vineri, 24 mai 2013

Only God Forgives




"Doamnelor, inchideti ochii si nu ii deschideti orice s-ar intampla"

"Domnilor, pastrati ochii deschisi, ca sa tineti minte"

Am fost avertizati. Este inceputul celei mai violente scene din film care contine tortura, vreo 6 arme albe, foarte ascutite, plus un cadru referinta/omagiu la Cainele Andaluz



O jurnalista a indraznit sa-l intrebe pe Nicolas Winding Refn la conferinta de presa de ce e Only God Forgives atat de violent. "You sound like my mother", i-a replicat danezul cu un aer cool, dar fara superioritate. Apoi a explicat ca noi oamenii suntem, inca de la nasterea noastra, impinsi catre violenta. Structura corpului, felul in care suntem facuti, instinctele, totul e violenta in jurul nostru, inclusiv arta. Dar el nu e un om violent. Dimpotriva. Apoi recunoaste ca are o abordare pornografica asupra cinemaului. "Ma intereseaza doar ceea ce ma excita. Nu pot cenzura acest instinct." Refn mai spunea ca, prin filmele sale, face dragoste cu publicul. 

Joi, m-am trezit la ora 6 ca sa fiu sigur ca "voi face si eu dragoste cu Refn". Am intrat in primii 16 si am prins probabil cele mai bune locuri in Grand Theatre Lumiere, la prima proiectie oficiala OGF. Filmul lui Nick Refn era sus pe lista cu ce trebuie neaparat sa vezi la Cannes a tuturor jurnalistilor cu care am discutat. Principala mea temere, tinand cont ca danezul a lucrat cam cu aceeasi echipa si la Drive, era sa nu se repete.

                                                                Refn si fratele lui geaman

A fost si temerea regizorului, de aceea i-a cerut compozitorului Cliff Martinez sa compuna ceva "diferit". Ideea filmului i-a venit insa lui Refn inainte de Drive, in 2010, intr-una din excursiile cu familia in Bangkok. Atmosfera orasului thailandez l-a impresionat atat de tare ca a vrut neaparat sa filmeze o poveste in acest decor exotic si deopotriva magic pentru un strain. Fiica sa mai mica se pare ca a vazut "o fantoma" in camera de hotel. Un saman a fost chemat sa alunge spiritul. Misticismul oriental e unul din factorii care l-au starnit pe Refn.

"Genul acesta de acceptare a faptului ca exista o lume magica la fel de relevanta ca asa-zisa lume reala, a fost foarte interesanta si in mod cert a influentat filmul". 

Refn marturiseste ca scenariul s-a schimbat imens dupa venirea la Bangkok. "Scenariu" e un fel de a spune. Ar fi incaput pe un A4. Sau mai bine facea un tricou cu Ryan Gosling, cum comenta ironic cineva pe twitter. Gosling (absent de la Cannes), simbolul coolness-ului si preferatul fetelor din Anglia si pana in Noua Zeelanda, deschide gura de vreo trei ori pana la jumatea filmului (o data pentru a rosti "Pai!"). 

Julian e patronul unui club de thai-box (un fel de acoperire pentru trafic cu droguri). Uciderea fratelui sau il pune in conflict direct cu Chang (Vithaya Pansringarm), un fost capitan de politie care se crede Dumnezeu (sau un Solomon care imparte justitia cu o sabie de samurai).

Dincolo de povestea despre razbunare, e si un film despre taierea cordonului ombilical (cu katana), despre devenirea ca barbat. Julian are o relatie oedipiana cu mama sa, Kristin Scott-Thomas. Ea e mama tuturor cosmarurilor, iar fiul se afla sub vraja ei. "Key Es Ti" (cum o alinta Refn) e taioasa, acida, lucida, necrutatoare  - personajul care are toate replicile ofensive si amuzante din film. 


Taciturn sau aproape mut ca in Drive, Gosling e aici mult mai pasiv. Mare parte din film ni-l arata cum se plimba agale, ca o felina, pe coridoare luminate de neoane rosii sau albastre, a caror lumina i se rasfrange asupra chipului impenetrabil. Pentru ca nu prea exista dialog in cazul lui, personajul e descris prin miscare si sunet.

Utilizarea muzicii e esentiala. Soundtrackul lui Cliff Martinez e o poveste in sine. Compozitorul a petrecut si el mult timp in Thailanda. Pentru inspiratie a folosit cantecele traditionale thailandeze Isan (care functioneaza aici ca niste fabule, interpretate in stil karaoke) si Wagner. Martinez zice ca a gandit soundtrack-ul ca pentru un film sf sau horror.

Unii au spus ca OGF e de fapt un clip de 90 de minute pentru muzica lui Martinez. Altii au spus ca e un exemplu clar de "style over substance". E filmul care a sectionat critica in doua tabere. Dar fie ca le-a placut sau nu spectatorilor din Cannes, consensul e ca filmul sta pe picioare ca si concept. Coerent, complet si cu indiscutabile calitati vizuale. Eu sunt undeva la mijloc.

Mi-a fost greu sa raspund la intrebarea: "dar ti-a placut?".

"Placerea" e destul de departe de un film ca Only God Forgives. In mod cert i-am apreciat calitatile hipnotice, secventele premonitorii, culorile ( "Nick e un pictor" spunea KST la conferinta de presa), coregrafia si desigur muzica. Peste toate, curajul autorului. Pune laolalta existentialism, mitologie greaca, misticism oriental, box thailandez si karaoke. Imaginati-va ca Tarantino, Scorsese (dialoguri, personaje) si Noe (violenta viscerala stilizata, neoanele) sunt dusi un pas mai departe. La urmatorul nivel de frenezie cinematica.

Refn face din nou un film de atmosfera, oniric, visceral, ritmat, fluid, hiperstilizat, captivant, ceea ce si asteptam in fond de la el (varul din Orient a lui Valhalla Rising sau a subevaluatului Fear X). Orice s-ar zice, e clar ca danezul are in continuare indrazneala (ca sa nu zic "bolz") si o viziune unica, in care crede cu tarie.

La proiectia de gala a fost si Alejandro Jodorowsky, caruia ii este dedicat filmul. Multi nu au stiut ce sa creada. E un film care trebuie digerat si, in functie de stomac, revazut. Ovatiile de la sfarsit nu au fost foarte hotarate (au fost viguroase doar pentru actorul thailandez care l-a jucat pe Chang, nemesisul lui Gosling).

Dupa conferinta de presa, Pansringarm/Chang/ "God" s-a apropiat de zona in care ma aflam ca sa dea un autograf. I-am spus ca mi-a fost frica de el. Sper ca a inteles ca i-am facut un compliment. 

Nu vreau nici macar in vis sa ma intalnesc cu sabia aia a lui de samurai.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu