duminică, 30 iunie 2013

Check, Check...Community Check!



Atenţie! La întîlnirea noastră de deseară vine şi Toma Carnagiu, care tocmai a fost intervievat pentru ultimul număr din revista noastră românească preferată, Decît o Revistă. Adică vom servi porţia întreagă de Makunouchi Bento.

Dacă n-aveţi chef să vorbiţi despre cinema, veniţi măcar pentru DJ setul lui Waka_X. Aşa ceva n-aţi mai auzit (pentru că sunt numai noutăţi care n-au ajuns la radio, deşi ar trebui)!!! Sau veniţi pentru o limonadă în curte la Van Graph. Factorul "meteo" pare să fie şi el cu noi.

Le reamintesc celor curioşi că azi, duminică la ora 6, este prima întîlnire cu echipa Marele Ecran care nu implică un ecran. Decît să lenevim, să sporovăim, să ne cunoaştem mai bine...

sâmbătă, 29 iunie 2013

Cinemateca Română iese din amorţire (?)

Filme mai puţin cunoscute de Mircea Săucan (Ţărmul n-are sfârşit; Când primăvara e fierbinte) şi Lucian Pintilie (Salonul nr. 6). Experimente ale avangardei sovietice. Miniserii Ingmar Bergman şi Liviu Ciulei. Numeroase clasice ale cinematografiei române: Mere roşii, E pericoloso sporgersi, La capătul liniei, Un film cu o fată fermecătoare.

Câteva din filmele de neocolit şi oricând de revăzut ale cinematografiei mondiale, cum ar fi, de pildă, Cuţitul în apă, Cârtiţa, Marile manevre, 12 bărbaţi furioşi, Submarinul galben, Nostalgia, Viridiana, Cowboy-ul de la miezul nopţii, 2001: Odiseea spaţială, Efectul razelor gamma asupra crăiţelor, M: Un oraş îşi caută ucigaşul, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Funia, Vertigo. Plus o serie Cinemateca de vacanţă plină de Stan şi Bran, Buster Keaton, Chaplin, Harold Lloyd, fraţii Marx, Louis de Funes.

Cam aşa arată programul sălii Eforie a Cinematicii Române în luna iulie. Doză suficientă de cinema de calitate pentru întreaga vară, până la redeschiderea de la sfârşitul lui septembrie. Iar cum în Bucureşti vara e insuportabilă, răcoarea din sala cinematecii e un atu în plus.

S-au dus vremurile când oamenii făceau cozi la cinematecă (în timpul comunismului, dar şi în deceniul de după), iar explicaţiile acestei transformări ar necesita o amplă analiză. Din fericire, de un an şi ceva are loc o dezmorţire adusă de Mihai Fulger (redator şef al Cinematecii Române, pe care o promovează puternic - pe Facebook şi, în general, pe internet -, în acelaşi timp îmbunătăţind şi diversificând simţitor selecţia). Până atunci existau numeroase situaţii când proiecţiile nu se mai desfăşurau din lipsă de spectatori sau aveau loc cu doar o persoană nevoită să cumpere două bilete (eu însumi m-am aflat în postura asta de mai multe ori).

Probabil că astfel de cazuri nu au dispărut definitiv, dar Cinemateca pare să-şi fi (re)câştigat o mică dar stabilă parte din public. Proiecţiile de pe peliculă sunt combinate cu cele de pe dvd-uri, ecranul a fost schimbat de câteva luni, preţurile sunt accesibile. Există chiar şi un nou site care va fi dezvoltat din toamnă. Mai rămâne doar ca vechile sau noile generaţii de cinefili să nu uite farmecul de a vedea filmele pe ecran mare, alături de alţii.

vineri, 28 iunie 2013

Cum i-am luat interviu lui Tudor Jurgiu la Cannes. Sau el mie?


Pe 16 mai, în a doua mea zi de şedere la Cannes, am primit un mail de la Claire. "Press contact-ul" lui Tudor Jurgiu din partea Cinefondation îmi propunea să-i iau un interviu regizorului român care fusese selectat la Cannes cu ultimul său scurtmetraj, În Acvariu

Scurt dicţionar explicativ: 

TUDOR CRISTIAN JURGIU Regizor. Scenarist. Nunta lui Oli (2009, premiat la Leeds, Next şi Anonimul).  Ela (2009). Din 2011 predă scenaristică la UNATC. A nu se confunda cu Tudor Giurgiu. Care i-a produs tizului său debutul în lungmetraj, Cîinele Japonez (pe ecrane, în această toamnă) 

ÎN ACVARIU (2013):  singurul titlu românesc prezent anul ăsta în vreo competiţie oficială la Cannes. Şi probabil primul "remake" după un short. E vorba despre un cuplu care "se desparte-se împacă-se desparte-se împacă..." cum şi-a descris  Tudor filmul atunci cînd i s-a înmînat premiul III, la secţiunea Cinefondation, de către juriul prezidat de Jane Campion.

CINEFONDATION: secţiune din cadrul Festivalului de Film de la Cannes creată în 1998 pentru a încuraja noua generaţie de cineaşti.

Sigur ca am zis da şi am fixat interviul pe 22 mai, la ora 5, în Palatul Festivalului. Pentru mine a urmat o săptămână plină şi dură. Programul meu semăna cu al lui Bear Grylls, minus partea de escaladă şi şerpi. Ore de umblat şi stat în picioare (la cozi), mîncat pe apucate, hidratat în ploaie, dormit în medie 5-6 ore, pedalat peste 20 de km pe zi (uneori şi prin ploaie). Mai suferisem şi şocul pierderii violente a telefonului. În ziua interviului eram praf. Scoală-te la 6 ca să prinzi proiecţia de dimineaţă Only God Forgives. Apoi mergi în zona de presă ca să mai scrii ceva. Conferinţa lui Nick Refn...

Eram atît de frînt că am renunţat să mai văd vreun film în după-amiaza aceea. A fost singura zi cînd am "mers la plajă" şi m-am îmbăiat în apa azurie, încă foarte rece în luna mai. Pe la 4 am trecut pe la pavilionul românesc unde tocmai se întîmpla un "cocktail". În sfîrşit am întîlnit-o pe Anca Puiu (căreia îi luasem mai demult un interviu prin telefon). Producătoarea de la Mandragora şi soţia lui Cristi Puiu era selectată în programul Producers on the Move. Povesteam despre benzi desenate şi violenţa în şcoli, cînd am realizat că mai am 10 minute pînă la întîlnirea cu Tudor. Doamna Puiu s-a oferit să-l sune şi să-l cheme şi pe el la recepţie. Mi-ar fi convenit o discuţie lejeră lîngă roze-ul acela franţuzesc învăluitor. Dar Tudor nu răspundea la telefon. Aşa că am fugit spre intrarea Mediteraneană prin ploaia torenţială care se pornise de un sfert de oră. În liftul care urca la etajul 5, spre biroul Cinefondation, mi-am repetat în gînd întrebările. Nu erau prea multe. Dar m-am gîndit că voi improviza pe parcurs. O parte din mine admitea că sunt nepregătit pentru acest interviu, în timp ce cealaltă îmi găsea tot felul de scuze. 

La Cinefondation, forfotă. L-am recunoscut pe Tudor imediat, deşi nu mai avea mustaţa din pozele de pe net. Stătea pe canapea şi era angajat într-o discuţie cu două persoane mai în vîrste, distinse (am aflat mai tîrziu că erau selecţionerii secţiunii, practic ei l-au adus pe Tudor la Cannes). Tocmai îi spuneau cît de mult le plăcuse În Acvariu. Iar el le dădea detalii despre geneza filmului. N-am vrut să le întrerup discuţia. Am profitat de răgaz să-l studiez pe tînărul regizor născut la Mediaş, în 1984. Tudor zîmbeşte mult, are o anumită curăţenie/cuminţenie, o naturaleţe plăcută şi, oricît aş încerca, nu mă pot feri de cuvîntul "modestie" (la el e o calitate), pe care am simţit-o din plin în discuţia care a urmat. 

Cînd i-am spus că nu mai am pe ce să înregistrez interviul, a scos din geantă un reportofon. L-a pus pe masă şi i-a dat drumul, îndemnîndu-mă din ochi să încep. Am pufnit amîndoi în rîs. Aşa începe înregistrarea cu Tudor rîzînd şi spunîndu-mi: "E ciudat. Că eu îl pornesc şi tu...". Eu...mi-am dat jos badge-ul de presă, dacă tot am făcut schimb de roluri. A urmat o discuţie de 20 de minute, a cărei înregistrare am primit-o de la Tudor la cîteva săptămâni după Cannes (între timp fusese foarte ocupat la TIFF, ca trainer în programul pentru adolescenţi "Let's Go Digital"), iar eu am reuşit să o transcriu abia acum:


                                            Selecţia Cinefondation 2013, T.J. e ultimul din dreapta



Lucian Mircu: Cum ţi se pare experienţa Cannes?

Tudor Jurgiu: În primul rînd e bine pentru film. E clar că o să aibă mai multă vizibilitate. Acum nu ştiu în ce măsură o să mă ajute asta să obţin alte finanţări, în România sau de altundeva. Aici, e destul de greu de intrat la filme. Vroiam să vedem mai multe...am mai ratat. În schimb, oamenii sunt mişto. Am cunoscut un alt regizor din Cinefondation, care e din Singapore dar e student la Le Fresnoy în Franţa. Suntem amîndoi mari fani Hou Hsiao Hsien, care a fost profesorul lui. Aşa că am stat de vorbă ieri vreo 3 ore despre Hou Hsiao Hsien şi experienţa lui. Pentru întîlniri de genul ăsta e foarte mişto festivalul. Filmele mai poţi să le vezi, deşi unele nu ajung distribuite în România.

L.M. Scurtele le mai vezi pe youtube sau vimeo. Pe al vostru nu l-ai pus încă, nu?

T. J.  Încă nu. O să-l punem, după ce mai circulă în festivaluri.

L.M. Eu l-am văzut în selecţia Next.

T. J.  Da, cei de la Cinefondation vroiau premieră şi le-am zis că era deja acceptat la Next. E un festival la care ţin, la care am fost prima oară cu un film. Şi au acceptat, cu condiţia să nu-l mai trimit la altele

L.M. Deci nu-s chiar aşa de stricţi nici la Cannes.

T. J. Măi, nu. Dar am fost şi foarte convingător, că vreau să fie filmul meu şi la Next.

L.M. Personajele din În Acvariu sunt ciudăţele dar în acelaşi timp foarte autentice. Eram foarte curios cum i-ai găsit pe cei doi actori (Maria Mitu şi Ionuţ Vişan n.m.). 

T. J. Pe Maria Mitu o ştiam dinainte şi vroiam să lucrez cu ea. A fost una din persoanele de la care am mai strîns materiale pentru filmul ăsta. Scurte poveşti. Mă interesează genul ăsta de personaj feminin. Mi-e mai uşor să le văd acţionînd într-un fel. Sau să aibă un anumit tip de sensibilitate.



L.M. E un pic şuie.

T. J. Da. Semăna un pic şi cu Ela, personajul făcut de Ioana Anton. Adică genul ăsta de personaj un pic labil psihic dar în acelaşi timp puternic într-un fel. Tenace. Îşi manifestă emoţiile şi tulburările ei într-o manieră să zicem ciudată. Dar nu e atît de şuie. Nu mi se pare că genul ăsta de reacţii sunt atît de ciudate precum ar zice oamenii. (lui Tudor îi sună a doua oară telefonul dar nu vrea să întrerupă interviul ca să răspundă). În situaţii din astea dificile mulţi reacţionează în moduri ciudate, doar că totul se întîmplă în intimitate şi oamenii nu vorbesc despre asta. Cred că multe persoane pe care le considerăm "ne-şui" au la un moment dat gesturi şi reacţii care le surprind şi pe ele. Şi asta m-a interesat: să explorez genul ăsta de gesturi. Cum te manifeşti...

L.M. ...Cum o mică minciună poate fi un declic pentru destrămarea unei relaţii...

T. J. Poate fi un declic. Dar lucrurile astea mici de la care pornesc certurile nu sunt atît de serioase. Am tot vorbit cu cupluri care se despărţeau şi se-mpăcau şi de fiecare dată era "definitiv". Era ceva care părea foarte serios şi după aia de fapt nu era...Mi se pare ironică şi amuzantă caracteristica asta a oamenilor. Se schimbă cinci minute mai tîrziu, nu peste o lună.

L.M. E pînă la urmă vorba despre volatilitatea relaţiilor...

T. J.  Da, frivolitatea emoţiilor. Acuma, de ce e aşa, e foarte mult de explorat şi nu cred că am ajuns în scurtmetrajul ăsta măcar la o sugestie de răspuns. Nu ştiu de ce, dar o grămadă de cupluri trec prin chestia asta.

L.M. Deşi e foarte scurt ca durată sunt foarte multe lucruri în film.

T. J. Da. Poveştile pe care le-am auzit se petreceau pe o durată de timp mult mai lungă. A fost o provocare să comprimăm în 20 de minute povestea unei relaţii de genul ăsta şi să nu pară în acelaşi timp forţat. De aceea am ales să fie filmat aşa, să fie cadrele atît de lungi şi să avem momentele de "stop". Adică nişte cadre negre care au exact rolul ăsta de a marca un final negativ sau pozitiv, şi să pară că, da, gata, s-au împăcat...

L.M. Pînă mîine...

T. J.  Sau pînă o oră mai tîrziu.

L.M. Chestia e că deşi se despart de trei ori în 20 de minute am crezut ce se întîmplă acolo. E uşor să te recunoşti în personaje deşi am zis că sunt "ciudăţele", stranii. Toţi avem momente din astea psihotice în care eşti categoric, după care revii...Filmul tău mi s-a părut aparte, nu doar în selecţia Next ci şi comparativ cu scurtele româneşti din ultimii ani. E natural şi cred că a ţinut mult de actori...

T. J.  Chestia e că scenariul ăsta l-am mai filmat odată cu alţi actori. Cu Ioana Anton şi cu Andrei Mateiu. Cînd l-am făcut prima oară nu am avut în cap foarte clară ideea asta a unui cuplu care se desparte-se împacă-se desparte-se împacă...Erau mai mult momente care mi se păreau interesante şi pe care le-am reunit într-o povestioară, dar nu aveam ceva care să închege toată povestea. Şi de-aia l-am refăcut...

L.M. Erau peştii şi prima oară?

T. J. Erau, dar n-a fost bine pus în scenă momentul. Acum, de ce am vrut să-l refac cu alţi actori? Nu ştiu. A fost un instinct...Dacă tot fac acelaşi scenariu încă o dată, să trec prin altceva. Şi pentru mine ca experienţă.  Îmi plăcea mult şi de Ioana Anton pentru că, fiind mai în vîrstă, toate gesturile astea erau şi mai şocante într-un fel. Maria e spre adolescentă şi pare mai natural s-o vezi reacţionînd aşa. Nu ştiu dacă a ieşit mai bine. Sunt unele momente care îmi plac mai mult în celălalt. Ăsta mi se pare mai închegat ca stil.



L.M. Să mă contrazici dacă n-am dreptate, dar mi se pare o şansă, un bun timing pentru tine, că anul ăsta nu avem aşa o prezenţă românească la Cannes. În afară de filmul lui Jude (prezentat în Quinzaine des Realisateurs, n.m.) eşti singurul român care apare în catalogul oficial al festivalului.

T. J. E de fapt întristător, nu e o performanţă. Nu cred că treaba asta înseamnă ceva sau că îmi aduce ceva.  Dacă ar fi fost şi un film românesc de lungmetraj ar fi fost o prezenţă mai consistentă. Personal m-aş fi bucurat. Şi era mai avantajos şi din punct de vedere al imaginii. Dacă era un lungmetraj în Competiţia Oficială cred că scurtmetrajele astea erau nişte sateliţi care ar fi fost mai bine băgaţi în seamă. Ar fi fost legaţi de ceva.

L.M. Cîinele Japonez a cîştigat aici acum doi ani sau trei ani o finanţare (premiul Kryzsztof Kieslowski din partea asociaţiei poloneze ScriptEast). Cum e? L-aţi terminat?

T. J. Am primit scenariul de la Tudor (Giurgiu, n.m.), scris iniţial de Ioan Antoci. L-am rescris împreună cu Gabriel Gheorghe. Apoi am mai rescris un pic la el împreună cu operatorul Andrei Butică în timp ce făceam decupajul. Experienţa a fost foarte ok. Şi cu Rebengiuc a fost mai uşor decît m-am aşteptat, că eram un pic speriat. Aştept să fie lansat, să fie văzut şi o să-l discut mai mult atunci. În România probabil că va fi lansat cîndva în toamnă, octombrie-noiembrie.

L.M. Cît aţi filmat la el?

T. J. 22 de zile

L.M. Cu finanţarea a fost ok?

T. J. Da, am apucat să primim finanţare înainte să înceapă toată criza asta, sau cum se numeşte. N-am simţit că a lipsit ceva pe parcursul producţiei. Chiar am refilmat nişte secvenţe de care nu eram mulţumiţi. Am avut două zile extra, după terminarea filmărilor.

L.M. Filmul e produs din nou de Tudor Giurgiu. Nu ţi se pare cumva amuzantă coincidenţa asta?

T. J. Normal că e amuzantă.

L.M. Citisem recent pe undeva că, în anii de început a Cannes-ului, l-au chemat în juriu pe Kirk Douglas din greşeală, cînd de fapt vroiau să-l invite pe Sirk Douglas, care era producător.

T. J.  Da e amuzantă chestia asta cu numele, ştiu.

L.M. E şi mai interesant că v-aţi întîlnit, că lucraţi împreună. Mergem încolo? 

"Încolo" însemna petrecerea românească, aproape spartă (de ploaie) cînd am ajuns. Cei care n-au încăput sub umbrela de pe terasă s-au înghesuit înăuntru. Tudor a intrat înr-o discuţie mai lungă cu Ada Solomon (de data asta am întrerupt pentru că vroiam o poză). 


(foto: Ioana Mischie)

                                           La petrecerea românească, singurul întors spre...cameră



În aceeaşi seară, Tudor Jurgiu urma să asiste la premiera oficială a filmului pe care eu îl văzusem de dimineaţă (mai tîrziu, în ţară, mi-a mărturisit că nu i-a plăcut Only God Forgives: "multă formă, puţin conţinut"). Spre deosebire de mine, Tudor intra în Grand Theatre Lumiere în ţinuta obligatorie de seară, sub reflectoare şi bliţuri. În liftul care ne ducea jos spre "croisette", glumea  pe seama faţadei "covorului roşu": fotografii vor face poze şi vor crede că e cineva important. Peste două zile chiar era. Tudor Jurgiu intra în palmaresul festivalului. Şi aducea o nouă recunoaştere pentru cinemaul românesc la Cannes. Autorul a fost de acord să ne dea În Acvariu să-l proiectăm la Casa Filmelor, în cadrul festivalului Plai. 
                                      

'Just pretend it's a video game. Like you're in a fucking movie.'







Spring Breakers (2012, r. Harmony Korine)

joi, 27 iunie 2013

World War Z (2013)

rating: Brainwash

Presupun ca fiecare din noi era sceptic in legatura cu prezenta lui Brad Pitt intr-un film apocaliptic cu zombie. Impresiile la cald insa, la mai putin de 24 de ore de la vizionare, sunt in masura sa risipeasca majoritatea dubiilor ca World War Z centrat pe superstarul Pitt a fost o idee proasta. Din contra, prezenta lui Brad (si a companiei sale Plan B in productia filmului) au avut efectul de a unifica o serie de elemente de plot disparate si scene de actiune raspandite pe mai multe continente in acelasi timp aplificandu-le considerabil scara de operare. Problema e ca rezultatul nu justifica efortul depus si nici nu se califica la revizionari ulterioare ca, spre exemplu, I Am Legend (si am dat doar cel mai putin probabil exemplu, tot cu un mare star atasat drept eticheta).

Apreciat strict din punct de vedere al divertismentului oferit, WWZ e un carusel de imagini apocaliptice, un holocoaster frenetic cu statii in momente grandioase de haos urban unde hoarde de oameni turbati se arunca asupra celor sanatosi asemeni unui tsunami viu dotat cu dinti si gheare gata sa sfasie si sa devoreze. Asemenea agitatie e capabila sa te tina pe marginea scaunului. Dar la nivel conceptual filmul lui Marc Forster nu iese din conventional ramanand tributar unui traseu batatorit deja de Contagion sau Outbreak - thriller-ul epidemic - pe care se grefeaza action-horror-ul pe muchie de cutit, hiperkinetic si hiperviolent. Intr-o coaja de nuca, odata ce realitatea idilica e sfaramata de un agent viral necunoscut si extrem de agresiv, cineva va face eforturi si sacrificii deosebite pentru a depista sursa tragediei si a salva ce mai poate fi salvat.


Asa cum se deduce din titlu, ultimul razboi mondial al oamenilor se duce cu proprii lor morti, intr-o tentativa disperata a primilor de a supravietui unei extrem de virale epidemii de turbare/zombificare. Boala care face subiectul filmului - firav inspirat din best-sellerul lui Max Brooks cu acelasi nume - te infecteaza in 12 secunde, lucru care invalideaza orice fel de masura de carantina. Practic, virusul se raspandeste ca focul iar exceptand cazul in care te afli in Coreea de Nord, stat care inregistreaza formidabila realizare de a scoate dintii tuturor locuitorilor in numai 24 de ore, atunci esti victima sigura. Un angajat UN -jucat de B. Pitt- abia reuseste sa-si scape familia de eruptia bolii in propriul oras iar apoi e nevoit sa faca pe detectivul urmarind traseul viral al epidemiei din Coreea de Sud in Israel si apoi intr-un laborator OMS din Tara Galilor.

O slabiciune a regizorului apare in intrebuintarea aceluiasi cliseu anost al camerei miscate haotic in scopul de a dramatiza excesiv o situatie de panica urbana si confuzie, dealtfel, dramatica in sinea ei. In loc sa fie captivanta, intreaga scena devine enervanta iar asta se simte cel mai acut in partea de inceput a filmului. Mult mai adecvate sunt scenele aeriene in care cuprinzi amploarea la scara a unei pandemii sau cele claustrofobe, de interior, cand supravietuirea depinde de deplasarea in liniste absoluta printre niste zombie letargici cu dinti clantanitori. Brad Pitt e eficient in postura in care se afla, Mireille Enos (nevasta din film) atinge coardele care trebuie, dar rolurile secundare sunt prea mici ca sa inregstreze performante notabile.

Lucrul trist in cazul lui World War Z e absoluta lui inutilitatea. Sigur ca escapismul e placut, CGI-ul e brici iar felul in care sunt reprezentati zombii e destul de imaginativ. Sunt de departe cei mai implacabili morti vii pusi vreodata pe ecran, iar asta e un atu. Dar unde e critica sociala din primele filme ale lui George Romero (rasismul si consumerismul)? Unde e repulsia din The Walking Dead? Unde e sarcasmul, umorul? Sigur ca sunt sugerate in fuga izolationismul israelian si totalitarismul nord-corean dar cu ce finalitate? Fara ceva care sa te puna pe ganduri dupa vizionare experienta e complet inutila intrucat exista un roman care atinge si aprofundeaza aceste lucruri. Roman, probabil, considerat pana acum neecranizabil din simplul fapt ca e o istorie disparata a unui deceniu de razboi si de modificari sociale, geo-politice si religioase alcatuita din marturii ale evenimentelor asa cum sunt ele vazute de supravietuitori. Pai alegerea carte vs. film nici nu poate fi mai simpla.

miercuri, 26 iunie 2013

Duminică la ora 6

DINCOLO DE ECRANE 



Duminică la ora 6 este un film de Lucian Pintilie din 1966.
Şi, totodată, coordonata temporală a primului Community Check: Marele Ecran.

Pentru că împreună cu voi, cei care ne urmăriţi, suntem o comunitate online (micuţă, dar vioaie) de vreo 5 ani. De aproape 2, am devenit vioi şi offline. Hai să ne cunoaştem şi dincolo de ecrane (tastaturi, reţele, trailere, postări, comment-uri).

Ideea întîlnirii vine de la Felix Petrescu (aka Waka, 1/2 din Makunouchi Bento). Tot el aduce şi soundtrack-ul/ background-ul la beri şi limonade. Aşteptaţi-vă la "un vibe solar - de vacanţă şi relaş" ca să citez chiar autorul. Va fi un DJ set de vară de hip-hop instrumental / glitch-hop/ skwee - adica ce a ascultat Felix şi i-a plăcut în ultimele luni. E o ocazie să auziţi şi artişti mai puţin cunoscuţi din "netscenă", dar care merită un loc în mp3 player-ele voastre. DJ-ul nostru nu pune dedicaţii, dar dacă vă place un cîntec, mergeţi la el şi vă va divulga titlul piesei şi cine cîntă!

Pentru a avea o apreciere cît mai reală a numărului de locuri care trebuie rezervate, vă rog să confirmaţi (sau infirmaţi, după caz) participarea, pe pagina de facebook a eventului. Mulţumiri calde gazdelor (mai ales Cristinei Docea). Ne vedem deci în curte la Van Graph (Matei Corvin 4, Piaţa Unirii), duminică, 30 iunie, de la ora 18.00. Sau ULTIMA ZI DE IUNIE, PRIMA ZI DE COMMUNITY CHECK.


  Irina Petrescu şi Dan Nuţu în Duminică la ora 6 

luni, 24 iunie 2013

Trailerul zilei: Lupul de pe Wall Street


Ultima colaborare Scorsese & DiCaprio. De aici sunt cel mai curios de Matthew McConaughey.


joi, 20 iunie 2013

Promised Land. Un Gus Van Sant altfel

Promised Land (Tărâmul făgăduinţei, 2012), care a rulat şi prin Bucureşti pentru scurt timp după proiecţia din februarie de la Berlin, ar putea părea un accident mai puţin inspirat în bogata şi spectaculoasa filmografie a lui Gus Van Sant.

Impresia că americanul a obosit sau că şi-a pierdut suflul pluteşte în aer. Aparent, nici măcar scuza că a preluat proiectul din mers, deşi iniţial filmul trebuia să fie regizat de Matt Damon (care e scenarist, producător şi interpret principal), nu l-ar ajuta.

Însă toate astea mi se par doar piste false.

Nu am stat să caut dovezi, dar sunt aproape convins că Promised Land este exact aşa cum l-a dorit (şi) Gus Van Sant. Nu ca pe un exerciţiu radical de stil prin care să se pună (încă o dată) în valoare (nici nu mai are nevoie), ci ca un film cu o regie solidă (dar invizibilă), menită a servi în primul rând subiectul.

În acest caz, avem de-a face cu Steve Butler (Matt Damon) şi Sue Thomason (Frances McDormand), colegi la o corporaţie care îi trimite într-un mică localitate săracă din America rurală pentru a-i convinge pe localnici să-şi pună terenurile la dispoziţie pentru extracţiile de gaze de şist (premisa este extrem de actuală, fiind o temă hot şi în România).

Bineînţeles, lucrurile nu vor fi foarte simple: oamenii au idei împărţite, iar strategia de persuasiune a celor doi corporatişti îmbrăcaţi în haine obişnuite se izbeşte de propriile erori, de apariţia unui presupus ecologist şi de intersectarea cu alte personaje.


Gus Van Sant nu este la primul film care abordează o temă social-politică (anteriorul a fost Milk, în 2008), însă americanul este suficiet de versat pentru a ocoli tezismul şi demonstraţia facilă.

Promised Land este un film aşezat, simplu doar în aparenţă, cu orice tentaţie spre exces (în primul rând emoţional, dar şi auteurist) bine ţinută în frâu. Deşi porneşte de la o temă de interes civic, filmul se transformă treptat într-un fel de soft-thriller de idei, un antrenant film de suspans la foc mărunt (există chiar şi un important twist înspre final), o poveste a unei salvări personale, cu interpretări actoriceşti fără strălucire, dar şi fără greşeli sau accente nepotrivite.

Discursul anticoporatist şi proecologist este temperat şi menţinut tot timpul în cheie realistă, iar puterea implacabilă a marilor companii este mai degrabă sugerată, decât aruncată în faţă. Taberele nu sunt prezentate doar în alb sau în negru. Personajele au oarece profunzime, dialogurile sunt fireşti, iar America din fundal este una familiară.

Promised Land reprezintă problematizarea unei vechi dileme morale (care doar a căpătat forme noi) - a fi sau a nu fi victimă a banului? - şi, chiar dacă nu se ridică la rangul de film memorabil, merită privit cu atenţie.

Ionuţ Mareş


Proiectie globală: I am breathing

.



Pe 21 iunie, documentarul scoţian I am breathing va apărea simultan pe ecrane, din Australia pînă în Islanda, via India, China, Kenya, Polonia, Ucraina etc. Evenimentul e parte dintr-o campanie globală de conştientizare a sclerozei laterale amiotrofice sau boala Lou Gehrig, considerată ultima boală cu adevărat incurabilă (poate afecta orice adult, în orice moment). Iar Timişoara e singurul oraş din România care participă la eveniment.

I am breathing descrie linia subţire dintre viaţă şi moarte. La 34 de ani, Neil Platt mai are doar cîteva luni de trăit. Viaţă lui s-a schimbat, în răstimpul unui an, de la un tînăr tătic sănătos la stadiul de paralizie completă de la gît în jos. Pe măsură ce trupul îi slăbeşte, perspectivele sale asupra vieţii se schimbă. "E uimitor cît de adaptabili suntem atunci cînd suntem obligaţi să fim. E ceea ce ne diferenţiază şi ne defineşte ca fiinţe umane".

Ştiind că mai are un răgaz foarte scurt, Neil pregăteşte cîteva scrisori ("memory box) pentru bebeluşul său, Oscar. Încearcă să-i lase fiului o mărturie despre viaţa sa, povestită din amintiri şi impresii asupra iubirii, prieteniei şi călătoriilor cu motocicleta. În ciuda subiectului, nu vă aşteptaţi la un film foarte trist. E adevărat că Neil şi-a pierdut aproape tot corpul şi simţurile, dar nu şi-a pierdut simţul umorului.

"Uneori filmele cer să fie făcute chiar dacă e dificil. Acesta e unul dintre ele" au declarat regizorii  (Emma Davis şi Morag McKinnon). Cei doi s-au confruntat cu inevitabile dileme etice, dar filmul a fost susţinut şi povestit de însuşi Neil, prin cuvintele de pe blogul său şi video-jurnalele sale. Trailer AICI.

Mîine, vineri, 21 iunie, în premieră mondială, un documentar independent e lansat de voluntari /distribuitori independenti prin 165 de proiecţii în 30 de ţări. I AM BREATHING va fi proiectat la Timişoara, graţie eforturilor producătorului Dan Raţiu. De la ora 18.00, la aula BCUT, intrare liberă (filmul nu e subtitrat în română). Detalii despre proiecţie AICI.

Whaddya gonna do?




"Woke up this morning, got a blue moon in your eyes..." şi o veste tristă, tristă...S-a dus James Gandolfini (51 de ani), în urma unui atac de cord, în vacanţă la Roma. A intrat în memoria colectivă dîndu-i viaţă (ticuri şi cîteva replici memorabile) lui Tony Soprano. Whaddya gonna do? Mai nou, şi-a reluat într-un fel personajul într-o apariţie secundară din Killing them softly. Dar ar fi nedrept să-l reţinem pe Gandolfini doar pentru roluri de mafiot (True Romance) sau de militar/oficial (Crimson Tide, The Last Castle, In the loop, Taking of Pelham, Zero Dark Thirty). Mai e tulburătoarea scenă din finalul 8mm cînd joacă un criminal pe care îl urăşti din toţi rărunchii. Să nu-i uităm nici vocea (cu timbrul său inconfundabil, melancolic, dulce) din Where the wild things are.

Mă întorc la una din revelaţiile lui Tony şi una din replicile mele preferate din toate timpurile: "O să sune prosteşte, dar am realizat la un moment dat că mamele noastre sunt...şoferi de autobuz. De fapt, ele sunt autobuzul. Înţelegi, ele sunt vehiculul care ne aduc aici. Ne lasă şi se duc mai departe. Şi problema e că noi tot încercăm să ne suim înapoi în autobuz, cînd de fapt ar trebui să o lăsăm baltă".


Mda, oricît de clişeu ar suna, a fost un actor "larger than life". Bon anima!
PS  o scenă în care e din nou "out of control".
PS2 Vă rog, nu daţi like, eventual share sau RT



miercuri, 19 iunie 2013

Community Check




Prieteni ai Marelui Ecran, vrem sa va scoatem din nou in oras - de data asta nu la un film. 

E ceva mai special. Noi i-am zis Community Check. Adica sa ne vedem la fata (cititori si cronicari, ma rog, cinefili), sa ne cunoastem si bineinteles sa vorbim cate-n luna si in stele de cinema. Era si timpul (dupa mai bine de 5 ani si 2000 de postari). Mai ales ca peste vara nu se mai intampla mare lucru, iar urmatoarea noastra actiune de anvergura e hat in septembrie, la Plai.

Nu dam de baut (ca n-avem buget), dar dam muzica intrucat avem una bucata Makunouchi Bento (Waka_x) care s-a oferit sa asigure soundtrack-ul intalnirii noastre cinematice. Ca data provizorie am zis 30 iunie, Duminica, la ora 6 ( ca tot e titlu de film). Loc: in curte la Van Graph (inca asteptam confirmarea).

Stim ca invitatia e oarecum restrictionata la timisoreni si la cei care au drum in oras - dar cu prietenii din alte orase poate ne vedem la Plai. 

Deci...curiosi?

marți, 18 iunie 2013

Pitch Black (2000) - a story of redemption

'Three Suns. Bloody Hell.'

rating: Colectabil pentru fani

"Got it all wrong, holy man. I absolutely believe in God... And I absolutely hate the fucker."



La prima vedere Pitch Black pare un film horror SF absolut conventional, o clona Alien care se ridica mai sus de celelalte clone prin calitatile vizuale si prezenta unui anti-erou, Riddick, care desi ar trebui teoretic detestat datorita ferocitatii sale si a dispretului pentru ceilalti, reuseste cumva sa se faca placut prin inteligenta, duritatea si capacitatea instinctuala de supravietuire. Si, bineinteles, prin faptul ca poseda niste ochi metalici absolut memorabili. Lasand insa deoparte caracteristica horror a povestii si cadrul SF in care aceasta se desfasoara, filmul lui David Twohy pare sa contina si un substrat destul de religios si de incarcat de simbolism, acesta imbracand elementul central al scenariului care este, cred eu, mantuirea personala.

Lucrul e oarecum sugerat de prezenta intre pasagerii navei a unui imam insotit de fii sai intr-o calatorie spirituala, un pelerinaj catre New Mecca. O defectiune tehnica insa ii arunca pe toti pasagerii intr-un adevarat iad cosmic, o planeta inospitaliera care privita de sus arata ca o mare de foc. Mai tarziu aflam ca e arsa de 3 sori care odata la 22 de ani intra intr-o eclipsa stranie ce-i provoaca un intuneric total iar la adapostul noptii o specie de pradatori iese la suprafata pentru a vana supravietuitorii. Privit din punct de vedere stiintific lucrurile nu prea au sens: evolutiv, e greu de crezut ca niste fiinte nocturne pradatoare ar fi putut evolua pe o planeta care nu cunoaste noaptea decat o data la 22 de ani, iar astronomic e cam greu de imaginat un sistem cu 3 sori, o planeta care suporta viata/atmosfera si un gigant gazos de tip Saturn care sa intre intre ele.. Privind insa planeta ca un loc straniu cu rol simbolic de purgatoriu sau iad in care niste suflete urmeaza sa fie torturate de niste demoni ai noptii, toate iregularitatile astea nu mai conteaza.




Desi initial pe planeta asolizeaza 13 indivizi (inclusiv navigatorul deja ranit mortal si strainul supravietuitor dintr-un alt container impuscat accidental de Zeke) destul de repede se orienteaza atentia catre doar 3 dintre ei: Riddick (Vin Diesel), Johns (Cole Hauser) si pilotul Carolyn (Radha Mitchell). Exista cateva momente in care cele trei personaje sunt superb conturate ca personalitati ambigue moral, cu secrete ascunse, individualiste si lipsite de scrupule. Poate si datorita sexului ei, Carolyn apare cumva mai simpatica si mai umana decat cei doi barbati dar nu trebuie uitat ca in momentele ce preced aterizarea ea a sacrificat 3 sferturi din pasageri pentru a scapa de “balast” si era cat pe ce sa-i arunce pe toti. Johns -’the blue-eyed devil’- e chiar mai egoist decat ea, pastrand morfina pentru adictia lui in loc sa-i usureze moartea navigatorului iar in plus e las si duplicitar, pozand in om al legii dar fiind in realitate un vanator de recompense. Riddick e cel mai sincer dintre toti: “Richard B. Riddick. Escaped convict. Murderer.” Nu-si ascunde nici faptele, nici gandurile, dar cruzimea lui insinuata e mai degraba o strategie de supravietuire invatata in puscarie decat rodul unei gandiri de psihopat: “All you people are so scared of me. Most days I'd take that as a compliment.

“Mantuirea” de care vorbeam la inceput trebuie cautata in destinele celor 3 personaje. Pusi in situatii de viata si de moarte fiecare din ei actioneaza in mod diferit. Johns se orienteaza imediat spre o alianta cu cel mai puternic membru al grupului - Riddick - si e dispus s-o sacrifice pe cea mai slaba, tanara Jackie, pentru a tine creaturile departe de grup. Prin urmare soarta lui e pecetluita simbolic fiind el cel sacrificat si devorat de creaturi. La polul opus, Carolyn descopera in ea “sacrificiul de sine” ca singura solutie de izbavire si se pune in primejdie intai pentru imam iar apoi pentru Riddick, fiind smulsa din bratele lui chiar cand spunea ca nu se va sacrifica pentru el (desi gestul ei chiar asta implica). Poate si de asta “moartea” ei nu e la fel de explicita ca a celorlalti fiind mai mult o “inaltare” la cer in ghearele uneia din creaturi. Subtil, nu-i asa?


Riddick e cel care “supravietuieste” masacrului - asa cum ne asteptam, fiind si cel mai calificat s-o faca - insa asta pentru ca pierde sansa la mantuire atunci cand decide sa-i abandoneze pe ceilalti si cand gestul altruist al lui Carolyn ii salveaza lui viata. Tot ce-i ramane unui astfel de razvratit fara frica de D-zeu si obisnuit sa traiasca de capul lui e sa paraseasca purgatoriul respectiv renuntand la ceea ce-l definea pana atunci, identitatea: “Tell them Riddick's dead. He died somewhere back on that planet.” E ca si cum soarta lui a ramas indecisa primind dispensa pentru o vreme. Desi ma indoiesc ca la vremea lui Pitch Black spera sa produca niste continuari, se pare ca industria l-a corupt imediat si vom avea o trilogie. Vom afla probabil in al doilea sequell din serie, Riddick, daca furianul a invatat ceva sau nu.

sâmbătă, 15 iunie 2013

Lotte si misterul pietrei Lunii

ANUNT PENTRU MATINALI SI PENTRU COPII


De o saptamana imi santajez copilul ca, daca nu e cuminte, nu il mai duc la animatia asta estoniana: Lotte si misterul pietrei din Luna. I-am aratat trailerul si mi-a zis "Mai vreau!". Ne-am uitat la el de vreo 5 ori. Chestia e ca si eu sunt nerabdator. Noi sigur vom fi maine, duminica, de la ora 10, in ceainaria Carturesti de pe Mercy, la proiectia Peliculei Culturale in cadrul Street Delivery.


Chaplin din anticariat

Puţine cărţi de cinema se citesc cu plăcerea asociată de obicei lecturii marilor romane sau eseurilor strălucitoare ieşite din minţile unor stilişti. Majoritatea volumelor din domeniul filmului ori sunt prea aride prin limbajul şi multitudinea de informaţii dedicate în general inţiaţilor, ori se dovedesc a fi mai degrabă simple portavoci pentru egoul celor care le semnează.

Greu de găsit sunt cărţile ale căror autori sunt străbătuţi de un real talent al scrisului, de o ascuţime a capacităţii de a înţelege şi explica secretele cinemaului, de un amestec de admiraţie şi luciditate faţă de subiectul ales.

Din această ultimă categorie privilegiată face parte şi volumul Charles Chaplin, scris de jurnalistul, criticul şi istoricul francez de cinema Pierre Leprohon (1903-1993).

Credit foto: Okazii.ro
În urmă cu câteva luni, într-un anticariat din centrul Bucureştiului, la preţul de doar 10 lei, am dat peste traducerea în limba română după o ediţie franceză din 1957. Volumul, tradus admirabil de Maria Herberescu şi Ioan Grigorescu, a apărut la noi în 1967, la celebra pe atunci Editură Meridiane.

Înainte să vă spun de ce mi-a plăcut acest volum care de-a lungul anilor trecuţi de la apariţie a încântat, cu siguranţă, generaţii de pasionaţi ai filmelor lui Chaplin, trebuie să vă recomand să îl căutaţi urgent printre cărţile familiei, în bibliotecile publice sau prin anticariate.

Apărută înainte de lansarea Contesei din New York, ultimul film al cineastului britanico-american, Charles Chaplin este deopotrivă o fascinantă biografie, o strălucitoare radiografie a geniului pur şi incontestabil al „prinţului tăcerii” şi o pasionantă dare de seamă despre cinema şi despre o epocă dispărută (scuzaţi-mi abundenţa de epitete, dar chiar mi se par justificate).



Cartea este structurată în două mari părţi ce pot fi citite intercalat sau succesiv. A doua jumătate, extrem de bogată în informaţii, conţine câteva din scrierile lui Chaplin, o „încercare de cronologie”, note despre persoanele care, într-un fel sau altul, au jucat un rol în viaţa cineastului (de la familie, partenere şi prietene, prieteni şi colaboratori, până la figuranţi şi interpreţi; eu, de pildă, nu ştiam că a fost foarte bun prieten cu Stan Laurel), precum şi o utilă filmografie.

Prima parte, cea mai consistentă şi care constituie de fapt substanţa volumului, este o incursiune în viaţa şi diversele perioade creative ale lui Chaplin, marile sale filme primind spaţii generoase de exegeză. Leprohon corelează informaţiile privind viaţă privată cu influenţa acesteia asupra operei (şi invers), ne poartă prin povestea realizării fiecărui film şi ne explică unicitatea lui Chaplin. Surprinde evoluţia stilului marelui comic, de la simplele gaguri de început până la emoţionantele momente de cinema de geniu de mai târziu.

De la originile sale londoneze marcate de sărăcie, trecând prin primele încercări artistice din Marea Britanie şi, apoi, de peste Ocean şi până la câştigarea faimei mondiale – totul este relatat cu pasiune, stil şi atenţie la esenţe.


Senzaţia pe care am avut-o după lectură a fost aceea că nimic nu mai poate fi spus important despre opera şi viaţa lui Chaplin. Totul pare cuprins în acest volum care nu ocoleşte nici momentele delicate din viaţa privată sau profesională a protagonistului său.

Ne reamintim astfel de iubirile şi divorţurile lui Chaplin, de acuzaţiile pe care i le-a adus a parte puritană a societăţii americane, de plecarea din America în urma campaniei "anti-comuniste", de războiul cu Hollywoodul, de iubirea sa faţă de public şi a publicului faţă de el, de implicarea în viaţa cetăţii şi în acte caritabile, de numeroşii săi copii, de reîntoarcerea în Marea Britanie natală, de instalarea în Elveţia.

Dar ne emoţionăm de asemenea la tragedia pe care a trăit-o Chaplin odată cu apariţia sonorului, schimbare pe care nu a depăşit-o niciodată complet, dovadă filmele lui vorbite, inferioare capodoperelor mute. Însă, chiar şi în cazul ultimelor pelicule, Leprohon ne face să înţelegem de ce nu mai regăsim măreţia de altădată şi de ce autorul lor a renunţat la (sau, mai degrabă, a transformat radical) personajul vagabondului.

Însă, şi mai important, cartea ne ajută să pătrundem întreaga filosofie pe care omuleţul creat de Chaplin a construit-o şi pe care Leprohon o descrie astfel: Comicul său? De fapt, ceea ce ne amuză totdeauna sunt tentativele lui de a se înscrie în ordinea convenţională a lucrurilor, dorinţa lui de a fi aidoma celorlalţi pentru a avea parte de bucuriile lor. Dar oare bucuriile lor vor fi şi ale sale? E însetat de dragoste, de eleganţă, de bunăstare, dar naivitatea şi stângăciile lui nu-i îngăduie să-şi realizeze asemenea aspiraţii. Tristeţea lui ne copleşeşte atunci când devine conştient de eşec. Dar această tristeţe nu e decât o formă trecătoare, dincolo de care reapar nepăsarea şi libertatea lui, pentru că prin eşec el se regăseşte, se împlineşte, există...

Ionuţ Mareş

joi, 13 iunie 2013

Teatrudansfilmuzică

Wim Wenders, realizatorul tributului cinematografic adus coregrafei de geniu Pina Bausch, declara că "Pina este inventatoarea unei noi arte". Nu e nici dans, nici teatru. E "tanztheater" - teatrudans. Iar documentarul Pina e un spectacol uluitor de teatrudansfilmuzică. Proiectarea sa, deseară (de la 22.00), în Piaţa Unirii, îi va spori grandoarea. Această invitaţie la dans chiar nu poate fi refuzată. E ceva pentru care merită să înfrunţi şi o eventuală ploaie. "Dansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi" (Pina Bausch)



Şi tot azi debutează la Timişoara Street Delivery şi seria de proiecţii ale Peliculei Culturale. Lumea e mare iar salvarea se ascunde după colţ cu strada Mercy, ceainăria librăriei Cărtureşti, ora 19. Filmul a fost nominalizat din partea Bulgariei la Oscar pentru "cel mai bun film străin" în 2010. O călătorie spirituală prin Europa şi un mare favorit al publicului pe la festivalurile unde a umblat. Pe actorul sîrb Niki Manojlovic îl ştiţi din Underground, Pisica albă, Pisica Neagră, Klopka, Irina Palm etc.

În deschidere veţi putea afla de la arhitectul Mihai Opriş mai multe lucruri despre strada Mercy şi istoria ei (cea care va fi "eliberată" zilele acestea şi ocupată de arte). Despre Pelicula Culturală mai spunem doar atît: anul acesta ne îngrijim în tandem de Casa Filmelor de la festivalul Plai, iar aseară tocmai am decis în mare programul. Suntem încîntaţi (detalii coming soon).


miercuri, 12 iunie 2013

OpenAir: Blush in cadrul festivalului conTEMPO

Dupa deschiderea de luni cu spectacolul lui Razvan Mazilu, Şaraiman, iata ca Festivalul conTEMPO continua astazi cu o proiectie de film in aer liber, in Piata Unirii, de la ora 22:00.

Filmul de aprox. 52 de minute este ecranizarea performance-ului de succes Blush, al lui Wim Vandekeybus. Plecând de la un spectacol creat în 2002, Compania Ultima Vez a conceput filmul Blush sub forma unei plimbări exploratorii între peisajele sălbatice ale Corsicii și locurile rău famate din Bruxelles. Ca niște patine explozive, corpurile devin prada pasiunilor și suferinţelor, ritmate de o muzică rock eliberatoare. Un film cult în domeniul cinema-ului coregrafic. Filmul va fi prezentat cu subtitrare în limba engleză.
Daca v-a placut Pina lui Wim Wenders sigur nu veti rata Blush. Iar daca tot am amintit de Pina, maine seara il puteti (re)vedea in aceeasi locatie si de la aceeasi ora (22). Daca vremea tine cu noi, desigur.



Nobody says the "B" word!







"I've seen The Exorcist about a hundred and sixty-seven times, and it keeps getting funnier every single time I see it!" Beetlejuice (1988, r. Tim Burton)

marți, 11 iunie 2013

George Littera – sau cum arată erudiţia cinematografică

Considerat de multe voci avizate drept cel mai important istoric şi teoretician român de film al ultimelor decenii, George Littera a murit în anul 2000, înaintea apariţiei noului cinema românesc. Tinerii cineaşti, dintre care unii l-au avut profesor, ar fi avut poate nevoie de profesionalismul său, ce i-ar fi permis cu siguranţă să aşeze noua direcţie în coordonate istorice şi teoretice bine definite, aşa cum a făcut cu filmele semnificative sau mai puţin importante din timpul comunismului.

Paradoxal - însă nu extrem de surprinzător luând în considerare perfecţionismul său recunoscut -, George Littera nu a lăsat în timpul vieţii nicio carte. Scrierile sale rămăseseră împrăştiate în reviste, studii ştiinţifice, cursuri universitare sau volume colective. În anul 2010, Editura UNATC PRESS publica, în circuit restrâns, Istoria filmului universal. 1895-1945, un volum postum îngrijit de Dana Duma şi sprijinit de soţia autorului, Ileana Littera.

Bazată pe notele de curs ale unor foşti studenţi, cartea reprezintă, în ciuda limitelor sale stilistice inevitabile, o erudită şi extrem de utilă incursiune în începuturile cinematografiei. Un compendiu bogat în informaţii şi observaţii de substanţă, care dezvăluie un spirit enciclopedic viu, dotat cu o uşurinţă unică în a parcurge şi dezvălui deopotrivă drumurile cunoscute şi cărările ascunse ale istoriei filmului.


La sfârşitul lui 2012, aceeaşi editură a publicat, din păcate într-un regim similar şi inexplicabil de semi-clandestinitate, cartea Pagini despre film, care reuneşte o mare parte dintre textele despre cinema ale lui George Littera, apărute între 1964 şi 2000.  Substanţialul volum de 300 de pagini este structurat în trei părţi de dimensiuni asemănătoare, care dezvăluie multiplele direcţii ale obsesiei autorului faţă de cinematograf. Prima  este dedicată unor texte de teorie şi estetică, a doua – fimului românesc, iar ultima – unor mari pelicule şi regizori din întreaga lume. Bineînţeles, graniţele între zonele de interes sunt flexibile şi se suprapun, astfel că multe dintre texte relevă combinaţii infinite de istorie, estetică, teorie, critică aplicată, cronică de întâmpinare, eseu sau relatări de la festivaluri.

George Littera dezvăluie o lejeritate fascinantă a discursului, atribut numai al spiritelor erudite şi dedicate până la obsesie subiectului de analiză. Teoreticianul ne poartă, cu egală pasiune, prin istoria şi identităţile genurilor ficţional, documentar, de animaţie, musical sau scurtmetraj. Ne vorbeşte despre evoluţia esteticii filmului, despre vedetele melodramelor mexicane, despre celebra politică a autorilor promovată de francezi, despre cum s-a dezvoltat practica actoriei, despre metaforă şi simbolismul obiectelor în cinema.

Toate aceste idei abordate în prima parte a volumului sunt continuate cu un sclipitor eseu despre momentele cheie din evoluţia teoriei de film româneşti, care ne trimite la primii scriitori ce şi-au îndreptat atenţia spre noua artă în anii de început ai secolului 20, la revistele de cinema ale vremii, la ideile unor Mihail Dragomirescu şi, mai ales Tudor Vianu, la publicaţiile de avangardă şi la specialişti notorii ca D.I. Suchianu şi Ion Cantacuzino.


Partea a doua, dedicată filmului românesc, conţine unele din cele mai strălucitoare pagini despre cei mai importanţi cineaşti şi rolul jucat de ei în evoluţia limbajului cinematografic autohton.  După ce îi cunoaştem pe doi dintre regizorii precursori din perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, Marin Iorda şi Ion Şahighian, ajungem la analize detaliate dedicate marilor filme ale cineaştilor care au creat şi consolidat identitatea filmului românesc - Victor Iliu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Iulian Mihu.

Littera identifică ruptura decisivă produsă de două filme reper şi consecinţele ei: Între Moara cu noroc al lui Victor Iliu şi Pădurea spânzuraţilor al lui Liviu Ciulei, în mai puţin de un deceniu, fizionomia cinematografului nostru se modifică sensibil. Suntem, totuşi, prea aproape de această epocă, ne lipseşte posibilitatea unui recul în timp, pentru a desluşi cu precizie toate dimensiunile şi implicaţiile fenomentului cinematografic, pentru a surprinde toate nuanţele lui şi felul în care el a pregătit actuala stare a cinematografiei româneşti (nota mea – textul este din 1976), dar încă de pe acum se poate afirma fără teama de a greşi că aceşti ani reprezintă şi în ceea ce priveşte evoluţia limbajului cinematografic (...) o perioadă de trecere de la vârsta insesizabilelor, sporadicelor acumulări, la vârsta premergătoare unei dorite maturizări, o perioadă în care se epuizează un întreg ciclu de căutări.

Pentru George Littera, între cineaştii epocii, Iliu reprezintă cazul celei mai stăruitoare tentative de elaborare a unei poetici personale, iar momentul Pădurii spânzuraţilor e cel al unei mature sintetizări a achiziţiilor expresive înregistrate de cinematograful nostru într-o lungă perioadă de tatonări, de lente şi capricioase acumulări, momentul în care se afirmă, mai intens, mai ascuţit, conştiinţa limbajului.

Eliberaţi de formula stilului clasic, solid şi coerent, unii din tinerii regizori ai vremii căutau, privind cu un ochi la Occident, formule noi de expresie, aşa cum au făcut Pintilie şi Săucan:  Formula epică pe care o practică filmul (nota mea - Duminică la ora 6) a părut unora  ceţoasă, obscură. Această construcţie atomizată şi fluidă, suplă, aparent lipsită de coerenţă, prin care Pintilie a încercat o eliberare de sub tirania unor tipare epice sclerozate, nu trebuie judecată după canoanele tradiţionale” sau „În Meandre, cinematograful nostru numără încă o experienţă în sfera căutărilor de limbaj – una dintre cele mai îndrăzneţe de până acum – şi cred că e bine să încercăm formulele cele mai diverse. Săucan nu vrea să povestească o istorie, nu pune în pagină evenimente, ci e interesat de stările, de psihologia sinuoasă a eroilor, de jocul ei labil, de senzaţiile personajelor.

Partea a doua conţine de asemenea un substanţial eseu despre evoluţia stilistică a filmului de animaţie românesc, dar şi texte despre încercările de filme poliţiste, „coordonatele” documentarului sau istoria filmului istoric.

Egal interesat de peisajul internaţional al filmului, George Littera a scris numeroase pagini şi despre cinematografia sovietică, precum şi despre multe din filmele, autorii şi valurile definitorii din epocă, de dincoace sau de dincolo de Cortina de Fier - toate cuprinse în ultima porţiune a cărţii.

Observaţiile lui George Littera caută întotdeauna esenţele, plăcile tectonice care pun în mişcare limbajul cinematografic. Fiecare film, cineast, stil sau gen este integrat în context istoric şi teoretic. Textele sunt lipsite de orice tentaţie impresionistă. Analizele sunt lucide, profesioniste fără a fi didactice, dezvăluind o pasiune rar întâlnită.

El ştie să vadă importanţa filmelor slabe şi caracterul vizionar al peliculelor esenţiale. Înţelege fenomenul cinematografic în toată complexitatea şi diversitatea lui. Dincolo de bogăţia informaţională şi conceptuală, o astfel de carte te învaţă cum să priveşti şi să gândeşti cu adevărat un film, să conştientizezi de ce este cinematografia atât de fascinantă, puternică şi importantă.

Littera ar trebui să devină un reper sau măcar să fie citit de toţi cei care, într-un fel sau altul, discută, amator sau profesionist, pe bloguri sau reviste de cultură, despre această fascinantă obsesie - filmul. Iar scrierile sale ar trebui să ajungă la un public cât mai larg, în contextul unei pieţe editoriale în căutare de cărţi de cinema de valoare.
  
Ionuţ Mareş

luni, 10 iunie 2013

Stigmate

VÎNĂTOAREA ÎN CEAŢĂ



Poveste adevărată. La o clasă pregătitoare din Timişoara au venit într-o zi nişte reprezentanţi de la Protecţia Copilului să-i înveţe pe copilaşii de 6 ani cum să sune la un telefon în caz că sunt maltrataţi/ abuzaţi de părinţi sau alţi adulţi. Vizita a avut rezultate. O fetiţă a ţinut minte numărul de telefon. Şi l-a apelat ca să o reclame pe mama ei. Femeia o muştruluise pe fiică-sa, aşa cum fac părinţii de cînd lumea atunci cînd odraslele sunt neastîmpărate. Nici măcar nu a fost vorba de vreo corecţie corporală. În urma telefonului, Protecţia Copilului s-a sesizat, a deschis dosar şi a făcut o anchetă la domiciliul "părintelui-agresor". S-a dovedit că nu s-a întîmplat nimic, iar familia nu era disfuncţională, ci una absolut normală. Chiar dacă autorităţile s-au convins că nu e vorba de vreun abuz, dosarul nu s-a închis iar "cazul" rămâne sub supraveghere. Doar pentru că o fetiţă a vrut să se răzbune pe mama ei.    

Este şi povestea din Jagten (Vînătoarea, 2012, de Thomas Vintenberg). În filmul danez, drama pleacă de la aceeaşi premisă falsă, axiomatică: "copiii spun întotdeauna adevărul". Consecinţele acestor minciuni (aparent nevinovate) pot fi foarte grave, ducînd la excluderea din comunitate (nu doar relaţională, ci chiar fizică) a celui învinuit. Spre deosebire de Timişoara, oraşul din Jagten e genul cu un singur magazin, genul de oraş unde fiecare se cunoaşte cu fiecare.



Lucas (Mads Mikkelsen) lucrează într-o grădiniţă şi e îndrăgit de copii. Pînă în ziua cînd asupra lui planează suspiciunea că ar fi molestat copii, în urma unei reclamaţii false făcută tot de o fetiţă. Suspectul e acuzat, judecat şi "condamnat" de restul comunităţii, fără dovezi sau drept de apel. "Las că ştim noi!"

Impresionantă paleta de emoţii şi nuanţe pe care o deţine şi o dezvăluie Mikkelsen, deşi personajul său e mai degrabă un tip reţinut, echilibrat. Nu-i de mirare că a cîştigat premiul de interpretare la Cannes anul trecut.

Nu lipsesc de aici secvenţele clasice la care te aştepţi cînd "întreg satul" se întoarce împotriva unui membru căzut în dizgraţie, exemplu: cărămida în geam şi animalul mort pe post de mesaj. Dar miza lui Vintenberg e alta, faţă de un thriller, de pildă, ca Straw Dogs. Arată cît de fragile sunt de fapt raporturile dintre noi, cît de repede se dezintegrează încrederea, chiar dacă am fost "cei mai buni prieteni". Cofondatorul Dogma 95 face o analiză pas cu pas (şi foarte bine controlată) a modului în care se produce un stigmat social (şi "vînătoarea" aproapelui). Sugestia de final este că procesul e ireversibil. Dosarul rămâne, şi în acest caz, deschis. Reabilitarea imposibilă. Oprobriul etern.



Pe acelaşi subiect brodează şi Sergei Loznitsa în In the Fog (prezentat şi el anul trecut în competiţie la Cannes). Contextul e cu totul diferit: Bielorusia sub ocupaţie nazistă în 1942. Doi partizani vor să-l execute pe un consătean, presupus "trădător". Ceaţa e prezentă la propriu în peisajele rustice surprinse de operatorul Oleg Mutu (prezenţa românească e întărită de Vlad Ivanov, din nou într-un rol secundar care dă fiori prin sadismul şi cinismul ofiţerului nazist pe care îl interpretază).

Apoi e ceaţa metaforică a războiului care otrăveşte toate relaţiile umane, infestează totul cu paranoia şi vinovăţie, inclusiv relaţiile dintre bărbat şi soţie, mamă şi fiu. Dilema crucială aici e "cum avem încredere în germani, dar nu mai avem în vecinii noştri". Există cîteva scene unde suntem tentaţi să contemplăm interpretări hristice: aşa e scena din final, cu presupusul colaboraţionist  (Vladimir Svirskyi, minunat) poziţionat între "tîlharul bun" şi "tîlharul rău". Dar şi aici miza e alta, după cum subliniază Peter Bradshaw: "In the fog este o descriere bîntuitoare a tragediilor ascunse ale războiului". Teroarea. Oroarea. Moartea.

Celălalt Mutu



Mutu a făcut foarte multe pentru România. Oleg Mutu. Numele basarabeanului e legat de cei mai importanţi regizori români din ultimii ani (Mungiu, Puiu), dar şi de Sergei Loznitsa, Alexandr Mindadze sau Igor Cobileanski. Acum şi-a cîştigat locul său în cinematografie ca operator şi director de imagine, aşa cum observa Philip French într-o cronică la În ceaţă (S. Loznitsa, 2012) . 

"Cadrele lungi şi fotografia "low-key" a pădurii dense noaptea, cîmpurile îngheţate, lemnul îmbătrînit al fermelor sunt impresionant. Toate acestea sunt redate într-o paletă din care lipsesc culorile primare şi doar uniformele şi cizmele strălucitoare ale naziştilor se disting din negură. Aceasta este opera lui Oleg Mutu, operatorul român care a filmat Moartea Domnului Lăzărescu de Cristi Puiu şi După Dealuri & 432 de Cristian Mungiu. Acum trebuie să fie recunoscut ca o figură de seamă în cinemaul lumii.

Filmul ăsta e în bună măsură şi al lui Oleg Mutu, de la prima scenă din faţa gării satului - un tur de forţă, care implică vreo 100 de figuranţi, coregrafiat la marea artă. Poate sta în manualele de cinema alături de "The Copacabana Shot ", fără nicio exagerare.