duminică, 2 iunie 2013

Jurnal de TIFF: Clujul miroase a covrigi și a filme fresh

No, servus. Am aterizat la TIFF în prima zi de festival și de atunci mă plimb între Cinema Victoria, Cinema Florin Piersic și restul locațiilor (multe!) unde se proiectează anul ăsta aproape 200 de filme în 10 zile, venite la Cluj de pe toate continentele. Îmi iau supradoza de filme bune într-un weekend prelungit, într-unul dintre orașele mele favorite. Unde e de ajuns să treci zilele astea într-o plimbare prin Piața Unirii ca să auzi succesiv vorbindu-se română, maghiară, engleză (cu accent sau fără) și franceză. Ce să  mai, Clujul miroase a lume cosmopolită, a covrigi (care sunt delicioși și se găsesc în gherete deschise la toate colțurile, alături de palanețele yum-yum), și a filme faine - marca TIFF!

Ca de obicei, meniul de festival înseamnă îngurgitat multe filme și digerat puține. Dar printre porțiile savuroase din cura asta de filme mi-am propus să mai ”mâzgălesc” câte o cronică pentru blog (am parafrazat din editorialele depresive ale Ancăi Grădinariu, pe care le citesc cu plăcere în fiecare zi în Aperitiff, publicația zilnică a festivalului; ea face distincția între ”mâzgăleala blogăristică” și ”critici bine scrise”; well...). 


So, ce am văzut până acum? Vineri am ajuns la timp pentru a prinde două filme din secțiunea Supernova: Drumul Halimei / Halima's Path, made in fostul spațiu yugoslav, și Francine, made in USA, cu Melissa Leo. Cel dintâi abordează subiectul mereu fertil al războaielor care au marcat Balcanii în anii '90. Mai exact, războiul din Bosnia. Drumul Halimei dezvăluie un spațiu balcanic ușor recognoscibil pentru noi, cred – cu tradiționala sărăcie rurală, familiile profund patriarhale (și la creștini, și la musulmani), în care bărbații sunt bețivi sau/și violenți, iar femeile sunt victime perpetue. Într-o manieră tulburător de similară cu Incendies, filmul e concentrat pe situațiile absurde și profund dramatice create de războiul interetnic din Bosnia. În care părinți și copii ajung să se măcelărească reciproc. La fel ca în Incendies, nu lipsesc îngroșările și senzația sporadică de artificial a scenariului, impresia că prezintă lucrurile în alb și negru, când de fapt realitatea e plină de griuri. Însă asta nu știrbește puterea filmului de a impresiona profund prin dezgroparea unor drame de război cumplite, petrecute, în mare parte fără știința noastră, foarte aproape de casă. 


Francine e un film cu Melissa Leo. Iar asta spune cam totul. Actrița face un tur de rezistență major, fiind centrul indiscutabil al filmului. Dar în vreme ce ea reușește cu succes să redea o succesiune complexă de stări și trăiri, autorii filmului nu prea pot coagula o poveste. Ei pun pe tapet o sumă de semne de întrebare legate de personajul central, Francine, și frustrează dorința spectatorului de a primi justificări. Sfidează nevoia de a avea o structură narativă bazată pe cauzalitate. Deși trăim alături de Francine drama reîntoarcerii în societate după mulți ani de închisoare, sursa tumultului ei emoțional rămâne un mister. Incapacitatea ei de a clarifica ce spune și simte rămâne destul de dificil de digerat în lipsa unor aluzii legate de cauză. Ce traumă ascunde? De ce preferă compania animalelor în locul celei a oamenilor? Iată niște întrebări la care răspunsul întârzie să apară. De fapt, filmul pare să își propună exclusiv niște exerciții de redare a unor stări/sentimente (chestie care explică, poate, de ce câțiva spectatori au abandonat vizionarea și au ieșit din sala cinemaului Victoria), nicidecum prezentarea unui story. Iar Melissa Leo reușește să le redea extraordinar de convingător pe ecran. Păcat că jocul ei nu e însoțit de un scenariu pe măsură.


Mă opresc aici, fiindcă intru la Nord-vest, un film danez intrat în Competiție. Despre ce am văzut sâmbătă, un pic mai încolo. Deci viszlat deocamdată ;)
Publicat de adina la 10:47
Categorii: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)