miercuri, 15 mai 2013

Posibila surpriză a Cannesului: Amat Escalante

Asemănător în stil cu francezul Bruno Dumont şi sprijinit de conaţionalul şi producătorul său Carlos Reygadas, mexicanul Amat Escalante este prezent în competiţia oficială de la Cannes în acest an cu al treilea lungmetraj, Heli. Până vom vedea dacă Escalante, în vârstă de doar 34 de ani, va reuşi să-i impresioneze pe juraţi, aşa cum au făcut anul trecut mexicanii Reygadas cu Post Tenebras Lux (premiul pentru cel mai bun regizor) şi Michel Franco cu Despues de Lucia (premiul secţiunii Un Certain Regard), merită analizat, pe baza primelor sale două filme, de ce este un cineast promiţător şi îndrăgit de organizatorii şi criticii de la Cannes (în 2005 a câştigat pe Croazetă premiul FIPRESCI pentru filmul de debut, Sangre).
Amat Escalante
Amat Escalante este adeptul cadrelor secvenţă fixe şi lungi, care nu îmbogăţesc informaţional naraţiunea, dar facilitează dezvoltarea privirii spectatorului, asta şi datorită unei mizanscene aparent simple, care, în profunzime, este suficient de solicitantă şi complexă. Recursul la cadrele secvenţă este condimentat pe alocuri cu tăieturi scurte de montaj asamblate pe tiparul cauză-efect şi cu mişcări lente de aparat. Cineastul nu permite accesul la psihologia personajelor sale, pe care camera le urmăreşte neimplicat şi nemanipulator. Ritmul lent al progresiei narativ-vizuale, eliberată de nevoia acumulării unei tensiuni menite a capta cu orice preţ atenţia privitorului, este spart uneori de momente puternice (violente chiar) nepregătite sau, cel puţin, neconstruite în stilul cu care ne-a obişnuit cinemaul mainstream.

Debutul său, Sangre (2005), este un film ”în care nu se întâmplă nimic”. Un cuplu banal în jurul a 40 de ani – el funcţionar la o instituţie a statului, ea chelneriţă într-un bar – îşi petrece după-amiezile şi serile uitându-se la telenovele şi/sau făcând sex. Nimic spectaculos nu se infiltrează în vieţile marcate de rutină ale partenerilor. ”Conflictul” apare atunci când bărbatul se întâlneşte cu fiica adolescentă dintr-o relaţie anterioară, care îi cere permisiunea să se mute la el şi care suferă un incident dramatic.
Sangre
Acest schelet simplu, anti-telenovelistic, este tratat rece, observaţional, ca şi cum camera de filmat s-ar afla, ascunsă, în locuinţa, maşina sau locurile de muncă ale celor doi parteneri şi ar înregistra cele mai banale fapte. Nu aflăm mai nimic despre trecutul personajelor, dar asistăm la firimituri de viaţă din prezent, lăsate să se desfăşoare în timpul lor real. Nu avem acces la trăirile şi psihologia protagoniştilor, care îşi rostesc replicile plat, uniform, fără inflexiuni afective, în tradiţia consacrată de Robert Bresson, potrivit căruia acesta este cel mai bun mijloc de îndepărtare de teatralitate. Tot asemenea lui Bresson, Escalante filmează uneori doar părţi de corpuri sau obiecte, lăsând spectatorului libertatea de a completa restul tabloului.

Al doilea film, Los bastardos (2008), are o ”acţiune” mai bogată: după o zi de lucru cu ora, doi tineri imigranţi mexicani dintr-un oraş nord-american intră într-o noapte în locuinţa unei femei singure (fiul adolescent şi rece al acesteia este plecat la prieteni) pentru a mânca şi face rost de nişte bani (rudele lor din Mexic le aşteaptă ajutorul). N-o să dezvălui ce se întâmplă în respectiva casă, pentru a nu strica efectul de surpriză, însă felul în care Escalante de-dramatizează şi înşală aşteptările comune transformă Los bastardos într-un film ce merită studiat atent. Escalante renunţă şi aici la resorturi psihologice, cauzalităţi sau explicaţii, introduce efecte de distanţare a spectatorului de personaje - care sunt deopotrivă victime şi călăi -, dar aruncă şi unele ancore social-politice, pe care nu le încarcă însă cu ”mesaje” (atitudinea aşa-numiţilor gringo faţă de imigranţii mexicani, precum şi răbufnirea acestora din urmă faţă de situaţia în care se află).
Los bastardos
Rămâne de văzut dacă juriul condus de Spielberg (şi din care face parte şi Mungiu) va fi impresionat de acest al treilea lungmetraj şi de stilul solicitant şi curajos al lui Escalante (stil care şi-a câştigat o semnificativă nişă, reprezentată puternic de-a lungul ultimilor ani la Cannes), însă simpla selecţie în competiţia oficială face din Heli unul din cele mai aşteptate filme de autor din acest an.

Ionuţ Mareş

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.