vineri, 31 mai 2013

Trailerul Zilei: I am breathing


Un documentar intim care examinează normala-dar-remarcabila înfruntare a unei boli fatale de către un bărbat şi soţia lui este unul dintre cele mai mişcătoare filme ale anului. (Hollywood Reporter).

La 34 de ani, Neil face faţă sclerozei laterale amiotrofice sau boala Lou Gehrig (considerat, ultima boală incurabilă) cu umor şi onestitate. Un film în care personajul încearcă să răspundă la întrebarea "ce anume ne face oameni". Pentru el şi pentru fiul său, încă bebeluş.

Pe 21 iunie, I am Breathing va fi proiectat simultan în mai multe oraşe din lume. La Timişoara va fi adus de Dan Ratiu (producatorul filmului Nunta in Basarabia). Revenim cu detalii.



joi, 30 mai 2013

Ultimul Almodovar

... mă aşteaptă cuminte la TIFF, mâine seară. Întâlnirea mea cu Los amantes pasajeros promite să fie light, fluffy şi roz, ca o jucărie de pluş. Uşurică şi haioasă, plus conţinând acea doză optimă de dramă feminină pe care numai filmele lui Almodovar sunt în stare să o pună în scenă.

Iată ce spune comunicatul de presă despre film:

După o serie de melodrame „întunecate” ca Volver, Los abrazos rotos/ Îmbrăţişări frânte sau La piel que habito/ Pielea în care trăiesc, Pedro Almodóvar se întoarce cu Los amantes pasajeros la genul care l-a făcut cunoscut în anii ’80: comedia. Acțiunea se petrece într-un avion, de la defectarea acestuia și până la aterizarea de urgență, timp în care pasagerii „dezbrăcați de iPhoneuri, filmulețe, Internet și iPad-uri, sunt condamnați să fie ei înșiși, înconjurați de necunoscuți”, potrivit lui Almodovar.

Pare destul pentru un început sublim de TIFF, nu-i aşa? Deci staţi tunaţi, revin cu detalii curând ;)


La Ricotta


Filmul de mediumetraj pentru care Pasolini a fost acuzat de "ofensa la adresa statului" si a facut 4 luni de temnita. O satira muscatoare la adresa societatii italiene. Cu: Orson Welles!!!


miercuri, 29 mai 2013

De ce îmi place Asghar Farhadi

Înainte de Le passe (2013), prin care Berenice Bejo a câştigat recent trofeul de interpretare femină la Cannes, şi de ultrapremiatul şi deja clasicul A Separation (2011), a fost About Elly (2009). Asghar Farhadi obţinuse şi cu About Elly un premiu important - cel mai bun regizor la Berlinala din 2009. Acela a fost de altfel momentul când iranianul a pătruns în lumea marilor festivaluri şi a regizorilor cu reputaţie internaţională, deşi impresionase, dar în competiţii mai puţin importante, şi cu primele trei lungmetraje -  Dancing in the Dust (2003),  Beautiful City (2004),  Fireworks Wednesday (2006).

Asghar Farhadi
După ce i-am văzut trei dintre filme - Fireworks Wednesday, About Elly şi A Separation - şi din ce am citit despre Le passe, Farhadi pare unul din rarii cineaşti care schimbă foarte puţin temele şi abordarea stilistică de la un proiect la altul. Ce îmi place foarte mult - şi acest lucru este uşor de remarcat în filmele sale - sunt senzaţiile de improvizaţie, de autenticitate, de firesc, de prezenţe vii pe care le transmit actorii.

Nu este greu să te ataşezi de personaje şi să empatizezi cu ele sau să le respingi, asta pentru că Farhadi este suficient de versat încât să acorde fiecăruia (pe rând sau simultan) dreptate, dar şi şansa la eroare sau meschinărie; să le picteze în culori prin care le împinge cât mai mult spre spectatori.

Fireworks Wednesday
Situaţiile dramaturgice sunt atât de atent, detalit şi nuanţat construite, încât par infailibile în logica proprie şi, prin urmare, extrem-realiste.

La Farhadi, mizanscena este esenţială, pentru că determină raporturile dintre personaje, dar şi felul în care se raportează publicul la ele. Fiecare mişcare a corpului, fiecare cuvânt, fiecare tăcere, fiecare umbră de pe chipurile protagoniştilor contează în modul în care iranianul dozează tensiunea.

Lui Farhadi îi place să ţină spectatorii implicaţi în poveste, să ofere piste false pe care le clarifică ulterior, să ascundă prin elipse părţi esenţiale ale puzzle-ului doar pentru a menţine trează atenţia.

About Elly
El încearcă să se păstrează mereu în limitele verosimilului şi să evite direcţiile care ar putea duce la demonstrativism şi la o rezolvare deus ex machina. Cu toate acestea, există uneori senzaţia de artificiu la nivel scenaristic, însă nu la un grad deranjant (aici ajută foarte mult şi abandonarea muzicii, dar şi montajul liber, viu, aparent neglijent, adaptat fiecărei situaţii).

Protagoniştii lui Farhadi sunt prinşi între dorinţa de libertate şi limitele impuse de o societate cu destule reguli greu acceptabile. Filmele sale au multe personaje, care se intersectează, se apropie şi se îndepărtează, se ceartă şi se împacă, se acceptă sau se resping, fac alianţe sau deschid fronturi de luptă. Farhadi urmăreşte cupluri în criză şi tensiunea care apare în astfel de momente. Este interesat de felul în care trecutul influenţează prezentul. De ideea de asumare a responsabilităţii. De curajul alegerii.

A Separation
Protagoniştii  dialoghează mereu şi se află într-o neîntreruptă mişcare şi deplasare - de unde şi dinamismul filmelor lui Farhadi.

Aflat la apogeul carierei, iranianul este, cu siguranţă, unul din cei mai influenţi regizori ai momentului, dotat cu o capacitate fermecătoare de a radiografia meandrele sufleteşti.

Ionuţ Mareş 

marți, 28 mai 2013

Nordwand (2008)

'I don't climb only for myself.'

rating: Brainwash

Saptamana trecuta romanii -in special, timisorenii- aflau usurati ca alpinistul Horia Colibasanu se intorsese cu bine in tabara dupa ce cucerise al saselea varf din Himalaya, Lhose (8516m). Era o stire cu atat mai buna cu cat expeditia romanului fusese bantuita de esecurile altor cataratori experimentati: cu doua zile inainte 2 alpinisti maghiari, unul coreean si 2 serpasi nepalezi pierisera intr-o crevasa la coborarea de pe varful Kanchenjunga (8586m) iar cu o saptamana mai devreme, un altul, Alexei Bolotov, cazuse in gol dupa ce coarda i-a fost sectionata de o muchie de stanca. E cel putin tulburator sa vezi ca in lupta pentru suprematie dintre om si natura fiecare metru in plus castigat e platit in singe si viata.


Am amintit de toate acestea pentru ca recent vazusem filmul germanului Philipp Stolzl, Nordwand (North Face), bazat pe intamplari reale si care s-a remarcat imediat printr-un invelis vizual superb, un substrat epic captivant si, mai ales, fidel realitatii, si un ritm dramatic perfect executat care a culminat cu un suspans veridic. Povestea are originea intr-un eveniment petrecut in 1936 cand doi soldati pasionati de escalada - un neamt si-un austriac - au facut echipa intr-o competitie pentru a cuceri fata nordica a piscului Eiger din Alpii elvetieni, asa numitul “perete al mortii”. Filmul reconstruieste istoric ascensiunea lor dar si modul in care a fost exploatat evenimentul de propaganda nazista in folosul miscarii Anschluss (care milita pentru incorporarea Austriei in Germania).


Desi soldati in armata Reich-ului, cei doi protagonisti, Toni (Benno Furmann) si Andi (Florian Lukass), se fac usor simpatici delimitandu-se de ideologia nazista si afirmand escalada drept singura preocupare in care pun pasiune. Pretexand o nunta fictiva cei doi parasesc cazarma si se cantoneaza in satul natal, la poalele varfului Eiger(3970m), planuind ruta de urcus si asteptand vremea buna. Comparativ cu tehnica existenta in alpinismul modern, precaritatea dotarii lor plaseaza tentativa undeva la mijlocul dintre inconstienta si sinucidere asistata mediatic. Pentru a da o voce publicului intra in joc si jurnalista Luise (Johanna Wokalek), personaj fictiv care functioneaza deopotriva ca teleobiectiv si resort romantic-dramatic gata de a fi actionat la momentul potrivit pentru a personaliza drama celor doi.



Ascensiunea propriu-zisa se petrece abia in partea a doua a filmului, dupa o lunga expozitiune in care suntem familiarizati cu personajele si dinamica dintre ele, cadrul politico-istoric si miza evenimentului. Ruta si pericolele unei asemenea aventuri (caderi de pietre, franghii care se rup, alunecari, avalanse si gerul patrunzator) sunt apoi montate eficient intr-o lupta pentru supravietuire ce va contrasta puternic cu confortul dezgustator al aristocratilor adunati pe terasa unui hotel de lux pentru a urmari spectacolul. Dispretul fata de efortul ideologic pentru demonstrarea superioritatii ariene e astfel subliminal integrat iar ansamblul evoca metaforic carnagiul ce va cuprinde Europa peste numai cativa ani. In tot acest timp, sus in linia intai, echipa germana se aliaza cu rivalii austrieici (care reprezentau aripa nazista a Austriei) pentru a supravietui aventurii. Frumusetea si nobletea efortului lor te face sa-ti doresti sa fi reusit.

Asa cum ii sta bine unui asemenea film atentia cea mai mare a fost acordata scenelor montane, alcatuite in egala masura din filmari in locatie si efecte de studio. Ansamblul nu sufera insa de inegalitate iar filmul te transporta imediat in teroarea alba a Alpilor. Efectul e visceral: suieratul vantului, prapastiile inghetate, travaliul convingator al temerarilor cataratori, care degerati si raniti se incapataneaza sa reziste muntelui, provoaca un neasteptat disconfort termic. Fara a cadea intr-un sentimentalism deplasat, Nordwand e unul din filmele de aventuri montane care emotioneaza nu doar prin adevarul istoric explorat ci chiar prin realismul senzatiilor oferite in timpul vizionarii.

Trailer

Killing Time


Deseara, de la ora 18.00, poti să-ţi omori timpul cu ultimul film al lui Florin Piersic Jr., la aula BCUT din Timişoara. Intrare liberă.


luni, 27 mai 2013

Marele Ecran intră cu The Crossing în Casa Poporului

The Crossing, scurtmetrajul multipremiat de care Marele Ecran a fost şi continuă să fie foarte apropiat şi despre care a dat seamă de mai multe ori (1, 2, 3, 4), va ajunge săptămâna aceasta şi în Bucureşti. Filmul din 2010, scris de Victor Dragomir şi regizat de Cristian Plesh, va fi proiectat miercuri, 29 mai, de la ora 14.00, în Sala Brâncuşi a Palatului Parlamentului (Casa Poporului), în cadrul Salonului Naţional al Artelor 2013.

Proiecţia va fi însoţită de o expoziţie de fotografii de la filmări.

Boris Gaza, lângă regizorul Cristian Plesh
Marele Ecran va fi prezent la eveniment. Ca unic reprezentant din Bucureşti al asociaţiei şi al site-ului pe care tocmai aţi dat click, am fost desemnat, la iniţiativa lui Lucian şi prin intermedierea prietenoasă a lui Boris Gaza, unul din cei doi actori faini ai filmului (al doilea interpret este Toma Cuzin), să vorbesc câteva minute, alături de două prezenţe feminine, înainte de proiecţie.

Am înmagazinat (cred) toate informaţiile necesare, am văzut filmul de mai multe ori (cu pixul în mână), aşa că sper să distilez cât mai original şi creativ esenţialul - pentru a nu face de râs Marele Ecran ;)

Înaintea proiecţiei de miercuri, ar trebui ca marţi, 28 mai, să spun, pentru o emisiune la TVR2, câteva vorbe despre film, vorbe ce ar urma să fie difuzate ulterior într-un material legat de Salonul Naţional al Artelor. În cadrul aceluiaşi material, despre eveniment va vorbi în principal artistul Răzvan Paul Mihăescu. Dacă se va confirma până la urmă mini-interviul, singura dorinţă ar fi să nu mă blochez şi să spun ce trebuie, pentru că mă pândesc uşoare emoţii. 

Dar, pentru că îmi place mai mult "în scris", cred că merită să explic aici, înainte de toate, de ce The Crossing mi se pare foarte bun:

- pentru că este un scurtmetraj aparte, care nu se rezumă la o simplă anecdotă, consumabilă doar în timpul vizionării

- pentru că oferă diverse registre de interpretare

- pentru că mizează pe o ambiguitate niciodată explicată până la capăt, ceea ce îl transformă într-un film care cere să fie văzut de mai multe ori în încercarea de a-i pătrunde ascunzişurile

- pentru că pune în valoare actorii, corporalitatea şi interioritatea lor

- pentru că are o imagine splendidă; un montaj dinamic, curajos, în cel mai bun stil american; o coloană sonoră sugestivă şi inteligent folosită; şi o muzică diegetică ce este în sine un personaj, deoarece face legătura misterioasă între două lumi

- pentru că are şi ceva umor (discuţia de noapte dintre soldaţi este simpatică), dar şi suficient suspans şi dramatism; pentru că vorbeşte simplu, dar eficient, despre prietenie, camaraderie, maturizare şi moarte

- pentru că reconstituie o epocă dispărută, dar tragică (sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial)

După cum vedeţi, destule idei declanşate de un film de nici 20 de minute. De aceea spun că trebuie văzut sau revăzut. Iar persoanele din Bucureşti o pot putea face în cadru public, cu ocazia proiecţiei de miercuri. Eu zic că merită.
  
Ionuţ Mareş
 

Can-Cannes-uri

PENTRU PRIETENI

 


Pe lîngă ştaif autentic, la Cannes sunt şi multe pretenţii, impostură şi bling-bling (apropo, bling-blingurile au fost cu 1 milion de dolari mai puţine anul ăsta, pentru că seiful casei Chopard a fost golit dintr-un hotel de pe croisette).

Aflaţi în locul cu cele mai multe VIP-uri pe metru pătrat din univers, mulţi indivizi simt nevoia să-şi revendice aici şi acum cele 30 de secunde regulamentare de faimă.  Probabil că aţi auzit de tipul care a tras focuri de armă, silindu-l pe înfricoşătorul Hans Landa / Christoph Waltz să o ia la sănătoasa din studioul Canal +, aflat în apropierea Dezlănţuitului cu pistol.


Chiar în momentul în care am descins prima oară în faţa nebuniei din Palais des Festivals se auzeau nişte guiţături înspăimîntătoare. Un minut mai tîrziu am văzut un tip care plimba în lesă o pereche de purceluşi fercheşi şi durdulii. Aşa că mondenii de pe Dîmboviţa ar trebui să ştie că ultima fiţă de pet nu e găina, ci scrofa domestica (deşi, în multe zone din România, asta ar echivala cu a-ţi scoate senvişul la plimbare).

Aşadar, aflat şi eu în acest loc sublim şi ridicol nu m-am putut abţine să fac cîteva aroganţe, pentru prieteni. Dacă ei şi-au plimbat cochonii, mi-am scos şi eu la plimbare căţeii...de Usturoi. Am adus în premieră mondială USTUROI 100 % românesc (şi 100% independent) pe covorul roşu de la Cannes. 


 
Probabil că am fost singurul jurnalist care a surprins acel photocall. Totuşi, isprava nu a rămas fără urmări întrucît Groparu  mi-a mărturisit că, după această surpriză, l-am obligat să mai scoată un trailer. După unele zvonuri, Jim Jarmusch ar fi ameninţat că îşi retrage filmul cu vampiri din competiţie, dacă mai găseşte picior de usturoi în zonă.

Tot vizavi de "Casa Filmelor" de la Cannes, am făcut o "vedere" pentru prietenii noştri de la Festivalul Plai ca răspuns la campania lor "Dragă Plai". Pentru că suntem bucuroşi să ne ocupăm şi anul acesta de Casa Filmelor din ograda Plai.


Lady Bio (partenerul meu de drum la Cannes) merita cu prisosinţă un covor roşu, doar că glamour-ul nu e chiar filmul său. Produsele Lady Bio sunt cosmetice curate, din ingrediente care se găsesc în natură. Pînă şi vopselele de păr Khadi (aduse în România exclusiv de Orchideea Blu, proprietarul mărcii Lady Bio) au numai ingrediente vegetale (din plante), cinci la număr, cu denumirea în latină, adică sunt cert naturale şi nu sunt compuşi chimici, făcuţi în laborator (dacă folosiţi vopsele sintetice, uitaţi-vă de curiozitate pe eticheta cu amoniace şi para-fenilendiamina).

Alt exemplu: pe eticheta cremei mele de ras scrie aşa: unt de shea, ulei de susan, mentă, ulei de dafin, vitamina E, ulei de eucalipt bio şi ulei de măsline (cred că poţi s-o şi mănînc). Deo-stick-ul care m-a servit în timpul alergăturii zilnice de la Cannes este piatră de alaun şi atît: fără parabeni, fără alcool. Doar un mineral natural. Lady Bio este distribuitor autorizat al produselor BioEarth şi Khadi, ceea ce înseamnă că are şi cele mai bune preţuri. În magazinul de pe str. Emanoil Ungureanu, nr. 6 (lîngă Sandwich Factory şi Cafe Colţ) şi în magazinul online Orchideea Blu.



duminică, 26 mai 2013

Esentiale la Cannes 2013


Palme d'Or
LA VIE D’ADÈLE - CHAPITRE 1 & 2 (Blue Is The Warmest Colour) by Abdellatif KECHICHE 

Grand Prix
INSIDE LLEWYN DAVIS by Ethan COEN and Joel COEN

Award for Best Director
Amat ESCALANTE for HELI 


Jury Prize 
SOSHITE CHICHI NI NARU (Like Father, Like Son / Tel Père, Tel Fils) by KORE-EDA Hirokazu 


Award for Best Screenplay
JIA Zhangke for TIAN ZHU DING (A Touch Of Sin)

Award for Best Actress:
Bérénice BEJO in LE PASSÉ (The Past) by Asghar FARHADI

Award for Best Actor
Bruce DERN in NEBRASKA by Alexander PAYNE

Seara Campionilor

WEEKEND OF A CHAMPION 
 
 

Era ultima mea seară în Cannes aşa că am vrut să fie specială (nu că restul ar fi fost obişnuite). Am fost la proiecţia documentarului Weekend of a champion, după 40 de ani de la premieră.

În 1971, regizorul Frank Simon a filmat un week-end cu Jackie Stewart, legendarul pilot de formula 1, cu ocazia Marelui Premiu de la Monaco (care are loc la cîţiva kilometri de Cannes). Producatorul a fost nimeni altul decat Roman Polanski, prieten cu Stewart şi mare fan de curse în acea vreme. Cineastul apare în film pe post de "umbră" a pilotului, în acele patru zile ploioase.

Versiunea pe care am văzut-o în Salle du Soixantieme a fost restaurată de Polanski şi de producătorul Mark Stewart, fiul pilotului scoţian. Weekend of a Champion ne întoarce într-o epocă în care aveai şanse mai mari să supravieţuieşti unui zbor pe Lună decît unei cariere în F1. Între 1968 şi 1973, 2 din 3 piloţi din circuit mureau. Peste 50 de cunoscuţi de-ai lui Stewart au pierit în accidente, dintre care 5 i-au fost prieteni apropiaţi. În acele vremuri, la Monaco erau încă borduri înalte şi toată lumea purta perciuni

"Publicul vine aici pentru violenţă. Chiar dacă nu vor neapărat să păţesc ceva rău, s-ar bucura să vadă cum mă izbesc cu maşina. Suntem născuţi pentru violenţă". Comentariile pline de miez ale scoţianului sunt alternate de momente comice, cînd se dovedeşte un tip hîtru. De exemplu, după ce se taie la barbierit, îl cheamă ştrengăreşte pe Polanski: "Roman, vino repede! Nu-i aşa că ţie îţi place să ai sînge în filmele tale? Uite!"

Între o verificare a maşinii şi o sesiune de calificări, Stewart găseşte liniştea mentală să ofere cîteva pilde de condus şi de viaţă ("dacă conduci mai încet poţi să ajungi mai repede", "cu maşina trebuie să te porţi ca şi cu femeile: dacă nu le bruschezi şi ai grijă de ele, şi ele au grijă de tine"), în timp ce stă în chiloţi în apartamentul lui din Monte Carlo. Versiunea nouă are şi bonus. O copertă finală care ni-i arată pe cei doi prieteni, acum cărunţi şi înţelepţi, în acelaşi hotel din Monaco, discutînd despre cît de mult s-au schimbat cursele faţă de 1971. Un singur pilot a murit în 18 ani. Asta poate şi datorită eforturilor lui Jackie Stewart, care a fost un "champion" al măsurilor de siguranţă.

Weekend of a Champion nu e genul de documentar care să-ţi schimbe viaţa, dar are certă valoare de arhivă (cu filmarile sale brute si prezenta unor figuri precum Grace Kelly, Ringo Starr) şi desigur sentimentală pentru amatorii de F1. Apoi, cum arăta Peter Bradshaw într-un articol din Guardian, "simpla juxtapunere a lui Stewart cu Polanski"  - cel mai straniu "cuplu" din Cannes- are un impact surrealist.

Am fost si eu victima acestui impact, pentru că Sir Jackie Stewart şi regizorul Roman Polanski au venit în faţa noastră ca să introducă filmul. Thierry Fremaux, energicul director al festivalului ne-a prezentat apoi celelalte nume celebre din audienţă: David Coulthard, Alain Prost, Damon Hill (a văzut în premieră o secvenţă mai extinsă cu tatăl său, Roger Hill) şi...Adrien Brody (pasionat de maşini şi, după cum ştiţi, colaborator vechi al lui Polanski).



Trei rînduri în spatele meu, altă prezenţă stelară: Christoph Waltz ( în 2011 în competiţie cu Carnage, regizat tot de Polanski, acum membru al juriului).

                                          

Întîmplător, astăzi a avut loc Monaco Grand Prix, a 78-a ediţie a circuitului. Iar deseară aflăm care sunt cîştigătorii altui "circuit prestigios si glamuros": a 66-a ediţie a Festivalului de la Cannes. E seara campionilor.

sâmbătă, 25 mai 2013

Un certain regard

LES JEUX SONT FAITS!


Ultimele zile petrecute in Cannes au fost foarte aglomerate, cu treziri la ora 6 ca sa ajung la ravnitele proiectii de dimineata, cu alergari de colo-colo si, din pacate, cu obligatoriile pregatiri de intoarcere.

Scorul meu final arata asa: 7 filme din Competitia Oficiala, 8 Un Certain Regard, 2 proiectii speciale Cannes Clasics, 1 Quinzaine des Realisateurs. Vestea buna: am bifat top 3 cu ce doream neaparat sa vad. Vestea proasta: dupa toate aparentele am pierdut 3 filme bune din selectie (si cine stie cate din Quinzaine sau Semaine de la Critique).

Din competitia oficiala, Inside Llewyn Davis (filmul fratilor Coen) a fost printre cele mai laudate in timpul celor 8 zile pline pe care le-am petrecut aici (si are un atu din cauza americanului din juriu :). Dar revelatia ultimelor zile, filmul de care toata lumea vorbea cu entuziasm (la cozi, pe starada, la toalete) e La Vie d'Adele aka Blue is the warmest colour de Abdellatif Kechiche, o poveste senzuala & exploziva despre prima dragoste, in care apare din nou voluptuoasa Lea Seydoux (Grand Central). Pentru ca tinea 3 ore, a trebuit sa renunt la el - eram mult prea obosit.

Marea batalie pentru Palme se da intre acestea doua, dar surprizele la Cannes nu sunt ceva neobisnuit (una dintre ele poate veni si din partea japonezului Hirokazu Koreeda cu Like father, like son, apreciat si el de critici). Pentru ultimele scoruri puteti consulta tabelul orientativ publicat de Screen Daily, unul din barometrele cele mai respectate la Cannes.


In sectiunea Un Certain Regard, As I lay dying, debutul regizoral în lungmetraj al lui James Franco a adunat destule laude cat sa ma faca mai curios. Recunosc ca l-am snobat/subestimat si m-am dus sa vad altceva, convins ca nu merita. Oricum, sper ca filmele americanilor sa ajunga in urmatorul an prin multiplexurile patriei, iar daca La vie d'Adele e atat de bun incat sa ia Palme d'or il vom vedea probabil si la noi (intre timp s-a anuntat ca a luat premiul FIPRESCI, premiul criticilor).

Acestea sunt principalele mele trei regrete/omisiuni din Cannes 66 (Jarmusch-ul si Polanski-ul au venit dupa plecarea mea din Franta, deci n-aveam cum sa le vad). Una din regulile pe care le-am invatat despre festival e ca trebuie sa pleci din start cu ideea ca nu ai cum sa vezi tot. E ca la casino-ul (vecin cu salile de cinema): trebuie sa ai si noroc si inspiratie, sa fii la locul si la momentul potrivit. 

Nu pot sa ma plang.

M-am hotarat de la inceput sa vad cat pot din Un Certain Regard. Si am prins aproape tot ce a meritat. Ma bucur sa vad ca filmele care mi-au placut au fost si cele premiate azi de juriul condus de Thomas Vintenberg. 

Alain Guiraudie, regizorul "gay-porn thriller-ului" L'inconnu du lac a luat pe buna dreptate premiul pentru mizanscena. Actiunea se intampla exclusiv pe malul unui lac si in paduricea de langa, dar nu te saturi o clipa de locul ala.

Desi face destul de mult cu ochiul spre zona mainstream, filmul palestinian Omar releva dilemele morale a trei prieteni din copilarie pe cale sa devina "luptatori ai libertatii". Are ritm, tensiune si doua scene de urmarire pe care le traiesti "a bout de soufflé". Finalul a fost dinamita, cu victime colaterale si in sala (dupa proiectia asta mi s-a distrus telefonul).

Despre The missing picture a lui Rithy Panh am scris deja ca e unul din putinele filme din selectie care duce cinemaul mai departe. A luat premiul Un Certain Regard. 

A fost distins si Fruitvale Station cu ceva (Prix de l'Avenir), dar titlul care lipseste din palmares este Les Salauds (de Claire Denis), adevaratul "film punk al festivalului". 

In argumentul sau, presedintele juriului multumeste pentru selectia remarcabila, "nesentimentala, totusi poetica, politica, foarte originala, cateodata deranjanta, diversa si mai ales, foarte des, de neuitat. Figurine de ceara, violenta, blow-job-uri homosexuale, umilinta sistematica a rasei umane, picioarele lui Lea Seydoux, imitatii reusite ale lui Brando, sunt doar cateva din imaginile care ne vor urmari pentru o vreme" semneaza Thomas Vinteberg.

Acum vreo trei zile m-am intersectat pe strada cu regizorul danez (Festen, The Hunt) si n-am putut  rezista instinctului de a il opri doua minute pe parintele Dogma 95. I-am propus un interviu dupa festival, cand va avea timp. E liber abia in...decembrie.  

Tinand cont ca am vazut mai putin de jumatate din sectiunea principala, e greu sa fac pronosticuri privind premiile de maine seara. Dar pot sa alcatuiesc un mic top personal:

Favoritul meu e La Grande Belezza de Paolo Sorrentino. Nu cred ca poate spera la mai mult decat Premiul Juriului si premiul de interpretare masculina pentru Toni Servillo (parca si mai bun ca in Il divo, daca se poate asa ceva).

Pe locul doi, dar din nou fara sanse la Palme, e Nebraska de Alexander Payne. Pentru cei care au vazut Medalia de Onoare (de Calin Netzer) intriga e aceeasi (un batran ratat care vrea sa-si recupereze demnitatea) dar e incomparabil mai comic si mai duios. Bruce Dern e si el candidat serios la premiul de interpretare. Unii spun ca Michael Douglas ar fi favoritul principal pentru rolul pianistului gay Liberace, din filmul cu care Soderbergh a declarat ca vrea sa-si incheie cariera (Behind The Candelabra). La interpretare feminina favorita e titulara Adele Exarchopouulos din La Vie d'Adele (din ce am vazut, eu i l-as da lui Kristin Scott Thomas, in ciuda faptului ca are rol secundar).

Pentru tripul vizual/muzical cu care ne-a regalat Only God Forgives, e urmatorul pe lista preferintelor, dar nu cred ca juriul condus de Spielberg va gusta "existentialismul ultraviolent si misticismul" lui Refn. Insa ar putea sa guste maiestria vizuala si satira sociala a chinezului Jia Zhangke cu A touch of Sin, locul 4 in topul meu.

Franco-iranianul Le Passé nu m-a convins cum a facut-o cu A Separation, dar poate castiga premiul pentru scenariu. Nu l-a convins nici pe Sorin, un roman care locuieste in Antibes (la cativa kilometri de Cannes) si care s-a oferit cu gentilete sa-mi imprumute un telefon dupa ce a aflat de necazul meu.

Iata ce imi scrie Sorin:

"Le Passé a iesit in cinema-uri (de obicei scot in cinema vreo 2-3 din filmele in competitie). Anii trecuti am vazut Terrence Malik-ul (care m-a revoltat la culme c-a cistigat, mi s-a parut ca partea narativa cu Brad Pitt, mama, copilaria e ok, dar restul e confuz si lipsit de subtilitate si substanta), Le gamin en vélo si parca De rouille et d'os. Anul asta mi-e mai slaba recolta. Le Passé mi-a placut "moyen" cum zic, unflatteringly, francezii. Prietena mea s-a plins ca nu-i focus clar, ca shiftuie de la un plot/personaj la altul, ca abandoneaza pe unu' si preia pe altul (divortul unui cuplu si suicidul din celalalt), ca nu-i clar cine-i/cine-s personajul/personajele principal(e). Bérénice Bejo m-a dezamagit un pic. Nu mi s-a parut ca s-ar remarca prin ceva, c-ar fi mai talentata decit the average actress."

In ciuda twist-urilor pe care le-a apreciat, Le passé nu a convins-o nici pe Ada Solomon (unul dintre cei mai importanti producatori romani, cu treaba la Marche du Film ca sa prezinte Pozitia Copilului). M-am intalnit cu ea tocmai la filmul lui Fahradi si apoi la petrecerea de miercuri din pavilionul romanesc. In poza alaturata (multumesc Ioana Mischie) apare si Tudor Cristian Jurgiu, de care ati aflat deja ca a castigat un premiu in sectiunea Cinefondation cu scurtmetrajul In Acvariu.

Cu o jumatate de ora inainte ii luasem un interviu in Palais. Desi tehnic, mai corect e sa spun ca Tudor imi lua interviu mie. Pentru ca nu mai aveam mijloace de inregistrare (din nou din cauza incidentului cu telefonul), a scos el un reportofon si a inregistrat discutia noastra din biroul Cinefondation. Acum astept sa-mi trimita fisierul audio ca sa pot transcrie "interviul". Mi-a placut filmul (despre un cuplu care se desparte-impaca-desparte-impaca-desparte...) si mi-a placut mult omul din spatele camerei. 



Aventura mea canneza a luat sfarsit. Pentru detalii de la fata locului din ultima zi de festival va invit sa intrati pe Film Sense, un "festimonial" cu bataie lunga in care sunt implicati niste oameni faini (Anda Ionescu, Marius Mandrutau si -mai vechiul amic- Lucian Maier). Reveniti apoi aici, ca mai am povesti pentru cel putin o luna.

vineri, 24 mai 2013

Only God Forgives




"Doamnelor, inchideti ochii si nu ii deschideti orice s-ar intampla"

"Domnilor, pastrati ochii deschisi, ca sa tineti minte"

Am fost avertizati. Este inceputul celei mai violente scene din film care contine tortura, vreo 6 arme albe, foarte ascutite, plus un cadru referinta/omagiu la Cainele Andaluz



O jurnalista a indraznit sa-l intrebe pe Nicolas Winding Refn la conferinta de presa de ce e Only God Forgives atat de violent. "You sound like my mother", i-a replicat danezul cu un aer cool, dar fara superioritate. Apoi a explicat ca noi oamenii suntem, inca de la nasterea noastra, impinsi catre violenta. Structura corpului, felul in care suntem facuti, instinctele, totul e violenta in jurul nostru, inclusiv arta. Dar el nu e un om violent. Dimpotriva. Apoi recunoaste ca are o abordare pornografica asupra cinemaului. "Ma intereseaza doar ceea ce ma excita. Nu pot cenzura acest instinct." Refn mai spunea ca, prin filmele sale, face dragoste cu publicul. 

Joi, m-am trezit la ora 6 ca sa fiu sigur ca "voi face si eu dragoste cu Refn". Am intrat in primii 16 si am prins probabil cele mai bune locuri in Grand Theatre Lumiere, la prima proiectie oficiala OGF. Filmul lui Nick Refn era sus pe lista cu ce trebuie neaparat sa vezi la Cannes a tuturor jurnalistilor cu care am discutat. Principala mea temere, tinand cont ca danezul a lucrat cam cu aceeasi echipa si la Drive, era sa nu se repete.

                                                                Refn si fratele lui geaman

A fost si temerea regizorului, de aceea i-a cerut compozitorului Cliff Martinez sa compuna ceva "diferit". Ideea filmului i-a venit insa lui Refn inainte de Drive, in 2010, intr-una din excursiile cu familia in Bangkok. Atmosfera orasului thailandez l-a impresionat atat de tare ca a vrut neaparat sa filmeze o poveste in acest decor exotic si deopotriva magic pentru un strain. Fiica sa mai mica se pare ca a vazut "o fantoma" in camera de hotel. Un saman a fost chemat sa alunge spiritul. Misticismul oriental e unul din factorii care l-au starnit pe Refn.

"Genul acesta de acceptare a faptului ca exista o lume magica la fel de relevanta ca asa-zisa lume reala, a fost foarte interesanta si in mod cert a influentat filmul". 

Refn marturiseste ca scenariul s-a schimbat imens dupa venirea la Bangkok. "Scenariu" e un fel de a spune. Ar fi incaput pe un A4. Sau mai bine facea un tricou cu Ryan Gosling, cum comenta ironic cineva pe twitter. Gosling (absent de la Cannes), simbolul coolness-ului si preferatul fetelor din Anglia si pana in Noua Zeelanda, deschide gura de vreo trei ori pana la jumatea filmului (o data pentru a rosti "Pai!"). 

Julian e patronul unui club de thai-box (un fel de acoperire pentru trafic cu droguri). Uciderea fratelui sau il pune in conflict direct cu Chang (Vithaya Pansringarm), un fost capitan de politie care se crede Dumnezeu (sau un Solomon care imparte justitia cu o sabie de samurai).

Dincolo de povestea despre razbunare, e si un film despre taierea cordonului ombilical (cu katana), despre devenirea ca barbat. Julian are o relatie oedipiana cu mama sa, Kristin Scott-Thomas. Ea e mama tuturor cosmarurilor, iar fiul se afla sub vraja ei. "Key Es Ti" (cum o alinta Refn) e taioasa, acida, lucida, necrutatoare  - personajul care are toate replicile ofensive si amuzante din film. 


Taciturn sau aproape mut ca in Drive, Gosling e aici mult mai pasiv. Mare parte din film ni-l arata cum se plimba agale, ca o felina, pe coridoare luminate de neoane rosii sau albastre, a caror lumina i se rasfrange asupra chipului impenetrabil. Pentru ca nu prea exista dialog in cazul lui, personajul e descris prin miscare si sunet.

Utilizarea muzicii e esentiala. Soundtrackul lui Cliff Martinez e o poveste in sine. Compozitorul a petrecut si el mult timp in Thailanda. Pentru inspiratie a folosit cantecele traditionale thailandeze Isan (care functioneaza aici ca niste fabule, interpretate in stil karaoke) si Wagner. Martinez zice ca a gandit soundtrack-ul ca pentru un film sf sau horror.

Unii au spus ca OGF e de fapt un clip de 90 de minute pentru muzica lui Martinez. Altii au spus ca e un exemplu clar de "style over substance". E filmul care a sectionat critica in doua tabere. Dar fie ca le-a placut sau nu spectatorilor din Cannes, consensul e ca filmul sta pe picioare ca si concept. Coerent, complet si cu indiscutabile calitati vizuale. Eu sunt undeva la mijloc.

Mi-a fost greu sa raspund la intrebarea: "dar ti-a placut?".

"Placerea" e destul de departe de un film ca Only God Forgives. In mod cert i-am apreciat calitatile hipnotice, secventele premonitorii, culorile ( "Nick e un pictor" spunea KST la conferinta de presa), coregrafia si desigur muzica. Peste toate, curajul autorului. Pune laolalta existentialism, mitologie greaca, misticism oriental, box thailandez si karaoke. Imaginati-va ca Tarantino, Scorsese (dialoguri, personaje) si Noe (violenta viscerala stilizata, neoanele) sunt dusi un pas mai departe. La urmatorul nivel de frenezie cinematica.

Refn face din nou un film de atmosfera, oniric, visceral, ritmat, fluid, hiperstilizat, captivant, ceea ce si asteptam in fond de la el (varul din Orient a lui Valhalla Rising sau a subevaluatului Fear X). Orice s-ar zice, e clar ca danezul are in continuare indrazneala (ca sa nu zic "bolz") si o viziune unica, in care crede cu tarie.

La proiectia de gala a fost si Alejandro Jodorowsky, caruia ii este dedicat filmul. Multi nu au stiut ce sa creada. E un film care trebuie digerat si, in functie de stomac, revazut. Ovatiile de la sfarsit nu au fost foarte hotarate (au fost viguroase doar pentru actorul thailandez care l-a jucat pe Chang, nemesisul lui Gosling).

Dupa conferinta de presa, Pansringarm/Chang/ "God" s-a apropiat de zona in care ma aflam ca sa dea un autograf. I-am spus ca mi-a fost frica de el. Sper ca a inteles ca i-am facut un compliment. 

Nu vreau nici macar in vis sa ma intalnesc cu sabia aia a lui de samurai.




joi, 23 mai 2013

'Not you, Fred'

In anii '90 filmul horror american era pe duca, sufocat sau diluat de o multime de clone si sequel-uri direct pe video ale titlurilor care au marcat si inspirat decadele precedente. In 1996 genul este insa resuscitat de o injectie cu adrenalina preparata de doctorul Wes Craven (dupa o reteta de Kevin Williamson), remediu botezat de producatorul Bob Weinstein Scream, primul horror serios care a devenit perfect constient de publicul sau si de mostenirea culturala a genului. Wes semnaleaza aproape fiecare din cliseele filmelor cu adolescenti vanati de criminali sadici executandu-le apoi intr-o maniera originala, cu doze potrivite de sarcasm si violenta. Renunta la starul filmului (Drew Barrymore) in primele 15 minute, la sugestia ei, inventeaza de la zero un alt personaj iconic (Ghostface), mult mai terifiant prin faptul ca-si poate asuma orice identitate si surprinde perfect starea de spirit a unei generatii de tineri imersata in cultura filmica. Iar toate acestea sub faimosul slogan "Movies don't create psychos. Movies make psychos more creative!"

Apoi, la fel ca multi alti regizori respectabili, nici Wes nu pierde ocazia de a se baga in cadru, accentuand si mai mult latura constienta a filmului si facand cu ochiul publicului intr-un outfit deja celebru: puloverul dungat al lui Freddy Krueger, celalalt villain suprem caruia Craven i-a dat viata.

Scream (1996, r. Wes Craven)


miercuri, 22 mai 2013

Odessa, work-in-progress


Dacă Flint, Michigan îl are pe Michael Moore, ei bine, Timișoara îl are pe Florin Iepan. Sau, prin extensie, România îl are pe Florin Iepan. Mai exact, are o voce capabilă să ia megafonul și să strige sus și tare pentru a resuscita conștiința amorțită a societății civile românești. Despre ce? Documentarul Odessa vorbește despre unul dintre cele mai nasoale și necunoscute episoade din istoria țărișoarei pe care o împărțim. Un episod prea puțin glorios pentru a se regăsi în manualele de istorie de liceu. Adică despre cum armata română păstorită de Mareșalul Antonescu a masacrat peste 20.000 de evrei și țigani la Odessa, în 1941. Majoritatea civili – femei, copii și bătrâni included.

Miza lui Iepan nu e, însă, aceea de a face un documentar istoric. Sau nu numai unul de acest gen. Ci mai degrabă de a fotografia indiferența societății actuale față de acest episod. Modul evaziv în care fiecare politician pe care îl intervievează se raportează la subiect. Felul în care refuză să își asume responsabilitatea și să își ceară scuze. Și, mai ales, orbirea voluntară a publicului românesc ce se încăpățânează să îl păstreze pe Antonescu pe un piedestal. Să transforme un criminal de război într-un mare erou național.
Am văzut filmul lui Iepan cu subtitlul de work-in-progress, într-o proiecție la Aula BCUT, săptămâna trecută. Dacă l-ați văzut și voi, poate în București, e posibil să fi experimentat o variantă diferită. Evident, mai e de lucru la film, dar asta e o treabă asumată de la bun început. Mie, una, mi-au lipsit mai multe date despre cum a fost documentat masacrul de la Odessa. În afară de raportul lui Elie Wiesel și de mărturia unui supraviețuitor, mai există alte documente care atestă treaba asta? Sau poate istorici care pot vorbi despre asta? Acest ușor dezechilibru în argumentația filmului poate fi o portiță folosită de mulți critici pentru a-l acuza de minciună/fals. Chestie care s-a și întâmplat, de fapt, după cum povestește Ionuț.

Una peste alta, însă, am senzația că documentarul lui Iepan umple un gol important în categoria filmelor românești care se fac azi, dar și în memoria noastră colectivă. Genul lui de documentar militant, à la Michael Moore, e absolut necesar într-o țară cu o democrație așa fragilă. Apoi, lămurirea unui episod istoric atât de important și convingerea publicului actual să și-l asume ca pe o realitate poate fi un exercițiu benefic de asumare a responsabilității. Deci stați cu ochii pe festivaluri și pe programe TV, fiindcă la Multiplex nu îl văd venind prea curând.

Notite din Cannes

CITIZEN CANNES IV



Festivalul mi-a dat multe, asa ca trebuia sa-mi si ia ceva inapoi. Telefonul. Nu intru in detalii. Spun doar ca scaunele din sala Debussy au niste parti metalice, unde portabilul meu nu trebuia sa ajunga. Sunt phoneless deci ( in caz ca vroiati sa-mi trimiteti un mesaj).

Asta nu ma impiedica sa merg la filme (cu aviditate) si sa iau notite (cu parcimonie):






luni, 20 mai 2013

Trance (2013)

'Do you want to remember or do you want to forget?'

rating: Brainwash

Ultimul film semnat de Danny Boyle e o capcana. Te absoarbe in miezul lui alambicat, te zapaceste cu reflectiile sale finisate si aerul cool bine slefuit al protagonistilor dar te inseala cu nonsalanta luandu-ti banii pe consultatie si lasandu-te literalmente cu gura cascata. Nu e ceva anormal ca un thriller psihologic al carui motor central sa fie pierderea memoriei sa-si pacaleasca constant audienta dar chiar si atunci un fir logic poate fi depistat intocmai ca arcul ce zvarle surpriza dintr-o cutie magica. In cazul lui Trance insa, ultimul act, surpriza, e dintr-un film total diferit.

Cu toate astea filmul nu e o experienta neplacuta ci chiar una absolut satisfacatoare. Exista suficiente motive pentru a-l viziona: maniera mestesugita in care e realizat, imaginea tipica filmelor noir moderne care valseaza intre raceala sticla/otel si fluorescenta neoanelor de club (am putea identifica astfel chiar un curent neon-noir vizand filme ca Drive, Trance si asteptatul Only God Forgives) sau muzica compusa de Rick Smith de la Underworld. Scenariul insa e unul daca nu greu de urmarit in mod sigur greu de retinut cu toate cioburile si falsele sale realitati.



James McAvoy e un alt motiv pentru a-i da o sansa. Aici joaca un rol de inside man care ia parte la jefuirea unei licitatii de catre banditul Franck (Vincent Cassel) doar pentru a-l fura la randul sau pe bandit de prada sa: un tablou rar de Goya. Pedepsit violent de sef Simon isi pierde memoria si amintirea legata de ascunderea tabloului asa ca atunci cand tortura nu da rezultate gasca trece la terapie hipnotica. Terapeuta va fi Elizabeth (Rosario Dawson) care miroase si ea repede afacerea si incepe sa lucreze la propria agenda.

Filmul nu se zgarceste cu twisturile bruste si discretionare care fac sens abia dupa ce iei in calcul ca in mare parte plotul e compus din perceptii asupra evenimentelor oferite de o persoana cu tulburari de memorie. Totusi, seriozitatea si absurdul care inconjoara pseudo-stiinta asta a hipnozei e uneori ilara. Asta nu inseamna ca actiunea nu e una captivanta sau ca intreaga poveste nu intriga. Cum spuneam de la inceput, filmul e o capcana in care intri cu buna stiinta si din care nu te dai scos pana nu se contureaza tabloul complet. Sau pozitia lui.


Ar mai fi de adaugat si faptul ca Rosario Dawson are aici o partitura demna de alonja ei actoriceasca. Si nu ma gandesc la dezinvoltura scenei de nuditate pe care o sustine, desi asta merita singura pretul biletului, ci la felul in care controleaza dinamica filmului, firul narativ si registrul dramatic. Facuta sandwich intre machismul lui Cassel si fermecatoarea nesiguranta a lui McAvoy, exotica porto-ricano-cubanezo-indiano-irlandeza se strecoara elegant intr-o pozitie de control si rastoarna tabla de sah (abia) evitand patul. Formidabila elasticitate.

Trailer

duminică, 19 mai 2013

Grand Central

CITIZEN CANNES III

Una din primele scene din Grand Central ne arata niste barbati intr-un bar. Unii pe langa masa de billiard, in timp ce altii incearca sa se tina ca la rodeo pe spatele unui taur mecanic. Niciunul nu reuseste sa bata "aparatul". In afara de Gary ("trepidantul" Tahar Rahim, cum il descrie regizoarea Rebecca Zlotowski), un tanar taciturn si plin de incredere.

Initial am crezut ca metafora cu taurul se refera la capacitatea naturala a lui Gary de a rezista la radiatii si de a "bate" aparatele de masurare care l-ar putea face sa-si piarda noul job ( foarte periculos dar bine platit, intr-o mare centrala nucleara). Adevaratul "taur" care trebuie imblanzit este insa Karole (Lea Seydoux), o blonda radioasa si intimidant de frumoasa cu care incepe o aventura secreta, periculoasa si interzisa. 

In alta seara cu baietii in bar, Gary vrea sa stie ce se intampla cand esti expus la prea multe radiatii, cand incasezi "doza". Deodata, Lea se ridica vine spre Gary (pana atunci un strain) si il saruta intens. Apoi zice: "Ti-e frica, iti tremura picioarele, ai privirea incetosata...asa e doza. Si asta e doar o mica doza".

O mica doza de cinema cool, chic si sexy, plasat pe un fundal cu iz distopic. A fost filmul cu cea mai multa muzica de pana acum. In audienta era prezent si regizorul Jacques Audiard (Un Prophete, De Rouille et d'os). Rebecca Zlotowski parca i-ar fi fost eleva la facut romance-uri mai extreme. Tanara regizoare (e la al doilea lungmetraj, si la al doilea cu Lea) a adus la proiectie toata echipa filmului, inclusiv pe Rahim si Seydoux. Cei doi mai au fiecare un film in Competitia Oficiala, asa ca sunt foarte vazuti la Cannes anul asta (deci, in plina ascensiune).

Grand Central nu e un mare favorit al sectiunii Un Certain Regard, dar sigur e un favorit al publicului. A fost aplaudat aproape 10 minute.  




sâmbătă, 18 mai 2013

'Love that loves us... thank you!'

E simplu: iubirea si divinitatea sunt la fel de evazive si ambele solicita un anume "salt de credinta." In ambele cazuri, dovezile sunt insa futile daca firea schimbatoare a omului conduce mai devreme sau mai tarziu la tradarea adevarului lor.











To The Wonder (2012, Terrence Malick)