui să existe niște oameni care cu asta se ocupă, conectați la lumea culturală, care știu ce se întâmplă în țară și în lume, conectați cu companii, asociații, cu instituții, cu festivaluri de pe-afară… Sunt oameni care, dacă asta fac ca job, îi poți angaja și ei ar putea spune în cunoștință de cauză „hai anul ăsta să oferim orașului chestia asta”. Dacă tot viceprimarul, sau eu știu cine, se ocupă și de cheltuirea bugetului pentru cultură și zice „punem o scenă acolo în piață și facem noi, aducem câteva trupe să ne cânte frumos, niște dansuri, plus zilele orașului, 8 Martie, 1 iunie, târgul de Crăciun: ia uite cultura, ia uite bugetul, hai că am reușit”. Nu e asta cultura, e un capitol separat…
În Franța, da, există sistemul “intermitenților”. Dacă lucrezi în artele spectacolului, la un moment dat e foarte posibil să ai o pauză, pentru că e nevoie să pregătești ceva nou. Și dacă stai în repetiții câteva luni, ce faci? Faci foamea, te înscrii la șomaj? La ei nu, pentru că dacă până acum ai fost activ și ai achitat impozite și contribuții, ai dreptul să primești sprijin o perioadă de timp, un venit lunar. Dacă nu mai vii cu nimic, după niște luni nici nu o să mai continui să primești, evident. Dar deja se vede că se ține cont de felul cum lucrează artiștii, pentru că ei nu sunt la uzină, să producă spectacole pe bandă. Prin cadrul legal, li se încurajează prezența în societate, statutul de creatori de spectacole, dar va depinde și de ei să se organizeze, să vândă bilete, să adune contracte, să participe la festivaluri etc. Dacă, așa cum e la noi, structurile statului, legislația și societatea nu se deschid muncii pe care o depun artiștii independenți, ei vor fi în aer, se vor reconverti profesional. Acum ei fac tot, de la hârțoage la tras cortina și încearcă să se hrănească din asta, dar cu cheltuieli imposibil de acoperit și mai ales rămân vulnerabili în fața perioadelor de criză. Sunt măsuri de luat, care nu sunt extraordinar de complicate, care nu golesc bugetul țării, ci sunt de bun-simț. Dacă s-ar simți încurajați să aibă activitate, că e teatru, că e muzică, festival, spectacol pentru copii, artiștii ar da mai multă culoare societății, ar completa educația, ar crea identitate și așa mai departe…
* Interviul a fost editat pentru claritate
luni, 18 aprilie 2022
Actrița Ilinca Hărnuț: "Există un Toni în viața oricărui om din România, un învârtitor local"
Așa cum filmul nu e neapărat despre Toni, nici interviul cu actrița Ilinca Hărnuț nu a fost neapărat despre “Toni & prietenii săi”, în care joacă rolul unei regizoare de film documentar. Bună parte a discuției a fost despre un câine negru cu care a călătorit în autobuz zilele acestea. Născută la Cluj-Napoca în 1984, Ilinca Hărnuț a jucat în mai multe filme importante ale noului cinema românesc: “California Dreamin’”, „Inimi Cicatrizate”, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” și în „Discordia” (regizat tot de fratele ei, Ion Indolean, pentru care a luat premiul pentru debut la TIFF în 2016). Acum o puteți vedea și în “Ruxx”, proaspătul serial de pe HBO Max. Interviul a fost editat pentru claritate, consemnat de Lucian Mircu.
Marele Ecran: Într-un text de prezentare despre “Toni & prietenii săi” citisem despre incertitudinile echipei de filmare din film și mă gândeam dacă starea asta a contagiat în vreun fel echipa de actori reală? Mai ales că lucrurile o iau razna de la un punct al poveștii.
Ilinca Hărnuț: Pentru noi era totul foarte clar. Repetasem și înainte. Ion (Indolean – regizorul, n.n.) e foarte organizat. Am improvizat ici-colo la replici. Dacă mă lasă lumea să fac asta, abia aștept. Eu cu Cătălina Moga și Emil Măndănac suntem foarte buni prieteni și încă jucăm într-un spectacol de o grămadă de timp. Fiind destul de buni prieteni și locuind toți în același loc în timpul filmărilor la „Toni...”, am mai adaptat lucrurile, să fie cât mai credibile pentru noi. Dar nu le-am adaptat de nebuni. Stăteam în același loc și cu Ion. De fapt am stat toți, și cu Alex (Ion), Gabriel (Sandu). Am petrecut foarte mult timp împreună, trei săptămâni cât am filmat. Era vara lui 2018. Pe vremea aia era foarte bine: stăteam, mâncam împreună, glumeam. Dacă își lua unul o ciocolățică, putea s-o împartă. Mergeam toți în aceeași mașină. Ehe, ce vremuri...
M.E. Apropo, mi-a plăcut scena filmată în mașină. Tu ai jucat recent un rol de taximetristă în scurtmetrajul „Prin oraș circulă scurte povești de dragoste”, premiat la Cannes - Cinefondation și nominalizat la premiile Gopo 2022.
I.H. În Toni să știi că nu numai că nu eram pe platformă (ca în scurtmetraj ), dar eram și singuri în mașină. Ne dădeau drumul la cameră și la sunet, pe urmă plecam de nebuni să ne certăm. Când ne întorceam, Ion ne întreba: ați fost bine?. Și pentru că suntem trei nevrotici spuneam invariabil “nu” și reluam. La un moment dat făcusem 10 duble. Să nu crezi că Ion ne lăsa să decidem noi. Se uita la duble și evident că erau câteva funcționale. Dar era un vibe foarte relaxat, pe încredere și nu ne simțeam presați deloc, doar ghidați. E foarte șmecher Ion.
M.E. Sunt fan de mockumentary, de la “Spinal Tap”, „Man Bites Dog” la „We live in the shadows”. Care e favoritul tău al genului?
I.H. Din astea clasice am văzut „Spinal Tap”. Dar și „The Office” era filmat așa. Apoi mai era o emisiune complet idioată pe care o făcuse tot Ricky Gervais, după The Office: “An Idiot Abroad”, care mi-a plăcut enorm. Mi se pare foarte mișto convenția asta, și ca stil de joc pe care-l presupune. Poți să ai momente de umor mult mai difuze, aparent întâmplătoare, care urmează o structură comică mai puțin clasică. Personajul ăsta, Toni...am constatat că mulți oameni știu pe cineva similar. Există un Toni în viața oricărui om din România, un învârtitor local.
M.E Cred că cei interesați de felul în care se fac filmele se uită dintr-o anumită perspectivă. Dar cum l-ai descrie în câteva cuvinte pentru cineva care nu e din domeniu? Cum l-ai aduce la film? Știu că tu pui pe Facebook observații foarte haioase din cartier sau din mijloacele de transport.
I.H. N-ai idee. Acum am călătorit cu un câine care s-a urcat cu mine în autobuz, a coborât după două stații, s-a uitat în jur, a văzut că nu e stația la care voia, s-a urcat la loc și a coborât la Parc. N-am văzut în viața mea ceva mai insane. Când venise în stație, s-a urcat pe bancă și acolo a așteptat autobuzul.
M.E Parcă e din Bulgakov scena
I.H. Fix așa. Era un câine negru, lucios, foarte slăbuț și părea foarte preocupat să prindă neapărat autobuzul. Toți oamenii din autobuz vorbeau cu el, pentru că era foarte straniu. Nu părea deloc pierdut. S-a urcat și s-a așezat într-un colț al autobuzului. La un moment dat, la stația “Auchan” au urcat oameni cu plase și te-ai fi așteptat, câine fiind, să miroase plasele. S-a uitat cumva la ele pentru o fracțiune de secundă și a decis că...azi nu. Are altă treabă. Distracția mea principală în viață este să mă uit la oameni, jur. Acum stau la parter și geamurile mele dau la o alee care dă spre parc. Nici nu trebuie să ies din casă. O să ajung baba aia de la parter. De fapt, ce să ajung? Sunt!
Nu mă pricep la promovat filmele în care joc și n-aș chema oamenii pentru motivul de a vedea cum se face un film, pentru că nu toți documentariștii sunt așa. Rebeca e un model de oprtunism și lene. Ar fi foarte trist dacă cineva care nu se uită la documentare prea des ar crede că așa sunt documentariștii.
M.E. Ai întâlnit trăsăturile astea la alți oameni?
I.H. Am compilat trăsături pe care le-am văzut la mai mulți oameni. Mi se pare că Rebeca nu e foarte etică. Se bucură că iese cu scandal, fiindcă îi ușurează ei munca la montaj. Personajul sunetistului e mult mai etic și echilibrează lucrurile. El e vocea moralei.
M.E. N-aș încheia discuția fără să vorbim de elefantul din cameră. Cinemaul belgian îi are pe frații Dardenne, americanii îi au pe frații Coen...Poate lumea nu știe, dar avem și noi în cinema frați...
I.H. Cămătaru...(râde)
M.E. Cum e să lucrezi cu fratele tău, Ion Indolean?
I.H. Noi am stat în aceeași cameră în copilărie. Suntem destul de apropiați și destul de buni prieteni. Ne e ușor să lucrăm împreună pentru că ne cunoaștem foarte bine. Nu e complicat să-mi dea indicații și să le înțeleg. Sunt și mai mare ca el. De când era mic aveam grija asta, să nu-l bată copiii la bloc.
M.E. Făceați tradiționalele piese în casă?
I.H. Îl coregrafiam pe Ion. Când avea vreo 3-4 ani îi făceam costume, era o distracție foarte mare. Îl puneam să meargă în sufragerie și să facă un mic performance.
M.E. Deci ai putea zice că l-ai influențat un pic
I.H. Influențat, da. Major influence.
DESPRE ACTORIE:
Preocupare obsesivă nu e cum joc eu, ci cum se joacă. Meșteșugul mă obsedează. Philip Seymour Hoffman era etalonul meu. Mi se părea așa subtil. Nu prevezi care va fi următorul pas, dar odată văzut ți-era evident că asta urma. Plus o doză foarte mare de risc în deciziile pe care le ia, chiar dacă sunt drame mărunte, cotidiene. E un tip de a pregăti și a-ți face un traseu, de a te duce cu un soi de curaj. Te arunci de pe o stâncă cu convingerea că structura asta pe care tu ai pregătit-o e acolo și că funcționează. La actori foarte mari nivelul ăsta de imprevizibil se combină perfect (Ilinca Hărnuț).
duminică, 17 aprilie 2022
"Nu apreciez lipsa de sinceritate din societate" (regizorul Ion Indolean)
Ion Indolean este critic de film, regizor și asistent universitar la Facultatea de Teatru și Film “Babeș Bolyai”. Are 29 de ani. Primul lui film de lungmetraj, “Discordia”, a câștigat în 2016 Premiul de Debut la TIFF. Filmat independent de Numa Film la Cluj în 2018, “Toni & prietenii săi” a fost selectat la festivalurile de la Varșovia (2020) și TIFF (2021), iar în 19 aprilie va avea premiera la Timișoara în prezența regizorului. Urmează să fie lansat în cinematografe în cursul acestui an. Interviul cu Ion a fost editat pentru claritate (consemnat de Lucian Mircu).
Marele Ecran: “Toni & prietenii săi” m-a făcut să mă gândesc la gheața foarte subțire pe care te plimbi când faci un film, mai ales dacă ești începător. Nu știi cât e nepricepere, cât e impostură. Pe lângă că e mockumentary, este și despre procesul de a face un film. Pentru început te-aș întreba dacă ai folosit o experiență reală?
Ion Indolean: Nu am făcut un documentar să mă lovesc de lucrurile astea, dar am preluat diverse elemente observate când am făcut primul film. Nu știu cum e în alte țări, dar la noi există de multe ori un soi de bravură. Oamenii încearcă să vândă ceva fals, ceva ce nu sunt. Mimează niște imagini care evident nu sunt reale. Personajul Rebeca (regizoarea din film) e gândit la modul ironic. Ea pretinde că e o persoană deschisă și înțelegătoare, care poate jongla între două lumi, dar de fapt are mari preconcepții față de orice. Problema ei principală e că nu acceptă alte idei și nu îi ascultă pe alții, dar mimează deschiderea asta. Trăim într-o lume prefăcută, unde dacă spui ce gândești riști să fii marginalizat. Odată ce spui ce gândești, lezezi pe cineva. Asta mi se pare trist și o mare problemă a lumii în care trăim. Nu doar în România. În Occident cred că e și mai acută problema asta a “politic-corect”-ului care ne limitează în idei și mai ales în manifestarea lor. Concret, în felul în care ne exprimăm, acționăm și ne raportăm la ceilalți. Asta nu poate naște decât monștri sau...
M.E. Autocenzură...
I.I. Exact. Autocenzura o să nască niște frustrări mari, care la un moment dat explodează. Am gândit filmul tocmai în ideea asta, că nu poate să țină la nesfârșit lipsa de comunicare reală. Orice conflict escaladează până la un punct în care devine insuportabil. Nu pot să zic că am trăit exact situația asta, dar am construit personajele preluând caracteristicile unor oameni cu care am intrat în contact și care mi s-au părut nesinceri. Și cu mine, și cu ei înșiși. Nu apreciez lipsa asta de sinceritate din societate.
M.E. Au fost momente din acestea nesincere în timpul filmărilor? Discuții conflictuale care s-au regăsit și în filmul real?
I.I. Oamenii pe care i-am ales și care au acceptat să joace în film, deci și ei m-au ales pe mine, știau ce vreau eu și echipa. Am gândit tot procesul cu directorul de imagine Horațiu Curuțiu, el e și producător. Nu am avut energie negativă la filmări. Sunt de principiul că, dacă vrei să faci un proiect, trebuie să elimini orice disensiuni, adică trebuie discutate. Ne-am întâlnit de multe ori cu actorii înainte de filmare ca să înțeleagă ce vreau de la ei, dar să înțeleg și eu cum sunt ca oameni și cum pot să-i pun în valoare. În felul ăsta au putut să improvizeze și să-și aducă aportul lor. Să fie și ei creatori în povestea asta. De exemplu, mare parte din personaje au hainele lor de acasă. În perioada filmărilor, am vorbit cu actorii pe numele lor din film. Oamenii de la tehnic, mai tineri, îi știau numai după numele din film. Actorii principali au stat împreună în aceeași casă. S-a creat o lume destul de unitară, în care fiecare pare că e omul respectiv. Asta am urmărit: ca povestea să se confunde cu realitate, să nu mai știi dacă chiar s-a întâmplat sau e imaginat. La premiera de la Varșovia, o persoană din public m-a întrebat dacă e documentar sau ficțiune. Atunci am putut zice că mi-am atins scopul.
M.E. În interviul cu protagonista Ilinca Hărnuț îi spuneam că mi se pare oarecum nișat pentru cei interesați de cum se face film. Ea mi-a zis că tu ai primit feedback și din afara industriei.
I.I. Nu e un manual de cum să faci sau să nu faci un film. Povestea e universal valabilă. Tu ai de fapt un conflict între două clase sociale și culturale, care poate fi de interes și pentru un om fără tangențe cu lumea filmului. Avem niște tipologii foarte clare cu care poți empatiza, în funcție de personalitate: nesimțitul de serviciu, omul cu bun simț dar nu până la capăt, povestea celui care a mers în Occident să-și găsească norocul, ca un produs al tranziției. L-am arătat mai multor prieteni care nu sunt din lumea filmului și fiecare a înțeles altceva. Cu unii am copilărit și au înțeles contextul cultural și social din care vine Toni. Au înțeles povestea, pentru că au trăit-o sub diferite forme. Povestea de cartier, în care ai un om care e produsul anilor 2000. Are îndeajuns de multe straturi încât fiecare om să își extragă câte ceva, dacă e deschis la poveste. Poate pe unii îi va interesa procesul de realizare a unui film, poate pe alții conflictul între culturi sau un personaj anume.
M.E. Ai pornit de la început cu ideea să arăți acest conflict cu instrumentele mockumentary-ului?
I.I. Noi am pornit de la ideea chiar mai extremă de a face un mockumentary pur. În care nici să nu avem partea de ficțiune și să avem mai mulți actori neprofesioniști. Am făcut până la urmă un hibrid ca să aibă totuși încă un strat, povestea asta în ramă. Povestea documentariștilor care încearcă să prezinte povestea lui Toni.
M.E. Care sunt influențele tale în zona de mockumentary? “Man Bites Dog”, cu Benoit Poelvoorde?
I.I. Îmi place „Man bites dog”. Nu am trecut prin procesul ăsta cu actorii, de a vedea filme înainte pentru documentație. Cred că primul mockumentar pe care l-am văzut e “Zelig” al lui Woody Allen. Ni l-au arătat la un curs prin anul I sau II la facultate. E foarte faină ideea asta: să construiești o poveste fictivă, dar să o arăți în termenii unei povești reale. Și cu atât mai mult să îl convingi pe om că se uită la realitate. Mi-a plăcut și ideea de poveste în poveste cum e în „Synecdoche New York” (de Charlie Kaufman, 2008, n.n.). Chestionează ideea de film și ideea de realitate prezentată în film. De aici am pornit: să chestionezi mediul în care te miști. Asta mi-a atras și multe antipatii, pentru că în orice proiect mă bag, îmi place să chestionez proiectul și valabilitatea lui. Oamenii ajung să fie agasați, pentru că nu au dorința să dezbată. Eu vreau să înțeleg mai bine chestia pe care o facem. Nu mă pot convinge pe mine de ce facem ceva dacă mai întâi nu dezbat. Asta m-a interesat și la limbajul cinematografic: cum funcționează și de ce facem, până la urmă, filme. Cam astea sunt influențele.
M.E. Apropo de influențe, am întrebat-o și pe Ilinca și reiau întrebarea că e valabilă și la tine. Cinemaul belgian îi are pe frații Dardenne, americanii îi au pe frații Coen, lumea nu știe că avem o pereche de frați și în cinemaul românesc. Cum a fost să lucrezi cu sora ta, Ilinca Hărnuț?
I.I. Aș vrea să o laud încă o dată, mai ales pentru prima experiență cu “Discordia”. L-am filmat în 2015, când aveam 23 de ani. Eram la masterat, încă îmi căutam drumul. Ilinca ne-a ajutat foarte mult, cu lucruri pe care nu le știam, nu le vedeam, din lipsa experienței. Mereu am simțit că mă pot baza pe ea și că îi pot încredința cel mai greu rol dintr-un film sau dintr-un proiect. Știu că nu o să facă doar o treabă tehnică bună, dar o să vină și cu aportul ei creativ. Relația noastră e bună și profesional, nu doar uman.
joi, 16 decembrie 2021
Benga Top 2020 - 2021
"Știu că pandemia se va înrăutăți, nu se va opri, se va dovedi și mai consumatoare de viață. Totul e haos, ca într-un fantasy. Te uiți la toate filmele apocaliptice și îți dai seama că scenariștii lor au fost niște profeți"
"E.T." pentru utilizatorii de TikTok: Psycho Goreman
Home invasion à rebours: Caveat
sâmbătă, 9 ianuarie 2021
Cu ce am rămas din 2020
De obicei, aici, pe Marele Ecran făceam un top de final de an. De obicei, făceam și un joc de cuvinte deloc original gen "15 filme din 2015", 17 din 2017, ați prins ideea. Am lăsat jocurile numerologice deoparte și ne-am adunat, abia acum, filmele cu care am rămas din acest an...diferit. Nu mai vorbim că spațiul de cinema s-a mutat în living și online (ca multe aspecte din viețile noastre). Filmele adunate mai jos au prilejuit, uneori, momente de auto-reflecție, alteori ne-au ajutat să facem față, deseori ne-au permis să evadăm și, în general, au fost cine-terapie pentru Lucian, Felix și Richie (selecția lui Richard de titluri o găsiți în imagine).
