luni, 25 februarie 2013
"Umberto D". Capodoperă neorealistă la BCUT
Regizat de Vittorio
De Sica, Umberto D. (1952), un reper al cinematografiei italiene şi mondiale, la
vizionarea căruia numai inimile împietrite de indiferenţă şi cinism nu rămân emoţionate, va deschide marţi, 26 februarie, de la ora 18.00, în Aula
Bibliotecii Centrale Universitare Timişoara (BCUT), o serie de opt filme grupate
sub formula "50 de ani de cinema italian în capodopere". Prezentarea filmelor va
fi făcută de prietenul nostru Marian Rădulescu, vechi animator de cinemateci
timişorene, iar intrarea va fi liberă. Marele Ecran, susţinător al cinematografiei de
înaltă ţinută, este alături de acest proiect şi va oferi anticipat şi
săptămânal câteva idei (sperăm noi cât mai inspirate) despre fiecare din cele
opt filme de neocolit.
În ciuda
coordonatelor diferite, Noul Cinema Românesc din ultimii (deja) peste 10 ani şi
celebrul curent neorealist apărut în Italia spre sfârşitul celui de-al
Doilea Război Mondial au câteva asemănări aparent surprinzătoare (să nu uităm
că unul din termenii folosiţi pentru a-i încadra pe tinerii cineaşti români a
fost şi cel de neo-neorealism, care nu a prins însă rădăcini). Un aspect
central care leagă cele două valuri îl reprezintă receptarea defectuoasă de
către o parte a publicului, iar filmele neorealiste ale lui Vittorio De Sica
sunt un bun exemplu în acest sens.
Cunoscut actor în
filme comerciale de succes, care i-au adus libertate şi banii necesari pentru
proiectele personale, De Sica a dat ca regizor câteva din filmele care au
definit neorealismul italian. Sciuscia (1946), Ladri di biciclette (1948), Miracolo a
Milano (1951) şi Umberto D. (1952) sunt considerate vârfurile sale. Privite
acum ca mari filme, în care definitoriu este felul deopotrivă melodramatic şi
realist de a surprinde condiţia umană, cele patru producţii şi autorul lor nu
au scăpat la vremea respectivă de critici acerbe, atât din partea dreptei, cât şi a stângii.
Potrivit
istoricului italian de cinema Paolo Russo, dreapta l-a acuzat că expune în
public „rufele murdare” ale Italiei, că prezintă sărăcie, probleme
sociale, mizerie. Ştiu, vi se pare cunoscut, pentru că cei care
strâmbă otova din nas, în general în necunoştinţă de cauză, la vârfurile
cinematografiei româneşti din ultimii ani au acuzat la rândul lor, printre altele, mizerabilismul (de parcă cineaştii sunt în solda Ministerului
Turismului; ca să nu mai menţionăm de fapt efectul cu sens contrar pe care l-au
determinat regizorii autohtoni – punerea ţării noastre pe harta culturală a
lumii). Din partea stângii, De Sica şi scenaristul Cesare Zavattini au fost
acuzaţi că „nu îşi asumă niciodată în mod deschis o poziţie ideologică, fiind
mai degrabă interesaţi să scoată în evidenţă aspectul umanist şi sociologic al
poveştilor lor”.
 |
| Vittorio De Sica |
Un alt lucru mai
puţin cunoscut dar care merită o privire atentă este şi acela că la originea
unei părţi semnificative a succesului de critică al ambelor direcţii
cinematografice se află câte un scenarist. În cazul cinematografiei noastre
este vorba de Răzvan Rădulescu, cel care, în calitate de scenarist principal,
co-scenarist, consultant sau autor de dialoguri, a jucat un rol decisiv în
consolidarea unui tip de cinema care şi-a făcut o reputaţie la nivel
internaţional (ultima sa contribuţie importantă o reprezintă colaborarea cu
Călin Peter Netzer la scenariul pentru Poziţia copilului, singurul lungmetraj
românesc premiat cu Ursul de Aur la Berlin).
Şi ajungem, astfel,
la filmul care va putea fi văzut marţi la BCUT. Umberto D. are la bază un text
de Cesare Zavattini, unul din cei mai cunoscuţi scenarişti şi scriitori
italieni şi un colaborator apropiat al lui Vittorio De Sica. Zavattini a
contribuit la scenariile celor mai mari filme ale lui De Sica, dar şi la
numeroase alte producţii italiene neorealiste sau din perioada ulterioară.
„Ideea mea fixă
este să deromanţez cinematograful. Aş
vrea să-i învăţ pe oameni să privească viaţa cotidiană cu aceeaşi pasiune pe
care o pun când citesc o carte”, spunea Cesare Zavattini. În Umberto D. suntem,
e drept, încă departe de experimentele liminale de peste câteva decenii ale
unor cineaşti ca Chantal Akerman, Bela Tarr, Apichatpong Weerasethakul sau Cristi Puiu. Însă Zavattini şi
De Sica amplifică atenţia pe care privirea spectatorului ar trebui să o acorde
gesturilor simple, cotidiene şi, mai ales, momentelor în care „nu se întâmplă
nimic”. Ce poate fi mai banal decât povestea unui bătrân sărac, singur şi pe
cale de a fi evacuat şi a căţelului său? Tocmai din această
aparentă simplitate de inspiraţie chapliniană cei doi cineaşti - regizorul şi scenaristul - extrag esenţa
unei vieţi, a unei societăţi şi, de fapt, a condiţiei umane.
„Ajutaţi” de muzica melodramatică şi de scenele voit emoţionante (dar
exemplar de realiste) construite de Zavattini, plonjăm, ca spectatori, într-o
varietate de emoţii şi trăiri. Simţim milă pentru bătrânul împins aproape de
cerşetorie, râdem uneori la „jocul” căţelului, ne revoltăm pe răutatea
proprietăresei şi pe indiferenţa generală, ne bucurăm de prietenia dintre
bătrân şi fata din casă şi răsuflăm uşuraţi la final, poate cu lacrimi în ochi,
după ce tocmai am asistat la una din cele mai sfâşietoare scene din istoria
cinematografiei, când montajul alert ne face părtaşi la pihologia
protagonistului într-un moment dramatic.
Deşi s-a scris că „pesimismul care
străbate filmul face parte din metoda autorilor de a denunţa o condiţie umană
şi socială nedreaptă” (Gianni Rondolino), aş spune, asumând un clişeu, că filmul
este o glorificare a vieţii: Şi nu atât datorită
finalului fericit, cât acelei focalizări pe banalitatea gesturilor de fiecare
zi.
P.S. Informaţii
extrem de utile despre filmele şi cineaştii din Italia pot fi găsite în volumul tradus în
română „Istoria cinematografului italian”, de Paolo Russo (IBU Publishing,
2011)
Evenimentul „50 de
ani de cinema italian în capodopere” este organizat de Biblioteca Centrală
Universitară “Eugen Todoran” Timişoara, în parteneriat cu Consulatul General al
Italiei la Timişoara, reprezentat prin ataşat cultural prof. Gloria Gravina.
Toate proiecţiile au loc în Aula BCUT.
Programul complet
al proiecţiilor:
26 februarie, ora
18: Umberto D. (1952), regia Vittorio De Sica
5 martie, ora 18: Rocco
e i suoi fratelli/Rocco şi fraţii săi (1960), regia Luchino Visconti
12 martie, ora 18:
Il posto/Slujba (1961), regia Ermanno Olmi
19 martie, ora 18:
Giulietta degli spiriti/Giulietta şi spiritele (1965), regia Federico Fellini
26 martie, ora 18: Il
Vangelo secondo Matteo/Evanghelia după Matei (1964), regia Pier Paolo Pasolini
2 aprilie, ora 18:
Il deserto roso/Deşertul roşu (1964), regia Michelangelo Antonioni
9 aprilie, ora 18:
Amarcord (1973), regia Federico Fellini
16 aprilie, ora 18:
Il sole anche di notte/Soare până şi noaptea (1990), regia Paolo & Vittorio
Taviani
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Abia acum am reusit sa vad si eu Umberto D. La proiectie n-am reusit sa ajung. E intr-adevar un film emotionant si percutant in mizerabilismul lui. Intamplarile cotidiene care sunt expuse, povestea batranului pensionar care se agata cu orice pret de viata, e ceva ce cunoastem destul de bine si noi romanii... Diferenta e insa ca daca in cele mai multe cazuri reale suntem din pacate impasibili in fata unei relatari artistice a aceluiasi tip de drama umana parca ne mai inmuiem sufletele si ne exersam compasiunea pentru viitor. Umberto D. poate fi oricare din noi intr-un moment dat.
RăspundețiȘtergereasta era si ideea tu tipl asta de melodrama neorealisa - sa atraga atentia asupra celor care nu prea ajungeau subiecte de film, cei napastuiti. iar impactul trebuia sa fie cat mai puternic. exact, tocmai in acest "umberto d poate fi oricare din noi" sta universalitatea filmului...
Ștergere