joi, 28 februarie 2013

Ştiri Foarte Scurte


Dacă vi s-a părut prea din scurt, iată că se prelungeşte termenul de livrare a creaţiilor proprii pentru Tres Courts. Noul şi ULTIMUL termen de livrare a operelor voastre este 5 martie (trimiteţi filmele voastre de maxim 3 minute pe adresele institutelor franceze din Cluj, Iaşi Timişoara sau Bucureşti, detalii AICI). 

A doua veste bună: două din filmele româneşti de anul trecut au fost selecţionate pentru ediţia aceasta. În secţiunea Paroles de femmes, va fi prezentat Elle ne se leve pas de Vlad Bidiviu din Timişoara. Imaginary Border (Cătălina Pintea & Corina Drăgan), în secţiunea internaţională. Deci se poate, tovarăşi!

 




Cele mai bune documentare Astra Film la Timisoara

Saptamana viitoare, intre 4-9 martie, la Carturesti - Mercy veti avea ocazia sa urmariti selectia best of de documentare proiectate la Astra Film Festival de la Sibiu. E o sansa rara sa vedem documentare de autor "care promoveaza atitudini si luari de pozitie asupra realitatilor contemporane". Selectia Astra Film on Tour cuprinde 14 filme documentare internationale si romanesti, premiate la ultima editie a AFF. Programul de proiectie este vizibil pe afis, intrarea este libera iar filmele au subtitrare in engleza. Pentru a fi la curent cu ultimele noutati stati cu ochii pe pagina de facebook a evenimentului. Subiectele expuse sunt deosebit de variate: de la gangsterii din Africa de Sud (Gangster Project) la lumea metroului parizian (Metro) si de la povestea unei cersetoare rome in Helsinki (Helping Mihaela) pana la drama cailor salbatici din Delta (Cai salbatici). Salutam cu aceasta ocazie demersul organizatorilor de a aduce filmele la cei care din varii motive nu s-au putut deplasa anul trecut la Sibiu. Astra Film on Tour a fost deja la Bucuresti si Cluj, acum vine la Timisoara, apoi la Iasi si probabil in alte orase din tara.



miercuri, 27 februarie 2013

Black Mirror, seria 2

Nightmarish visions of the future

Va ingrijoreaza dependenta tot mai acuta de tehnologie? Va intrebati care ar putea fi efectele secundare pe termen indelungat? Charlie Brooker are niste raspunsuri pentru noi in al doilea sezon al mult aclamatei serii Black Mirror. Ca sa fiu sincer nu ma asteptam ca primul sezon in care satiriza si deconstruia paranoia digitala, punand cateva intrebari extrem de interesante si urmand o cale logica spre niste raspunsuri destul de incomode, sa aiba parte de o continuare. Dar s-a intamplat si iata ca descoperim inca 3 episoade fantastice in care sunt tratate speculativ tendintele noilor tehnologii. Pentru cei care acum aud intaia oara de Black Mirror un mic heads-up: e vorba de ecranul in care te oglindesti de fiecare data cand pornesti TV-ul, Pc-ul sau smartphonul si de exagerarea, nu fara logica, a modului in care acesta ne influenteaza viata.


In primul episod al noii serii, Be Right Back, este oglindita tema din ultimul episod al primului sezon: persistenta memoriei. Fiecare din noi si-a pus intrebarea “ce se intampla cu conturile noastre online dupa moarte?” Teoretic n-ar trebui sa ne pese insa Brooker ofera un raspuns capabil sa ne nauceasca. Daca intr-un viitor destul de apropiat tehnologia va furniza o unealta capabila sa sintetizeze toate urmele lasate de noi online, toate twiturile, toate statusurile de facebook, listele de carti si filme, citatele, blogurile, clipurile si fotografiile noastre si pe baza lor sa mimeze o persoana virtuala care sa le tina de urat celor care ne duc lipsa? Episodul urmareste astfel viata unui cuplu care utilizeaza intensiv smarphone-ul. In momentul in care sotul moare accidental, sotia deprimata accepta sa foloseasca un software care sa-i reconstruiasca digital personalitatea online a barbatului ei. Lucrurile devin si mai bizare cand “replica”, identica cu originalul in exprimarea online, ii propune femeii achizitionarea pachetului offline. Beneficiind de cateva gadgeturi de invidiat, episodul exploreaza destul de plauzibil impactul tehnologiei asupra modului in care depasim o suferinta acuta.


Al doilea episod, White Bear, joaca cartea distopic/apocaliptica a societatii modelate intr-o forma greu de recunoscut. O femeie amnezica se trezeste intr-o casa goala si de-acolo intr-o cursa de supravietuire, vanata fiind de indivizi misteriosi care vor s-o ucida in timp ce spectatori pasivi privesc de pe margine si filmeaza cu telefonul. Oriunde s-ar uita monitoare afiseaza un simbol misterios. Avand o structura de cursa contra-cronometru episodul adreseaza tema voyeurismului si a insensibilitatii privitorului online. Abundenta de detalii violente la care suntem expusi in media si indemnul pervers al televiziunilor de “a filma orice se intampla interesant” ne-ar putea face susceptibili de transformari de natura sa ne elimine reactiile civice din comportament. In mod surprinzator insa episodul nu urmareste decat tangential aceasta idee, rezervandu-ne pentru final un twist neasteptat care duce speculatia intr-o directie mult mai cinica: care-i urmatorul pas in justitia ca program distractiv.



Ultimul episod, The Waldo Moment, satirizeaza politicul in contrast cu new media si pe fondul tot mai acutei neincrederi si apatii care caracterizeaza electoratul contemporan. Waldo e un urs albastru animat digital de un comediant care intr-o emisiune pentru copii comenteaza vulgar evenimentele zilei. Un interviu cu un politician angajat in campanie electorala atrage o atentie sporita astfel ca Waldo devine destul de repede vocea celor frustrati si nemultumiti de reprezentantii lor democratici, iar asta in ciuda faptului ca animatorul nu e “suficient de prost sau destept pentru a intra in politica”. E o metafora deloc subtila la ipocrizia oamenilor politici, in care un personaj fictiv devine candidatul cel mai popular prin faptul nu se sfieste sa atace ipocrizia celorlalti. Desi mai putin axat pe speculatii tehnologice decat celelalte doua, ultimul episod are aceeasi doza de cinism in final, sugerand capacitatea exemplara a sistemului de a corupe si exploata in folosul propriu orice fel de inovatie mediatica.

In caz ca aveti dubii legate de calitatea seriei, reactiile insularilor denota faptul ca pe-acolo e cam cea mai buna chestie tv din ultima vreme...

Trailer

marți, 26 februarie 2013

Efecte adverse. Citiţi cu atenţie prospectul!


Side Effects/Efecte adverse (2013), presupus ultimul film al lui Steven Soderbergh, începe promiţător, anticipând parcă un body-horror cu implicaţii filosofice, cam în felul celor regizate pe la sfârşitul anilor ’70 de David Cronenberg. Premisele sunt asemănătoare: un medicament scăpat de sub control, o persoană care suferă transformări psihice potenţial periculoase şi un doctor cu intenţii necurate ca sursă a răului. 

Tocmai când începi să te obişnuieşti cu o astfel de pistă şi când în acţiune apare şi o crimă, Soderbergh şi scenaristul Scott Z. Burns deschid o nouă direcţie, spre o posibilă conspiraţie financiar-medicală, amestecată cu o poveste de alcov „altfel”. Victima - un psihiatru justiţiar interpretat de Jude Law, care porneşte în investigarea necunoscutelor ce îi dau viaţa peste cap. Pe măsură ce filmul se apropie de final, cei doi autori accelerează acţiunea, printr-o nouă întorsătură dramaturgică. Rezultatul este uşor ameţitor pentru spectator, în special din cauza aglomerării de fapte. 

Rooney Mara şi Channing Tatum
Ca şi în Contagion (2011), în care, pe un scenariu scris tot de Burns, aborda problema răspândirii unui virus în întreaga lume, Soderbergh nu este interesat de aspectele senzaţionale, ci de prezentarea cât mai detaşată a faptelor pe care le-ar putea implica un astfel de caz. Nu apasă pedala emoţiei acolo unde numeroşi regizori ar fi făcut-o, nu permite ataşarea de vreunul din personaje, nu păstrează în scene mai mult decât e nevoie pentru eficienţa naraţiunii. Este o abordare clinică şi bine controlată. 

Un rol hotărâtor în dinamica filmului îl joacă muzica lui Thomas Newman, care nu este în niciun moment stridentă, dar care e prezentă de fiecare dată când e nevoie de ea şi funcţionează mai degrabă subliminal. La nivel de imagine, semnată tot de Soderbergh, Side Effects mizează pe câteva planuri largi în care cerul apăsător şi atmosfera angoasantă par a prevesti ceva indubitabil rău, dar şi pe mai multe prim-planuri scurte şi tensionate şi pe câteva unghiuri spectaculoase. 

Mai puţin ofertant ideatic decât Contagion, Side Effects, care s-a aflat în acest an în competiţia oficială la Berlinale, acolo unde a triumfat Poziţia copilului, rămâne o bună bucată de cinema, una de care se vor bucura cu siguranţă în special pasionaţii de „thrillere psihologice” cu twisturi spectaculoase  (iertată să îmi fie formularea).

Ionuţ Mareş

Afişul Zilei: Cinecultura

coming soon



luni, 25 februarie 2013

"Umberto D". Capodoperă neorealistă la BCUT


Regizat de Vittorio De Sica, Umberto D. (1952), un reper al cinematografiei italiene şi mondiale, la vizionarea căruia numai inimile împietrite de indiferenţă şi cinism nu rămân emoţionate, va deschide marţi, 26 februarie, de la ora 18.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare Timişoara (BCUT), o serie de opt filme grupate sub formula "50 de ani de cinema italian în capodopere". Prezentarea filmelor va fi făcută de prietenul nostru Marian Rădulescu, vechi animator de cinemateci timişorene, iar intrarea va fi liberă. Marele Ecran, susţinător al cinematografiei de înaltă ţinută, este alături de acest proiect şi va oferi anticipat şi săptămânal câteva idei (sperăm noi cât mai inspirate) despre fiecare din cele opt filme de neocolit.    



În ciuda coordonatelor diferite, Noul Cinema Românesc din ultimii (deja) peste 10 ani şi celebrul curent neorealist apărut în Italia spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial au câteva asemănări aparent surprinzătoare (să nu uităm că unul din termenii folosiţi pentru a-i încadra pe tinerii cineaşti români a fost şi cel de neo-neorealism, care nu a prins însă rădăcini). Un aspect central care leagă cele două valuri îl reprezintă receptarea defectuoasă de către o parte a publicului, iar filmele neorealiste ale lui Vittorio De Sica sunt un bun exemplu în acest sens.

Cunoscut actor în filme comerciale de succes, care i-au adus libertate şi banii necesari pentru proiectele personale, De Sica a dat ca regizor câteva din filmele care au definit neorealismul italian. Sciuscia (1946), Ladri di biciclette (1948), Miracolo a Milano (1951) şi Umberto D. (1952) sunt considerate vârfurile sale. Privite acum ca mari filme, în care definitoriu este felul deopotrivă melodramatic şi realist de a surprinde condiţia umană, cele patru producţii şi autorul lor nu au scăpat la vremea respectivă de critici acerbe, atât din partea dreptei, cât şi a stângii. 

Potrivit istoricului italian de cinema Paolo Russo, dreapta l-a acuzat că expune în public „rufele murdare” ale Italiei, că prezintă sărăcie, probleme sociale, mizerie. Ştiu, vi se pare cunoscut, pentru că cei care strâmbă otova din nas, în general în necunoştinţă de cauză, la vârfurile cinematografiei româneşti din ultimii ani au acuzat la rândul lor, printre altele, mizerabilismul (de parcă cineaştii sunt în solda Ministerului Turismului; ca să nu mai menţionăm de fapt efectul cu sens contrar pe care l-au determinat regizorii autohtoni – punerea ţării noastre pe harta culturală a lumii). Din partea stângii, De Sica şi scenaristul Cesare Zavattini au fost acuzaţi că „nu îşi asumă niciodată în mod deschis o poziţie ideologică, fiind mai degrabă interesaţi să scoată în evidenţă aspectul umanist şi sociologic al poveştilor lor”. 

Vittorio De Sica

Un alt lucru mai puţin cunoscut dar care merită o privire atentă este şi acela că la originea unei părţi semnificative a succesului de critică al ambelor direcţii cinematografice se află câte un scenarist. În cazul cinematografiei noastre este vorba de Răzvan Rădulescu, cel care, în calitate de scenarist principal, co-scenarist, consultant sau autor de dialoguri, a jucat un rol decisiv în consolidarea unui tip de cinema care şi-a făcut o reputaţie la nivel internaţional (ultima sa contribuţie importantă o reprezintă colaborarea cu Călin Peter Netzer la scenariul pentru Poziţia copilului, singurul lungmetraj românesc premiat cu Ursul de Aur la Berlin). 
 
Şi ajungem, astfel, la filmul care va putea fi văzut marţi la BCUT. Umberto D. are la bază un text de Cesare Zavattini, unul din cei mai cunoscuţi scenarişti şi scriitori italieni şi un colaborator apropiat al lui Vittorio De Sica. Zavattini a contribuit la scenariile celor mai mari filme ale lui De Sica, dar şi la numeroase alte producţii italiene neorealiste sau din perioada ulterioară.

„Ideea mea fixă este să deromanţez cinematograful. Aş vrea să-i învăţ pe oameni să privească viaţa cotidiană cu aceeaşi pasiune pe care o pun când citesc o carte”, spunea Cesare Zavattini. În Umberto D. suntem, e drept, încă departe de experimentele liminale de peste câteva decenii ale unor cineaşti ca Chantal Akerman, Bela Tarr, Apichatpong Weerasethakul sau Cristi Puiu. Însă Zavattini şi De Sica amplifică atenţia pe care privirea spectatorului ar trebui să o acorde gesturilor simple, cotidiene şi, mai ales, momentelor în care „nu se întâmplă nimic”. Ce poate fi mai banal decât povestea unui bătrân sărac, singur şi pe cale de a fi evacuat şi a căţelului său? Tocmai din această aparentă simplitate de inspiraţie chapliniană cei doi cineaşti - regizorul şi scenaristul - extrag esenţa unei vieţi, a unei societăţi şi, de fapt, a condiţiei umane.


„Ajutaţi” de muzica melodramatică şi de scenele voit emoţionante (dar exemplar de realiste) construite de Zavattini, plonjăm, ca spectatori, într-o varietate de emoţii şi trăiri. Simţim milă pentru bătrânul împins aproape de cerşetorie, râdem uneori la „jocul” căţelului, ne revoltăm pe răutatea proprietăresei şi pe indiferenţa generală, ne bucurăm de prietenia dintre bătrân şi fata din casă şi răsuflăm uşuraţi la final, poate cu lacrimi în ochi, după ce tocmai am asistat la una din cele mai sfâşietoare scene din istoria cinematografiei, când montajul alert ne face părtaşi la pihologia protagonistului într-un moment dramatic. 

Deşi s-a scris că „pesimismul care străbate filmul face parte din metoda autorilor de a denunţa o condiţie umană şi socială nedreaptă” (Gianni Rondolino), aş spune, asumând un clişeu, că filmul este o glorificare a vieţii: Şi nu atât datorită finalului fericit, cât acelei focalizări pe banalitatea gesturilor de fiecare zi.

P.S. Informaţii extrem de utile despre filmele şi cineaştii din Italia pot fi găsite în volumul tradus în română „Istoria cinematografului italian”, de Paolo Russo (IBU Publishing, 2011)

Evenimentul „50 de ani de cinema italian în capodopere” este organizat de Biblioteca Centrală Universitară “Eugen Todoran” Timişoara, în parteneriat cu Consulatul General al Italiei la Timişoara, reprezentat prin ataşat cultural prof. Gloria Gravina. Toate proiecţiile au loc în Aula BCUT.

Programul complet al proiecţiilor:

26 februarie, ora 18: Umberto D. (1952), regia Vittorio De Sica

5 martie, ora 18: Rocco e i suoi fratelli/Rocco şi fraţii săi (1960), regia Luchino Visconti

12 martie, ora 18: Il posto/Slujba (1961), regia Ermanno Olmi

19 martie, ora 18: Giulietta degli spiriti/Giulietta şi spiritele (1965), regia Federico Fellini

26 martie, ora 18: Il Vangelo secondo Matteo/Evanghelia după Matei (1964), regia Pier Paolo Pasolini

2 aprilie, ora 18: Il deserto roso/Deşertul roşu (1964), regia Michelangelo Antonioni

9 aprilie, ora 18: Amarcord (1973), regia Federico Fellini

16 aprilie, ora 18: Il sole anche di notte/Soare până şi noaptea (1990), regia Paolo & Vittorio Taviani

Ionuţ Mareş

Kiddo a intrat în penitenciarul din Arad

WEST SIDE ŞTIRI

1. Kiddo (în regia lui Millo Simulov) a fost filmat integral în Arad. După un periplu pe la Cannes, TIFF, Novi Sad, Pecs şi alte festivaluri, "primul film interactiv" (cum e promovat) se întoarce acasă. Vineri a fost proiectat şi la penitenciarul din Arad, acolo unde s-au filmat cîteva scene. La Timishort am văzut şi mi-a plăcut Hello Kitty, tot de arădeanul Simulov. Aşa că, dacă mai aveţi ocazia să-l vedeţi pe Kiddo, daţi-i o şansă (chiar dacă nu sunt convins că trucul acela cu final alternativ, nu e altceva decît o manevră de marketing care îmi aminteşte de nişte telenovele braziliene din anii '90). TRAILERUL cu vocea aia gen Pro sau de "profet new age" nu face un serviciu filmului, dar e filmat fain (calitate pe care o avea şi Hello Kitty) şi îl are pe Adrian Titieni.

2. Azi la Timişoara, luaţi-vă pantofi de alergat, un polar uşor, beţe de drumeţie şi daţi fuga în aula BCUT pînă la ora 19:30. Facem alergare pe crestele Făgăraşilor.

CS Alternative propune iubitorilor de munte, sport si alergare din Timisoara (si nu numai) o proiectie de film cu tematica montana. Este vorba despre povestea in imagini a celor 2 etape de alergare montana pe crestele fagarasene si a celor care le-au trait la intensitate maxima in cadrul concursului "Ultra Trail Fagaras 2012", un eveniment din seria CarpathianMan ce a avut loc in muntii Fagaras in perioada 31aug-02sep 2012. Invitat special, organizatorul "Ultra Trail Fagaras" - Lucian Clinciu.

Detalii despre eveniment găsiţi şi aici. Mulţumim Bibliotecii Universitare Eugen Todoran care face posibil evenimentul. De mâine începe aici o minunată serie de filme italiene de colecţie. Dar despre asta va scrie, pe larg, Ionuţ Mareş.




Argo oscarizat de insasi Casa Alba


Intr-o noapte in care nici macar o singura surpriza nu a dereglat ritmul de desfasurare al Oscarurilor sau pronosticurile cele mai evidente (Daniel Day Lewis, Jennifer Lawrence, Anne Hathaway, Christoph Waltz, Q. Tarantino, Ben Affleck, Ang Lee, Michael Haneke, toti au plecat acasa cu statuete), declicul s-a produs la final cand insasi Prima Doamna a Statelor Unite, Michelle Obama, a transmis in direct castigatorul Oscar pentru cel mai bun film: Argo. Masina de propaganda e, deci, pe maini bune. Acum, mai mult ca niciodata, putem spune ca Oscarurile sunt tot un joc de-a politicul insa cu actori mult mai buni.

Lista castigatorilor o gasiti pe imdb. Spectacolul, daca n-ati facut noapte alba, il revedeti pe Hbo sau pe torrenti you tube,ca de obicei. N-a fost cine stie ce. Seth MacFarlane ori s-a cenzurat ori nu e deloc amuzant live. Practic in sala batea vantul. Cu Ricky Gervais ar fi curs sange.

In ograda noastra, avem de mentionat ca am verificat previziunile din concurs si se pare ca avem un singur castigator: Rotariu Mihai a nimerit 13 din 14 categorii. A ratat doar cel mai bun regizor, mizand pe S. Spielberg. N-a fost sa fie - si pe buna dreptate - caci Ang Lee e mai fresh, mai vizionar si mai dispus sa riste decat dinozaurul american. Mihai, da-ne un mail sa vedem cine esti si unde mergem la film :).

Loteria viselor de celuloid

Au mai ramas doar cateva ore pana sa aflam ce actori, regizori, filme si producatori au batut palma anul asta cu zeita Fortuna. In ultima luna v-am provocam pe voi, cititori ai Marelui Ecran, sa ne dati pronosticurile voastre in privinta Oscarurilor. Imediat va fi randul nostru. Pana atunci sa vedem cum stau lucrurile si care-s sansele:

Cel mai bun actor in rol principal: Daniel Day Lewis (86,8%); Denzel Washington (7,8%)
Cea mai buna actrita in rol principal: Emmanuelle Riva (42.1%); Jennifer Lawrence (36.8%)
Cel mai bun actor in rol secundar: Christoph Waltz (52,6%); Tommy Lee Jones (34,2%)
Cea mai buna actrita in rol secundar: Anne Hathaway (89,5%)
Cel mai bun scenariu original: Django Unchained (68,4%); Zero Dark Thirty (21%)
Cel mai bun scenariu adaptat: Argo (47,3%); Lincoln (31,5%)
Cea mai buna animatie: Brave (65,7%); Wreck-It Ralph (23,6%)
Cel mai bun film strain: Amour (92,1%); War Witch (5%)
Cea mai buna coloana sonora: Life of Pi (57,8%); Skyfall (21%)
Cea mai buna imagine: Life of Pi (73,6%); Lincoln (10,5%)
Cele mai bune efecte vizuale: Life of Pi (71%); The Hobbit (18,4%)
Cel mai bun documentar: Searching for Sugar Man (76,3%); How to Survive a Plague (13%)
Cel mai bun regizor: Steven Spielberg (63%); Ang Lee (23,6%)
Cel mai bun film: Argo (50%); Lincoln (29%); Life of Pi (10,5%)

Si acum, daca am vazut cum bate vantul in randul cititorilor mai cinefili ai nostri, e timpul sa ne dam si noi cu presupusul.


Best Actor: Joaquin Phoenix, The Master
Best Actress: Quvenzhane Wallis, Beasts of the Southern Wild
Best Supporting Actor: Robert De Niro, Silver Linings Playbook
Best Supporting Actress: Sally Field, Lincoln
Best Original Screenplay: Django Unchained
Best Adapted Screenplay: Beasts of the Southern Wild
Best Animated Feature: Frankenweenie
Best Foreign Language Film: Amour, Austria
Best Original Score: Argo, Alexandre Desplat
Best Cinematography: Anna Karenina, Seamus McGarvey
Best Visual Effects: Life of Pi
Best Documentary Feature: The Invisible War
Best Director: Benh Zeitlin, Beasts of the Southern Wild
Best Picture: Beasts of the Southern Wild
(Adina)


Best Actor: Daniel Day-Lewis
Best Actress: Emmanuelle Riva
Best Supporting Actor: Philip Seymour Hoffman
Best Supporting Actress: Anne Hathaway
Best Original Screenplay: Django Unchained
Best Adapted Screenplay: Beasts of the Southern Wild
Best Animated Feature: Brave
Best Foreign Language Film: Amour
Best Original Score: Life of Pi
Best Cinematography: Life of Pi
Best Visual Effects: Prometheus
Best Documentary Feature: Searching for Sugar Man
Best Director: Benh Zeitlin
Best Picture: Argo
(Richie)


De cînd facem concursul acesta a devenit deja tradiţional duelul meu cu Richie, unu la unu (care nimereşte mai multe predicţii). Anul acesta, eu am zis pas.

Ştiam că Premiile Oscar sunt despre industrie, dar anul ăsta pur şi simplu mi-a ajuns. Toate marile favorite sunt filme de propagandă. Acum, e posibil să argumentaţi că Hollywoodul întreg e o uriaşă maşină de propagandă pentru "visul american". Numai că tura asta e prea făţiş. Cel puţin trei filme par a fi comandate şi finanţate de CIA, Armata americană, Departamentul de Stat etc.

Argo e un "thriller" absolut mediocru, a cărui singură poantă bună ("Ar go fuc#ing nuts") e repetată de atîtea ori pînă devine iritantă.  Deşi plasat în Iran, iranienii sunt de decor (aşa cum a arătat şi Adina) atunci cînd nu sunt pur şi simplu fraieri, pentru a sublinia destoinicia ofiţerului CIA (un tip care în viaţa reală era mult mai spectaculos decît monocromul Affleck). Filmul e despre o mare cacialma pusă la cale de serviciile americane pentru a scoate nişte ostatici din Teheran, în contextul turbulent al revoluţiei iraniene. Scenariul "Hollywood" i-a uns probabil  la inimă pe votanţii "academicieni". Care nu s-au prins că şi Argo e o cacialma. Spre onoarea ei, o cacialma agreabilă.

Spre deosebire de Zero Dark Thirty, care m-a indispus vreo cîteva zile. Nu se poate să dai "high five" după ce ai împuşcat un om, ca atunci cînd echipa ta cîştigă SuperBowl-ul. După executarea lui Bin Laden, un soldat revendică uciderea "În numele lui Dumnezeu". Pare-se că n-am ieşit încă din logica cruciadelor. Şi nici nu abordez subiectul "tortură". Peste 500 de ani, istoricii (dacă vor mai exista) vor numi perioada asta Evul Mediu tîrziu. Zero Dark Thirty e o dovadă în acest sens. Chiar aşa, dark times...

Lincoln e cel mai inofensiv dar şi cel mai plictisitor dintre titlurile astea. Pentru că americanii au o istorie scurtă, au nevoie de un pantheon autohton. Filmul lui Spielerg deifică şi mai tare un personaj (deja monumental) ca preşedintele Lincoln, în loc să-l explice. Totul pe fondul unei proceduri birocratice complicate, precum adoptarea amendamentului care a interzis sclavia. N-am aflat de ce Lincoln era aşa pornit pe amendamentul ăsta, ce-l mîna pe el în luptă...Mistere...

Despre Life of Pi m-am exprimat deja. În afară de bogăţia vizuală incontestabilă, filmul lui Ang Lee este unul sărac din punct de vedere cinematografic şi narativ.

Pînă şi FlightDjango şi Silver Linings...sunt mai sincere, mai proaspete şi mai amuzante decît cele patru favorite de mai sus. Ce este cinema la nominalizările de anul acesta? The Master (lipseşte la cel mai bun film) şi Beasts of the Southern Wild. Nu mă aştept să ia mare lucru. Poate că Oscarurile nu s-au schimbat - sunt ce au fost mereu. Poate m-am schimbat eu. Şi nu, nu sunt anti-american.
(Lucian)


duminică, 24 februarie 2013

Nişte golani. De la 1961

OLD SCHOOL: WEST SIDE STORY

După fenomenul pe care l-am semnalat recent, vine altu, tot "school made". Ziarele titrează: "Fenomenul Harlem Shake degenerează în şcoli".

Of, of! Tinerii din ziua de azi sunt...ca tinerii dintotdeauna. Sfidează autoritatea. Nu respectă regulile. Atîrnă degeaba pe străzi. "They're up to no go good". Io zic să-i legăm pe toţi, domnule poliţist!

"De ce staţi toţi aici, blocînd trotuarul?"

"Vedeţi, domnule, ne e frică să mergem acasă. E un mediu atît de nociv.  Nu primim dragoste acolo"
(...)
"Dragă domnule sergent Krupke, trebuie să înţelegeţi. Mamele noastre sunt junkies, taţii sunt toţi beţivi. Sfinte Moise, normal că suntem golani". 



O mostră de subversivitate şi adevăr "in your face" spus pe note muzicale, acum 50 de ani. West Side Story (1961, Jerome Robbins & Robert Wise, muzica: Leonard Bernstein). Apropo de premiile alea care se împart azi. A luat zece bucăţi.



Amour in 30 de cuvinte


Amour (2012), r. Michael Haneke

You know what real love is? It's wiping someone's arse or changing the sheets when they've wet themselves. And letting them keep their dignity so you can both go on. 
(The Deep Blue Sea, 2011, r. Terence Davies)

sâmbătă, 23 februarie 2013

Grupul rockerilor anonimi. Şi cu probleme

Rocker, scris şi regizat de Marian Crişan, este primul film românesc care propune frontal şi fără stereotipuri sau excese (şi) problematica efectelor consumului de droguri. Evident, asta nu este, în sine, o garanţie a valorii, ci mai degrabă punctul de pornire într-un demers cinematografic provocator despre un personaj tenace şi cu o combustie internă puternică, ieşit parcă din lumea fraţilor Dardenne.


Dacă Morgen (2010), debutul lui Crişan, avea ca loc de desfăşurare mica localitate de frontieră Salonta, în Rocker rămânem în acelaşi judeţ, Bihor, dar avansăm în Oradea. Localizarea precisă nu este în acest caz foarte importantă (cadrele strânse pe protagonist ne arată de altfel foarte puţin din oraş), ci funcţionează în special ca substitut pentru o provincie generică, locul unde anonimatul este un dat şi, pentru unii, o povară.

Victor, un rocker amator de 45 de ani ajuns angajat într-o firmă de topografie şi tată-protector al solistului dependent de droguri dintr-o anonimă trupă de rock, este personajul care acaparează aproape toate cadrele. Iar Dan Chiorean, actor din Cluj necunoscut în lumea cinematografiei, se achită corespunzător de sarcina de a ţine pe umeri întregul film, ştiind când să emoţioneze fără emfază şi când să fie opac sau imprevizibil. Naturali şi potriviţi sunt şi ceilalţi actori, în frunte cu Alin State, al cărui personaj, fiul (Florin alias Dinte), este mai tot timpul sub influenţa stupefiantelor (de reţinut sunt de asemenea interpretările celor două actriţe cu nume mai cunoscute - Ofelia Popii şi Crina Semciuc).

Atenţia este aproape mereu focalizată pe Victor, chiar şi atunci când acesta se află într-un grup sau când un alt personaj este în prim-plan. Marian Crişan nu se teme de cadrele prelungite cu chipul bărbatului (sau ale altor personaje), când orice grimasă dă seama despre o stare. Este un exemplu de abordare behavioristă atent lucrată, în care nu anticiparea reacţiilor este importantă (fiind, de altfel, şi imposibilă - în contradicţie cu tratarea clasic-hollywoodiană), decisiv fiind impactul celor mai mici gesturi în dezvoltarea personajului şi a tensiunii din jurul său şi în surprinderea autenticităţii. Insistenţa în stil cine-verite pe figura protagonistului, abordare care aminteşte de primele filme ale unor regizori ca Milos Forman sau Bela Tarr, redă umanitatea complexă a acestuia şi îndeamnă la o reconfigurare a felului de a privi un chip ca oglindă a pulsiunilor sufleteşti.


Marian Crişan construieşte un personaj paradoxal, imposibil de încadrat tipologic şi, până la final, dificil de înţeles. Comportamentul lui Victor are suficiente direcţii ce ar putea fi considerate reprobabile după normele sociale, morale şi legale unanim acceptate. Însă ţelul ultim al personajului este nobil, în orice accepţiune: salvarea, indiferent cum, a fiului de pe calea autodistrugerii (ceea ce aminteşte, cumva, de sacrificiile neînţelese ale unor personaje din filmele lui Bunuel sau Bresson). Iar cea mai puternică legătură dintre tată şi fiu este reprezentată de imersiunea în ritmurile melodiilor ascultate sau interpretate.

Muzica rock exclusiv diegetică funcţionează de altfel ca un metronom, într-un film atent controlat şi intens în cea mai mare parte. Marian Crişan oferă şi la nivel de imagine, la momente potrivite, pauze de respiraţie, prin câteva planuri generale spectaculoase, între cadrele sufocante centrate pe protagonist. De altfel, tânărul cineast practică o pendulare între scenele de exterior şi cele de interior, oferind un ritm aparte ansamblului.

Din păcate, există, la nivel scenaristic, două alunecări majore, într-un film care de altfel nu-şi propune să transmită vreun mesaj evident. Una este momentul în care, la o repetiţie, fiul face trimitere către stilistica anti-mainstream, exprimată prin cadre fixe şi lungi, a noului val din cinematografia română (cât de diferit şi aluziv era momentul oarecum similar ales de Porumboiu în A fost sau n-a fost?!). Această facere cu ochiul către publicul cinefil este deplasată, în contextul realist al filmului. Al doilea moment este o explozie temperamentală dinspre final a tatălui, când pare a se adresa nu atât şoferului împotriva căruia răbufneşte, ci spectatorului televizual indiferent la posibilele drame din jur ("Toată lumea în casă la televizor!").

Ionuţ Mareş

  

vineri, 22 februarie 2013

Iran și alte locații exotice de filmare: Argo vs. Persepolis

Câteva sute de ani de istorie a Iranului sunt împachetate și îngrămădite în primele câteva minute ale filmului Argo. Cu dramele de rigoare, schițate telegrafic: regimuri căzute violent, intervenții americane din umbră, oameni de rând trăind în mizerie. Episoadele istorice puse pe fast-forward sunt redate prin colaje, desene și fotografii care mi-au amintit (inclusiv tematic) de Persepolis-ul lui Marjane Satrapi.
Debutul lui Argo te face să crezi că regizorul Ben Affleck vrea să expună o felie cât mai onestă de istorie a unei țări din Orientul Mijlociu. Printre altele, el pare că vrea să exploreze inclusiv vina avută de Statele Unite în tulburările politice din zonă. Dar doar pare. Ce urmează după primele minute arată că Affleck nu și-a propus să sondeze un trecut istoric cețos, dintr-o regiune asupra căreia planează spectrul unor conflicte violente de mulți-mulți ani. El a vrut să facă doar un thriller. Și i-a ieșit, fără doar și poate.
Argo cultivă un suspans intens, cu trucuri narative și de filmare aplicate impecabil. Îți agață devreme atenția și te ține alături de soarta celor șase angajați ai ambasadei americane din Teheran, mai întâi aflați la un pas de a fi linșați de gloata revoluționară care a luat cu asalt clădirea ambasadei în 1979. Apoi refugiați secreți în reședința ambasadorului canadian. Și, în cele din urmă, subiecții unei escapade periculoase din capitala în care erau vânați de miliția revoluționară.  

Operațiunea spectaculoasă prin care un agent CIA, jucat de Ben Affleck, reușește să îi scape pe cei 6 e plină de toate ingredientele unui thriller ca la carte. Are momente pe care le privești fără să respiri, scăpări pe muchie de cuțit, dar și secvențe amuzante. Îl are pe John Goodman și pe Alan Arkin în două roluri secundare savuroase, iar pe Affleck în rolul principal al eroului care riscă totul pentru a-și duce treaba la bun sfârșit. Are un soundtrack antrenant, semnat de Alexandre Desplat (The King’s Speech, The Curious Case of Benjamin Button, Moonrise Kingdom, ș.a.), în care cei pasionați de muzica anilor '70 vor descoperi, printre altele, secvențe din piese legendare semnate Dire Straits și Led Zeppelin. Plus un scenariu isteț și destul de neobișnuit, dacă te gândești că producția semi-ironică a unui film hollywoodian nu apare prea des în poveștile cu spioni CIA.
Ce nu are Argo? O vedere mai largă asupra contextului care a dus la criza ostaticilor din Teheran în 1979. O privire onestă asupra motivului pentru care angajații ambasadei s-au grăbit să își ardă toate documentele în momentul în care revoluționarii au năvălit în clădire. La fel ca Persepolis, Argo e un film care aduce în prim-plan istoria Iranului, prin intermediul unor povești personale. Doar că Persepolis rămâne focusat pe schimbările sociale generate de pendularea unor regimuri tiranice la putere, pe când Argo expediază subiectul în primele câteva minute, după care face un portret sărac și tendențios al țării, văzute exclusiv prin ochii superior-aroganți ai agentului CIA venit să îi salveze cei 6 ostatici.

Cu alte cuvinte, deși e plasat în Iran și se anunță a fi un film despre o perioadă tumultuoasă din istoria acestei țări, Argo e mai degrabă un film despre ”americani în Iran”. Adică folosește țara exclusiv ca decor pentru a demonstra vitejia unui agent CIA. Cu toate că e un thriller impecabil realizat, cu momente perfect dozate și cu tot ce-i trebuie unui film pentru a te ține antrenat da capo al fine, Argo rămâne, totuși, cam ca o porție de fast-food. Arătos și delicios, dar superficial.    

BREAKING: Premiile Bloggerilor Cinefili din Romania, editia secunda

Ascunsi dupa monitoarele noastre hd iata ca din nou, cei mai bloggeri dintre cinefilii români, am reusit sa incheiem deliberarile in legatura cu cele mai bune filme care au rulat anul trecut in tara noastra. La invitatia si sub tutela organizatorica a lui Marin Apostol de la blogdecinema.ro, 20 de "specialisti" si de emitenti de opinii informate au apreciat cat mai obiectiv oferta (destul de saraca) a filmelor consumate in 2012 identificand astfel numele care ar merita onorate cu Premiile Bloggerilor Cinefili. Vorbim strict de filme care au avut premiera intr-un cinema din apropierea nostra.


Cel mai bun film: Argo

Cel mai bun regizor: Ben Affleck (Argo)

Cel mai bun actor: Gary Oldman (Tinker Taylor Soldier Spy) 

Cea mai bună actriță: Tilda Swinton (We Need to Talk About Kevin)

Cel mai bun actor în rol secundar: Alan Arkin (Argo) 

Cea mai bună actriță în rol secundar: Judi Dench (Skyfall) 

Cel mai bun film românesc: Dupa Dealuri (Cristian Mungiu)

Cel mai bun film de comedie: Seven Psychopaths 

Cel mai bun film de acțiune: The Avengers 

Cel mai bun film dramă: Argo

Cel mai bun horror, SF or fantasy: The Hobbit: An Unexpected Journey 

Cel mai bun film de animație: Paranorman 

Cel mai bun soundtrack: Skyfall 

Cel mai prost film al anului - Twilight 

Cel mai bun director de imagine: Claudio Miranda (Life of Pi) 

Cel mai bun film care nu s-a lansat oficial în România: Moonrise Kingdom 

Cea mai mare dezamăgire a anului: Prometheus 

Trebuie sa va informez ca nici un premiu n-a fost acordat in unanimitate ci cu un sufragiu intre 25 si 50% din voturile exprimate, exceptie in cazul filmului lui Mungiu (75% din voturi) si a soundtrackului din Skyfall (85%). Asadar, cum comentati?

joi, 21 februarie 2013

Copiii sunt bine-mersi, adultii doar sufera de intoleranta.

Aseara la Muzeul Taranului Roman - de fapt la Noul Cinematograf al Regizorului Roman din incinta MTR - trebuia sa aibe loc proiectia unui film: The Kids Are All Right, o productie din 2010 cu Annette Bening, Julianne Moore, Mark Ruffalo si Mia Wasikovska in care un barbat incearca sa innoade o conexiune cu copiii sai nascuti de un cuplu de lesbiene impregnate artificial cu samanta omului in urma cu 18 ani. E o poveste emotionanta si calda, spusa si jucata impecabil si care nu contine absolut nimic care sa contravina 'bunelor moravuri'. Facea parte din programul Lunei Istoriei LGBT (eveniment care sarbatoreste viata si cultura persoanelor gay, bisexuale sau transexuale). Din pacate proiectia a fost intrerupta brutal de un protest marsav al unor activisti nationalisti si excesiv de bisericosi, care au patruns in incinta cinematografului, cantand imnul tarii si scandand lozinci homofobe.

"Faceti-va un muzeu al gaylor si dati-va filmele si porcariile acolo!" striga un infocat sustinator al integritatii taranului roman.

Ca fapt divers, in seara asta e programat filmul multipremiat si nominalizat la Oscar al lui Michael Haneke, Amour. Sa ne asteptam la un tratament asemanator? Cred ca cinefilii de toate varstele si orientarile ar trebui sa-si apere dretul de a vedea un film in cinema, indiferent cat de controversat ar fi, lipsiti de sicanele unor oameni cu orizonturi mult ingustate de propriile convingeri.


Ps: cei prezenti sustin ca autoritatile nu au intervenit cu nimic, desi Jandarmeria si Politia se aflau la intrare iar "ultrasii" erau inarmati cu bannere si steaguri..

Flight. Dependenţa în stil hollywoodian

Diversele tipuri de dependenţă, de alcool, droguri sau bani, au fost de foarte multe ori subiecte de film. Producţiile cu o astfel de temă ar putea constitui un gen de sine stătător. Flight, noul film regizat de Robert Zemeckis (Forrest Gump - 1994) pentru care Denzel Washington este nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun actor în rol principal, iar John Gatins - la categoria scenariu original, se înscrie în această lungă tradiţie. Numai că Hollywoodul nu reuşeşte (voit) nici astăzi să scape de numeroasele stereotipuri oferite unui public conformist, la zeci de ani de la The Lost Weekend (1945), celebrul film al lui Billy Wilder, considerat prima operă cinematografică ce tratează realist din punct de vedere psihologic problema alcoolismului.


Tot despre un dependent de alcool (dar şi de droguri) este vorba şi în Flight. Denzel Washington joacă rolul unui pilot experimentat care, deşi salvează prin manevrele sale aproape toţi pasagerii unui zbor eşuat din cauza problemelor tehnice şi devine erou de moment, ajunge în colimatorul opiniei publice şi al anchetatorilor după ce se descoperă că ar fi călcat strâmb chiar în timpul cursei. Flight începe spectaculos (cu o tipă goală ce se tot plimbă prin cadru, după care se trece direct la zborul cu probleme, unde intră în scenă extrem de credibilele efecte speciale) şi se ţine relativ bine până aproape de final, când devine moralizator la modul simplist şi, prin urmare, fals.

La fel ca în Silver Linings Playbook, un alt film (ultra)nominalizat la Oscar în acest an, întâlnim şi în Flight acelaşi tipar: un personaj cu multe rele, dar şi cu bune, acestea din urmă ajungând să prevaleze, pentru un binemeritat happy-end care să atragă un număr cât mai mare de cumpărători de bilete. Simplificat, strategia marilor studiouri ar fi cam aşa: îi arătăm spectatorului, prin personaje, că are şi pete negre, dar, la ieşirea din sală, nu trebuie să se gândească prea mult la probleme serioase, aşa că îi oferim noi direct cheia de înţelegere, şi anume o interpretare călduţă şi dulceagă – aceea că în esenţă este o persoană bună. Pentru a putea trăi liniştit şi confortabil cu sine însuşi în restul timpului. Şi, mai ales, pentru a cumpăra bilete şi la următoarele filme.

Cu totul altfel se întâmplă în cazul filmelor independente, americane sau europene, în care libertatea regizorului este mult mai mare. Ca să rămânem în zona dependenţelor, de această dată de sex (o temă care abia recent a scos capul în lume cinematografiei), merită menţionat deja celebrul Shame (2011), regizat de britanicul Steve McQueen. Întregul film, extrem de stilizat şi bine dozat, este construit altfel, fără ca realizatorii să dilueze în vreun moment tensiunea, aşa cum, din păcate, se întâmplă în Flight, în principal din cauza personajului interpretat de John Goodman, ale cărui apariţii stârnesc râsete, dar funcţionează ca nişte cubuleţe de zahăr menite a atenua din gustul amărui al unui ceai ieftin care ar fi putut avea (măcar) uşoare efecte terapeutice.


Însă diferenţa cea mai flagrantă dintre cele două filme constă în finaluri. Steve McQueen alege un final „sec”, într-un termen care îmi stârneşte mereu râsul şi care vine din partea unor spectatori obişnuiţi numai cu scrobeala hollywoodiană. De fapt, acel cadru de la sfârşit cu chipul chinuit, dar depsiholigizat, al lui Michael Fassbender lasă loc libertăţii de interpretare, devenind extrem de credibil şi stimulând reflecţia. Nu ştim dacă Brandon se va ridica şi îşi va începe din nou vânătoarea sau va reuşi să se abţină pentru moment, asta pentru că lupta pe care o duce cu dependenţa sa nu este în niciun moment definitiv pierdută sau definitiv câştigată. Este o confruntare continuă.

Ionuţ Mareş

miercuri, 20 februarie 2013

Murmurul Ţărmului

O PELICULĂ CULTURALĂ

Mîine seară, Timişoara se apropie de Portugalia, prin muzică şi film.  Pelicula Culturală are ambiţia să vă scoată la film în spaţii care au o poveste.

Ne vedem joi, ora 19.00, la sala Orpheum din cadrul Primăriei Vechi. Şi dacă tot e acum sediul Facultăţii de Muzică, seara va începe cu un minirecital. Ricardo Caria ne introduce în atmosfera tulburătoare a muzicii fado.  Ricardo este un cîntăreţ portughez care trăieşte la Arad şi a participat la Vocea României.

Filmul, A Costa dos Murmurios (Murmurul Ţărmului, 2004) e regizat de Margarida Cardoso după un roman foarte apreciat de Lidia Jorje, despre războiul din Mozambic şi despre alte războaie, mai intime. 

Organizatoarele serii sunt tot două femei: Nicoleta Ciocov şi Elisabeta Varga. Poate şi de aceea evenimentul are o anume...sensibilitate. Accesul se face cu seminţe. Nu cu seminţe de floare sau bostan, ca la meciuri. Cu seminţe de flori, plante decorative sau bulbi (care se vor planta într-un spaţiu public din oraş) pentru a grăbi primăvara. Eu ştiu ce fac joi seară. Singura dilemă: de unde fac rost de nişte seminţe sau bulbi?

Mă atrage foarte tare şi limba vorbită în film (a şaptea cea mai vorbită, de pe planetă). Languroasă, senzuală, dulceagă...Ate amanha, por favor! Pentru a fi la curent cu ultimele noutati despre eveniment vizitati pagina de facebook asociata.



P.S. Mantra Peliculei Culturale este "Film European. Spaţiu cu poveste. Oameni de calitate". Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre planurile fetelor, Nicoleta şi Betty sunt invitate deseară în emisiunea Roxanei Morun (Vezi ce-ţi doreşti), la TVR Timişoara, de la 20.30.





marți, 19 februarie 2013

Ai ceva de spus?

Spune-o foarte scurt! Printr-un foarte scurt metraj.

Te-ai prins. E vorba de Tres Courts. Şi de apelul pe care îl lansează în fiecare an. Dacă ai un film de maxim 3 minute (documentar, animaţie, ficţiune sau experimental) trimite-l pînă în 28 februarie (detalii AICI)!

Filmul tău poate fi văzut de o ţară întreagă! Dacă intră în Selecţia Naţională va fi proiectat în 23 de oraşe româneşti (nu ştiu dacă După Dealuri a reuşit performanţa asta), care găzduiesc Tres Courts primăvara asta.

Precizare importantă: nu trebuie să fii profesionist. Poate ai şi tu o parodie la Gagnam Style, poate ai filmat cu telefonul o ploaie cu meteoriţi sau pur şi simplu ai o idee faină.

Pe lîngă glorie, există şi premii palpabile: participare ca "guest" la TIFF cu cazare, masă şi transport din partea Institutului Francez, telefoane smartphone, plus premiul francofoniei, de 250 de euro.

Eu m-aş băga imediat, numai că am fost invitat în juriu. Anul acesta, Selecţia Naţională se face la Timişoara. Deci chiar te rog să-mi dai ceva de jurizat, pentru că pînă acum nu sunt foarte mulţi înscrişi. Scoate filmul ăla din sertar, din comp, de pe unde îl ai sau pune-te şi fă un scurt de max 3. min, pentru că repet: 28 februarie e data limită. Bonne chance!




De ce e Dirty Harry atat de 'dirty'?


I know what you're thinking. "Did he fire six shots or only five?" Well, to tell you the truth, in all this excitement I kind of lost track myself. But being as this is a .44 Magnum, the most powerful handgun in the world, and would blow your head clean off, you've got to ask yourself one question: Do I feel lucky? Well, do ya, punk?
Dirty Harry, 1971, r. Don Siegel

"Dirty Harry presents a San Francisco overrun by crime and sexuality, as represented by the red-light district, a woman known as ‘‘Hot Mary,’’ a homosexual in the park, a sexual threesome involving two women and a man, a bank robbery which takes place as Harry eats his hotdog lunch, a frequently robbed liquor store, and of course Scorpio himself. Scorpio is a character without backstory, but his long hair and peace symbol belt buckle identify him with the hippies, the antiwar movement, and the social changes of the 1960s. In terms of local San Francisco history, he is also identified with the serial killer known as Zodiac, a notorious figure who wrote taunting letters to the newspapers and was never caught. Scorpio preys on the weak and kills for pleasure, which makes him unpredictable and hard to stop. Only Harry’s fanaticism, equal to or greater than Scorpio’s, is able to stop the killing.
Harry himself is out of control. He is called ‘‘Dirty Harry’’ because of his general misanthropy, because he takes all of the police department’s dirty jobs, and because he does not stay within the limits of law and custom. A relevant usage of ‘‘dirty’’ circa 1970 would be ‘‘illegal, unethical, and violent,’’ as in ‘‘dirty’’ espionage or a ‘‘dirty’’ war. Note that this is a quite different metaphoric use of ‘‘dirty’’ from the ‘‘dirty hippies’’ in Joe, or the ‘‘dirty foreigners’’ in Kristin Ross’s Fast Cars, Clean Bodies. ‘‘Dirty’’ is a rich, multivalent term in modern Western societies. In Dirty Harry, the argument for illegal and unethical operations would be that society is breaking down, conventional lines of authority are ineffectual (neither the mayor nor the district attorney has a clue about how to fight crime), and only heroic action which goes beyond arbitrary rules can stem the tide." (Peter LevAmerican Films of the '70 - Conflicting Visions, p31)

Afişul zilei: Făgăraş


Singurul loc pe care îl iubesc la fel ca pe sala de cinema este muntele.
Iar dintre munţii noştri, în Făgăraşi vreau să revin mereu.
Acolo îmi spăl ochii cu imagini incredibile şi cu libertate.

Mă atrag cum îl atrage pe Superman peştera lui cu cristale, Fortress of Solitude. Asta sunt şi Munţii Făgăraşului - o fortăreaţă a solitudinii unde te încarci cu energie, cu natură, cu viaţă.

Făgăraşii sunt spectaculoşi, sunt periculoşi, sunt monumentali. La altă scară faţă de restul Carpaţilor.
O expediţie pe creste (nu la cabana Bîlea) nu se uită niciodată.
Numai să aud rostite numele Avrig, Călţun, Podragu, Sîmbăta, Negoiu
...şi simt goluri (alpine) în stomac.

Zilele trecute am primit un telefon de la un club de alpinism de Timişoara cu întrebarea
dacă-i ajutăm să proiecteze un documentar despre Făgăraşi. "Mănînci, calule, ovăz?" :)

Nu doar că îi ajutăm, dar vrem să şi fim acolo.
Luni, 25 februarie, în Aula BCUT  din Timişoara (din nou gazdă mărinimoasă)
sunt aşteptaţi munţomanii, montaniarzii (sau cum îşi mai spun Oamenii Muntelui)
la proiecţia documentarului Făgăraş Ultra Trail (de Dragos COSTEA, 50 de minute)

Poveste in imagini a celor doua etape de alergare pe creaste fagarasene şi a celor care le-au trait la intensitate maximă. Intrarea este, ca şi pe munte, liberă.




luni, 18 februarie 2013

Ministerul Educaţiei sexuale

ACEST ARTICOL TREBUIE CITIT NUMAI CU ACORDUL PĂRINŢILOR!!! 




Aşa-i la 40 de ani (This is Forty) se deschide cu o scenă de sex casnic la duş. Distracţia se întrerupe brusc cînd soţul se laudă că a luat Viagra pentru a-i oferi un "cadou" soţiei de ziua ei. Vă rog să citiţi dialogul de mai jos, chiar dacă vi se pare vulgar:

EL:  Am vrut să fiu "turbo" de ziua ta. Erecţiile mele sunt încă analog. Dar asta e digitală.
EA:  Nu vreau un penis turbo. Îmi place varianta ta medium soft...
EL:  Uite ce e, pot să mi-o scol. Dar nu chiar aşa sus...
EA:  N-avem nevoie de medicaţie ca să facem sex
EL:   Am vrut doar să-ţi fac un cadou de ziua ta. Happy f6cking forty!
EA:  F@ck forty! Forty can suck my d**k

Toate replicile astea pot fi amuzante. Pe cine mint? Sunt amuzante.
Doar că  în acel moment nu-mi venea deloc să rîd. Pe rîndurile din faţa şi din spatele meu erau numai copii. Ce căutau copii la filmul ăsta? (în condiţiile în care vizionarea era restricţionată pentru persoanele sub 15 ani)

Asta m-am întrebat din momentul în care i-am văzut intrînd în sala aproape goală de la Cinema City. Iniţial, eram convins că au greşit filmul. Mă aşteptam ca dintr-un moment într-altul cineva să îi ducă la animaţia pentru care veniseră în grup organizat. Erau cam o duzină de elevi de 12 ani.

De ce ştiu că erau elevi? Pentru că veniseră cu diriginta.
Acum recitiţi dialogul de mai sus. Imaginaţi-vă că sunteţi înconjurat de copii.  Vă mai vine să rîdeţi?



Filmul a continuat în acelaşi stil, cu glume foarte reuşite dar şi foarte explicite despre viaţa (printre altele, sexuală) la 40 de ani.  Copiii chicoteau cu mîna la gură. Cînd mai apărea un sîn sau o "sculă" în subtitrare, se hlizeau. Unii mai dezgheţaţi comentau. Alţii erau ruşinaţi. Ca atunci cînd, în copilărie, te uitai cu părinţii la un film şi cînd venea "scena de dragoste" priveai în altă parte - nu pentru că nu ai vrea să vezi, ci pentru că ştii că n-ar trebui să fii acolo.

Diriginta nu părea să realizeze că elevii ei nu trebuie să fie acolo.

O ştiau in schimb copiii. L-am întrebat pe băiatul din faţa mea în ce clasă sunt: "În clasa a şasea. Noi n-ar trebui să fim aici, nu-i aşa? Doamna dirigintă a şi semnat pentru noi".

Un altul, probabil unul din dezgheţaţii care au ales filmul, s-a dus la profesoară: "Doamna dirigintă, la ce film v-am adus!!! N-am ştiut că e chiar aşa". Dar doamna dirigintă a închis ochii. Şi la figurat şi la propriu, pentru că la un moment dat am surprins-o dormitînd.

După vreo 30 de minute, pe ecran se întîmpla din nou sex, prezentat minuţios în variate poziţii. N-am mai suportat şi m-am dus la profesoară:

"-Doamnă dirigintă, vi se pare normal ca aceşti copii să vadă lucrurile astea?"
"-Dar n-am ştiut ce film e." 
"-Nu v-aţi gîndit să vă interesaţi înainte la ce îi duceţi?"
"-Am vrut să fac o ieşire cu ei. Acuma ce să fac? Să-i scot afară?"

Pentru profesoara (care avea binişor peste 40 de ani) filmul însemna două ore de relaş. S-a prins că nu era baş în regulă pentru clasa a şasea, dar nu s-a gîndit să ia şi ceva măsuri. Si apoi, au dat banii pe bilete. Sunt curios dacă pe copiii ei i-ar fi lăsat în sală. Am vrut să-i spun şi asta, dar am simţit că altceva o va atinge:

"Doamnă, să ştiţi că voi scrie despre asta. Sunt ziarist. Puteţi să-i lăsaţi, faceţi cum credeţi. Răul e deja făcut." S-a ridicat instantaneu. A strîns copiii energic şi în zece secunde duşi au fost.

Iniţial mi-a părut rău că sunt Omul Negru care strică după-amiaza pentru 15 oameni. Dar imediat ce au ieşit, mi-am dat seama că am făcut bine. Pe ecran apărea un sîn gol, un proctolog investiga testiculele şi anusul lui Paul Rudd, iar Leslie Mann trecea printr-un examen ginecologic. Apoi a început o partidă de sex oral.




Repet, ultimul film scris şi regizat de Judd Apatow e plin de umor proaspăt. Prezintă cu detalii ireverenţioase (dar autentice) trauma "vîrstei de mijloc" ( "după ce faci 40 de ani, dacă clipeşti, imediat te trezeşti la 90"), caznele cotidiene ale vieţii de familie ( "un copil e o binecuvântare, cu doi e brutal, dar al treilea e ca un glonţ în cap"), cu trimiteri subtile la criza economică şi cu interpretări excelente. Faptul că soţia şi fiicele regizorului au rolurile principale nu face decît să fie totul şi mai natural. Secundarii sunt şi ei bine alesi: Albert Brooks, Megan Fox, Jason Segel, Melissa McCarthy ş.a.

Aşa-i la 40 de ani e ca un număr gigant de stand-up comedy transpus în film. O comedie deocheată de familie, dar exclusiv pentru părinţi. Nu zic că ar trebui văzut doar de oameni în jurul vîrstei din titlu, dar sunt sigur că n-ar trebui văzut de puşti de 12 ani.

La ieşirea din sală m-a abordat managerul de la Cinema City. Diriginta însoţită de cîţiva părinţi îl rugaseră ca "domnu ziarist din sală" să nu scrie despre ce şcoală e vorba. Managerul le-a explicat că nu poate face nimic. În plus, diriginta a fost avertizată de la casa de bilete. A semnat, deci şi-a asumat răspunderea. Am întrebat dacă e "Săptămâna Altfel", pentru că în perioada aceea se vine în grup la film. Nu. Era o zi obişnuită de şcoală.

Manager Cinema City:
"Treaba asta se întîmplă tot timpul. Noi le zicem că filmul nu e pentru ei, dar profesorii semnează pentru toată clasa şi aşa intră" (probabil că ar trebui să existe o răspundere mai clară şi a cinematografelor, ca la vînzarea de ţigări, dar asta e o altă discuţie).

Dacă tu ca părinte îţi duci copilul la filme pentru adulţi, e treaba ta. Fiecare îşi creşte copilul cum ştie, cum poate. Vei culege ce semeni. Mai rău e cînd şcoala face treaba asta. Atunci toată societatea culege "roadele".

I-am povestit întîmplarea unei foste colege care are şi ea o fată de clasa a şasea: "Ştiu că la vîrsta asta fiică-mea e curioasă. Caută. Ştiu că se uită pe internet. Dar totuşi, la şcoală, cu profesorii...E ciudat".

Ciudaţi mi s-au părut şi părinţii care au venit într-un suflet la Cinema City. Nu i-a revoltat faptul că diriginta le-a dus copilul la un film total nepotrivit cu vîrsta lor. I-a deranjat că "povestea ar putea ajunge în ziarele locale". Vina cred că aparţine parţial şi educaţiei de acasă şi lipsei de comunicare din familie.

Sigur că dacă stirea ar ajunge la inspectorat s-ar putea încheia urît. Pentru o singură persoană. De aceea nu am să divulg numele şcolii şi astfel să arunc anatema pe ea. Practica e prea des întîlnită, chiar dacă există şi abordări diametral opuse (citiţi AICI povestea învăţătoarei care şi-a adus elevii la filmul fraţilor Dardenne; ba mai mult, a adus filmul în oraş).

Tot ce îmi doresc cu acest material este ca dascălii, înainte să meargă cu elevii la film, măcar să se intereseze despre ce e filmul, dacă e potrivit pentru vîrsta copiilor, dacă are o valoare educativă, artistică etc. (da ştiu, sunt plătiţi prost, sistemul e de vină, ţara e de vină, lumea în care trăim, etcetc, dar totuşi ai o minimă răspundere pentru copiii aflaţi în grija ta, dacă nu ca profesor, atunci ca om).

Acum, să nu credeţi că sunt naiv sau puritan. Sunt conştient că puştii de azi ştiu multe, au acces la multe. La vremea noastră, si noi am privit pe furiş. Toţi am fost curioşi. E firesc. Dar într-a şasea sunt încă fragezi. Tot ce văd îi marchează într-un fel sau altul. Iar cînd profesorii îi conduc la "filme pentru adulţi", cînd asta se face în mod organizat chiar de instituţia care ar trebui să ler ofere (altfel de) educaţie, e ca şi cum şcoala girează ce văd ei acolo. Şi subliniez, oricît ar suna de idealist, şcoala trebuie să formeze, nu să deformeze.

Discuţie între cele două fete din This is Forty, de 8 şi respectiv 13 ani:

 8:  Vreau şi eu Lost!
13: Tu nu te poţi uita la Lost. E prea violent şi n-o să-l înţelegi
 8: Dacă nu o sa îl înţeleg, de ce nu mă pot uita?

Un film poate fi nociv dacă îl vezi cînd eşti necopt, cind "nu îl înţelegi". Ca şi copil, cînd eşti expus la violenţă sau sex, devii mult mai tolerant la ideea de violenţă şi sex. Te obisnuiesti cu ele.

Dacă vi se pare normal ca elevii să fie duşi de dascăli la filme ca This is Forty, vă rog să îmi atrageţi atenţia. Numai să nu ne mai mirăm cînd apar ştiri precum cea cu "doi elevi de clasa a noua de la liceul din Tîrgu Frumos făceau sex în toaleta şcolii, în timp ce erau filmaţi de un al treilea".

În timp ce scriam materialul acesta luung apărea ştirea: "un elev a murit după ce a fost înjunghiat în gît lîngă un liceu din Tîrgovişte". Al cîtîlea?


duminică, 17 februarie 2013

Călin Netzer a împuşcat Ursul de Aur

POZIŢIA SPECTATORULUI?


-Băiet! Nota, te rog!

- Da, deci aţi avut aşa: o Lebădă, o Camera d'Or stropită cu mult sos Fipresci, un Certain Regard, o inimă a la Sarajevo, o Palmă şi mai multe aperitive a la Cannes, un dragon de argint, un Cesar, un medalion de leopard şi doi Urşi de aur, unu mare, unu mai mic...  

-Şi la box-office?

-Mai nimic...


În ultimii doisprezece ani, cineaştii români au încasat aproape orice distincţie europeană posibilă. Ei sunt adevăraţii ambasadori ai României (uitaţi-vă numai AICI la Călin Netzer cum acceptă Ursul de Aur pentru Poziţia Copilului în engleză şi germană...cu multă eleganţă şi simplitate, cum am văzut în alte dăţi la Porumboiu, la Mungiu, la Sitaru etc).

De fiecare dată cînd un cineast din ţara asta ia un premiu mare, ştirile şi comentariile sunt de genul "regizorul român a luat...a dres", "triumf românesc", "România a cîştigat"...E o ipocrizie. Premiile le aparţin numai lor, creatorilor.

România îi ajută prea puţin.

Mai mult, îi ignoră. Începînd cu ministerele culturii, CNC-uri, RADEF-uri, distribuitori, politicieni, primării, media (care îi pomenesc mai ales cînd sunt giraţi de un premiu pe-afară, pentru că e ştire, nu de-alta) şi pînă la...public.

Sincer, la cîte din filmele care au încasat premiile enumerate mai sus v-aţi deplasat la cinema?

Nu tot timpul e valabila scuza: "le-am descărcat, că n-am avut unde să le văd".
Cele mai multe au fost la cinema (fie multiplex sau săli vechi), dar au trecut neobservate.
Cîteva mii de bilete vîndute, cu rare excepţii care trec de 20.000 - şi nu vorbesc de HoHoHo de la Media Pro (în condiţiile în care HoHoHobitul a avut 400.000 de bilete vîndute, pînă în 2 februarie).

În ultimii doişpe ani, poziţia spectatorului a rămas aceeaşi. Pasivă. De neparticipare.

Pentru început, ar trebui să îi apreciem şi noi, în ţară, pe oamenii care fac filme.
Pentru început, ajunge să-i distingem pe fiecare cu un mic premiu: plătind biletul la filmul lor.
Ajunge să ne mişcăm fundurile la cinema.

PS Poziţia Copilului intră în cinematografe pe 8 martie



SHORT: Adam and Dog

Un alt scurt-metraj nominalizat la Oscar anul acesta este cel realizat de Minkyu Lee, Adam and Dog, o poveste despre primul prieten adevarat al omului, cainele, amplasata chiar in Gradina Raiului. La fel ca multe alte stranse prietenii ale istoriei si aceasta va fi pusa la grea incercare de aparitia unei femei.




sâmbătă, 16 februarie 2013

"Păsările", varianta 2013


Midway (Chris Jordan, 2012) este un alt film de groază cu păsări pe care ar trebui să-l vadă toată lumea. Povestea albatroşilor dintr-o insulă îndepărtată din Pacific, filmată timp de mai mulţi ani în high-def. O tragedie ecologică simbolică în care se juxtapun frumuseţea şi oroarea. O călătorie văzută "cu ochiul frumuseţii printr-un ocean de durere", "metaforă a timpului nostru" şi pot să continui, dar mai bine vedeţi trailerul. Atenţie! doare...






vineri, 15 februarie 2013

"Păsările" lui Hitchcock. Opinia unui scriitor

În volumul "Pentru buna întrebuinţare a timpului. Jurnal 1971-1976", Radu Petrescu (1927-1982), scriitor apreciat în special pentru opera sa diaristică vastă, are câteva notaţii, în general scurte, şi despre unele din filmele pe care le vedea la cinematecă în respectiva perioadă. Din aceste observaţii am selectat pentru cititorii Marelui Ecran una singură, mai extinsă, care propune o interesantă perspectivă a unui prozator atent la detalii asupra unui clasic al cinematografiei, Păsările lui Alfred Hitchcock



 28 mai 1974

"(...) Apoi, amândoi (el şi soţia sa Adela - n.m., I.M), în interiorul cinematecii de lângă blocul Union, revedem Păsările (...) Filmul este, cum spune Tudor Ţopa (scriitor - n.m., I.M.), (...) prost. Actorii fac vizibile eforturi de a părea îngroziţi de atacul păsărilor şi nici nu au destul de mult de făcut. Hitchcock (aşa se scrie?) a lăsat să se bănuiască de la început o legătură obscură între sosirea domnişoarei Daniels la Bodega Bay şi atacul păsărilor. Actriţa poartă ostentativ, tot timpul, aceeaşi foarte curioasă pieptănătură, părul platinat acoperind cu două aripi urechile şi adunat la spate într-un coc lung, culcat pe cap ca un fus, ca un trunchi de pasăre, şi insistent arătat spectatorului, apoi după ce apare la început într-un deux-pieces negru corb, poartă pe drum o blană crem alburie şi la Bodega Bay (permanent, până la sfârşitul filmului) un deux-pieces verde exact ca verdele papagalilor "inseparabili" pe care i-a dus în dar avocatului.

Păsările "inseparabile" fac legătura între povestea de dragoste şi atacul corbilor şi pescăruşilor. Către jumătatea filmului, în scena incendierii staţiei de benzină, în restaurant mama în panică, străina cu doi copii, precizează bănuielile strigându-i: "Cine eşti? De unde ai venit? Tu ai declanşat războiul păsărilor". De aici încolo rămâne treaba privitorului cultivat să-şi dea seama că tot acest război al păsărilor este o metaforă a războiului dragostei.

De exemplu, mama avocatului descoperă cadavrul mutilat al fermierului din vecini în momentul în care domnişoara Daniels a rămas în sfârşit singură acasă, în cămaşă de noapte, cu avocatul. Crima păsărilor este de fapt actul sexual în care femeia, după luptă, sucombă. Că învăţătoarea (jucată de domnişoara Plechette) este şi ea omorâtă de corbi, înseamnă actul eliminării ei din viaţa bărbatului care iubeşte pe alta. Fermierul omorât furniza hrană pentru păsări. Iată o atât de neaşteptată ocazie de a face pe spectator să se gândească la Tasso şi la Baudelaire (Duellum), la Poussin.

Ei bine, filmul nu este prost. Este excelent!

O scenă memorabilă, copiii atacaţi de corbi în timp ce fugeau de la şcoală. Şcoala însăşi, cu marea ei uşă roşie, este o apariţie de vis.

Atmosfera de pe lac.

Magazinul de păsări.

Accept totuşi că filmul este prost, pentru a face economie de conversaţie (...)"

P.S. Volumul "Pentru buna întrebuinţare a timpului. Jurnal 1971-1976" a apărut în 2009 la editura Paralela 45


joi, 14 februarie 2013

Filme "gresite" pentru V-Day?

Fara nici o intentie de a fi contra establishment-ului sau a critica oportunitatea unei sarbatori a iubirii in acceptiunea ei consumerista - daca-i dulce, sa luam doua - propun o lista de filme mai putin siropoase si pe care personal le-as vedea cu prietena in seara asta daca realitatea mea de burlac nu m-ar trimite la un concert solo. Asa ca intreb publicul Marelui Ecran cat de "gresite" sunt alegerile astea?



Audition. De ce nu? Filmul asta fie va testa trainicia cuplului, fie va materializa una din temerile cele mai ascunse: aceea ca ingerul de langa tine e un(o) psihopat(a) cu tendinte criminale. Iar daca esti burlac sau burlacita, Audition va fi argumentul definitiv pentru a nu trata potentialii parteneri intr-o maniera obiectiva sau obiectivanta.


Lars and the real girl. Filmul lui Craig Gillespie produce un puternic argument in favoarea celor lipsiti de conectivitate sociala care isi focalizeaza atentia catre “persoane” ireale traind fantezii patologice ca terapie alternativa de vindecare emotionala. In acelasi timp atrage atentia asupra importantei rolului familiei si prietenilor in tot acest tratament. Dar iubitei i-ar putea sugera ca si barbatilor le plac papusile..


I’m a cyborg but that’s ok. Stiti vorba aia cum ca iubirea prea mare ii inebuneste pe oameni? Oare ce efect ar avea daca ei ar fi deja putintel nebuni. O ea internata la ospiciu se crede cyborg si vorbeste doar cu electrocasnicele. Un el schizofrenic si cleptoman isi propune s-o salveze. Adaugand mentiunea ca e un film de Park Chan Wook mesajul e clar: asta nu e o romanta cu parfum... obisnuit.


Bad Guy. Iubire intr-un exploitation artsy care are ca tema centrala prostitutia? Doar intr-un film de Kim Ki Duk. ‘Baiatul rau’ e atat acela care indrazneste sa fure un sarut fetei chiar sub privirile iubitului dar, mai ales, acela care-o rapeste, sechestreaza si-o obliga sa se prostitueze pentru “a o invata minte”. Si probabil pentru ca s-a indragostit de ea si n-o stie.


Irreversible. Asemanarea cea mai frapanta dintre dragoste si cinema e aceea ca amandoua au de-a face cu manipularea. Iar Gaspar Noe ne manipuleaza ireversibil simturile prin faptul ca ne obliga sa fim martori la o poveste de dragoste tragica dar ne rapeste eliberarea justitiara a finalului prin derularea ei in revers.


Hard Candy. Despre pradatorii de pe internet s-au tot facut filme dar numai unul transforma prada in pradator si pedofilul in victima neajutorata. Ellen Page le razbuna simbolic pe toate fetele de 14 ani si familiile lor victimizate de asemenea dezaxati. Iubirea lipseste in filmul lui David Slade insa componentele ei (puterea, inocenta, sexualitatea) sunt bine explorate.


Blood Simple. Un barbat gelos, o nevasta infidela, un amant naiv si un detectiv particular/ucigas platit. Fiind vorba de filmul de debut al fratilor Coen sunt garatate o anumita maiestrie artistica, o eleganta a dialogurilor si unul sau mai multe twisturi subtile. Sangele nu e atat de abundent incat sa oripileze insa fiorii adrenalinei sunt un preludiu eficient, zic eu...