vineri, 22 februarie 2013
Iran și alte locații exotice de filmare: Argo vs. Persepolis
Câteva sute de ani de istorie a Iranului sunt împachetate și
îngrămădite în primele câteva minute ale filmului Argo. Cu dramele de rigoare, schițate telegrafic: regimuri căzute
violent, intervenții americane din umbră, oameni de rând trăind în mizerie.
Episoadele istorice puse pe fast-forward sunt redate prin colaje, desene și
fotografii care mi-au amintit (inclusiv tematic) de Persepolis-ul lui Marjane Satrapi.
Debutul lui Argo
te face să crezi că regizorul Ben Affleck vrea să expună o felie cât mai onestă
de istorie a unei țări din Orientul Mijlociu. Printre altele, el pare că vrea
să exploreze inclusiv vina avută de Statele Unite în tulburările politice din
zonă. Dar doar pare. Ce urmează după primele minute arată că Affleck nu și-a
propus să sondeze un trecut istoric cețos, dintr-o regiune asupra căreia
planează spectrul unor conflicte violente de mulți-mulți ani. El a vrut să facă
doar un thriller. Și i-a ieșit, fără doar și poate.
Argo cultivă un
suspans intens, cu trucuri narative și de filmare aplicate impecabil. Îți agață
devreme atenția și te ține alături de soarta celor șase angajați ai ambasadei
americane din Teheran, mai întâi aflați la un pas de a fi linșați de gloata
revoluționară care a luat cu asalt clădirea ambasadei în 1979. Apoi refugiați
secreți în reședința ambasadorului canadian. Și, în cele din urmă, subiecții
unei escapade periculoase din capitala în care erau vânați de miliția
revoluționară.
Operațiunea spectaculoasă prin care un agent CIA, jucat de
Ben Affleck, reușește să îi scape pe cei 6 e plină de toate ingredientele unui
thriller ca la carte. Are momente pe care le privești fără să respiri, scăpări
pe muchie de cuțit, dar și secvențe amuzante. Îl are pe John Goodman și pe Alan
Arkin în două roluri secundare savuroase, iar pe Affleck în rolul principal al
eroului care riscă totul pentru a-și duce treaba la bun sfârșit. Are un
soundtrack antrenant, semnat de Alexandre Desplat (The King’s Speech, The Curious Case of Benjamin Button, Moonrise Kingdom, ș.a.), în care cei pasionați de muzica anilor '70
vor descoperi, printre altele, secvențe din piese legendare semnate Dire
Straits și Led Zeppelin. Plus un scenariu isteț și destul de neobișnuit, dacă
te gândești că producția semi-ironică a unui film hollywoodian nu apare prea
des în poveștile cu spioni CIA.
Ce nu are Argo? O
vedere mai largă asupra contextului care a dus la criza ostaticilor din Teheran
în 1979. O privire onestă asupra motivului pentru care angajații ambasadei s-au
grăbit să își ardă toate documentele în momentul în care revoluționarii au
năvălit în clădire. La fel ca Persepolis,
Argo e un film care aduce în
prim-plan istoria Iranului, prin intermediul unor povești personale. Doar că Persepolis rămâne focusat pe
schimbările sociale generate de pendularea unor regimuri tiranice la putere, pe
când Argo expediază subiectul în
primele câteva minute, după care face un portret sărac și tendențios al țării,
văzute exclusiv prin ochii superior-aroganți ai agentului CIA venit să îi
salveze cei 6 ostatici.
Cu alte cuvinte, deși e plasat în Iran și se anunță a fi un
film despre o perioadă tumultuoasă din istoria acestei țări, Argo e mai degrabă un film despre
”americani în Iran”. Adică folosește țara exclusiv ca decor pentru a demonstra
vitejia unui agent CIA. Cu toate că e un thriller impecabil realizat, cu
momente perfect dozate și cu tot ce-i trebuie unui film pentru a te ține
antrenat da capo al fine, Argo
rămâne, totuși, cam ca o porție de fast-food. Arătos și delicios, dar
superficial.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Nu cred ca exista un motiv anume pt arderea documentelor. De aceea nu este prezentat. Este, pur si simplu, o procedura standard in orice ambasada pt asemenea cazuri. Toate documentele ambasadelor sunt strict secrete
RăspundețiȘtergere