vineri, 22 februarie 2013

Iran și alte locații exotice de filmare: Argo vs. Persepolis

Câteva sute de ani de istorie a Iranului sunt împachetate și îngrămădite în primele câteva minute ale filmului Argo. Cu dramele de rigoare, schițate telegrafic: regimuri căzute violent, intervenții americane din umbră, oameni de rând trăind în mizerie. Episoadele istorice puse pe fast-forward sunt redate prin colaje, desene și fotografii care mi-au amintit (inclusiv tematic) de Persepolis-ul lui Marjane Satrapi.
Debutul lui Argo te face să crezi că regizorul Ben Affleck vrea să expună o felie cât mai onestă de istorie a unei țări din Orientul Mijlociu. Printre altele, el pare că vrea să exploreze inclusiv vina avută de Statele Unite în tulburările politice din zonă. Dar doar pare. Ce urmează după primele minute arată că Affleck nu și-a propus să sondeze un trecut istoric cețos, dintr-o regiune asupra căreia planează spectrul unor conflicte violente de mulți-mulți ani. El a vrut să facă doar un thriller. Și i-a ieșit, fără doar și poate.
Argo cultivă un suspans intens, cu trucuri narative și de filmare aplicate impecabil. Îți agață devreme atenția și te ține alături de soarta celor șase angajați ai ambasadei americane din Teheran, mai întâi aflați la un pas de a fi linșați de gloata revoluționară care a luat cu asalt clădirea ambasadei în 1979. Apoi refugiați secreți în reședința ambasadorului canadian. Și, în cele din urmă, subiecții unei escapade periculoase din capitala în care erau vânați de miliția revoluționară.  

Operațiunea spectaculoasă prin care un agent CIA, jucat de Ben Affleck, reușește să îi scape pe cei 6 e plină de toate ingredientele unui thriller ca la carte. Are momente pe care le privești fără să respiri, scăpări pe muchie de cuțit, dar și secvențe amuzante. Îl are pe John Goodman și pe Alan Arkin în două roluri secundare savuroase, iar pe Affleck în rolul principal al eroului care riscă totul pentru a-și duce treaba la bun sfârșit. Are un soundtrack antrenant, semnat de Alexandre Desplat (The King’s Speech, The Curious Case of Benjamin Button, Moonrise Kingdom, ș.a.), în care cei pasionați de muzica anilor '70 vor descoperi, printre altele, secvențe din piese legendare semnate Dire Straits și Led Zeppelin. Plus un scenariu isteț și destul de neobișnuit, dacă te gândești că producția semi-ironică a unui film hollywoodian nu apare prea des în poveștile cu spioni CIA.
Ce nu are Argo? O vedere mai largă asupra contextului care a dus la criza ostaticilor din Teheran în 1979. O privire onestă asupra motivului pentru care angajații ambasadei s-au grăbit să își ardă toate documentele în momentul în care revoluționarii au năvălit în clădire. La fel ca Persepolis, Argo e un film care aduce în prim-plan istoria Iranului, prin intermediul unor povești personale. Doar că Persepolis rămâne focusat pe schimbările sociale generate de pendularea unor regimuri tiranice la putere, pe când Argo expediază subiectul în primele câteva minute, după care face un portret sărac și tendențios al țării, văzute exclusiv prin ochii superior-aroganți ai agentului CIA venit să îi salveze cei 6 ostatici.

Cu alte cuvinte, deși e plasat în Iran și se anunță a fi un film despre o perioadă tumultuoasă din istoria acestei țări, Argo e mai degrabă un film despre ”americani în Iran”. Adică folosește țara exclusiv ca decor pentru a demonstra vitejia unui agent CIA. Cu toate că e un thriller impecabil realizat, cu momente perfect dozate și cu tot ce-i trebuie unui film pentru a te ține antrenat da capo al fine, Argo rămâne, totuși, cam ca o porție de fast-food. Arătos și delicios, dar superficial.    

Un comentariu:

  1. Nu cred ca exista un motiv anume pt arderea documentelor. De aceea nu este prezentat. Este, pur si simplu, o procedura standard in orice ambasada pt asemenea cazuri. Toate documentele ambasadelor sunt strict secrete

    RăspundețiȘtergere