sâmbătă, 28 martie 2015

De ce Aferim?


Jurnalistul, criticul de film, fostul coleg, prietenul și (îmi place cum sună) selecționerul competiției Ceau, Cinema!, așadar Ionuț Mareș a realizat o anchetă în rîndul criticilor și cronicarilor de film cu întrebarea: "De ce este Aferim! un film important?". Mai jos puteți citi varianta lungă a răspunsului meu pentru Ziarul Metropolis. Din partea Marele Ecran a mai răspuns și Adina Baya. Citiți, vă rugăm, și celelalte opinii, probabil mai savuroase și sigur mai competente ca ale noastre.





"Aaa! e românesc? 
Eu nu mă duc la filme românești.
Păi nu-mi ajunge deja ce văd în fiecare zi, pe stradă, la televizor?
De ce să mai dau bani pentru asta?”

E răspunsul pe care l-am primit de prea multe ori, cînd semnalam cunoscuților apariția unui film românesc. Persoane cu educație, nu fitecine. Oameni tineri, nu acriți de timp.

Aferim! este filmul care ar putea să-i convingă să mai dea o șansă Cinema-ului nostru. Pentru că îi va transporta în altă lume așa cum își doresc, rămînînd totuși într-un timp etern românesc. Aferim! nu e pentru "ipochimenii care or să ne pomenească peste 200 de ani". E chiar despre ei. Adică…noi.

Aferim! semnalează o ruptură binevenită de curentul “minimalist-mizerabilist” si de filmele istorice "patriotice". Aferim! ne obligă să încetăm discuțiile despre “valuri" și mode, pentru a ne concentra pe ce e cu adevărat important. 

Aferim! e important pentru felul în care atacă discriminarea (de toate felurile). Jude nu răzbună sclavii (ca Tarantino). Doar ne arată negrul de sub unghie. Apropo, aș vrea ca Jude să ne mai “strice” imaginea în lume. De cîteva ori.

Aferim! e important pentru că a stîrnit și încă mai stîrnește atîtea discuții (chiar dacă se vorbește enorm și “pe alături"). Ne provoacă să ne punem întrebări despre noi, despre prezent și trecut, despre viață (nu acesta e, în esență, scopul artei?), fără să se ia prea tare în serios.

Aferim! e important pentru că ar putea schimba și felul în care românii își văd cinematografia. Iată că un film românesc poate fi entertaining și inteligent, “de acțiune” și "de gîndit". Pe scurt, fiecare poate să plece acasă cu ceva.

E un film atît de important încît sper că valahii (care au cea mai bună viteză la download din UE) să nu mai astepte sa-l dea jos de pe torenți, ci să-l vadă pe un ecran mare, în toată măreția imaginii sale. Și după ani, să-l dea dascălii la școală. E dovada vie și delicioasă că limba română poate să sune bine într-un film.

E genul de film de care un distribuitor polonez spunea că are nevoie cinematografia română. Tot el se mira că filmele noastre de succes strîng cel mult 100.000 de spectatori, în timp ce în Polonia titlurile autohtone vînd peste 2 milioane de bilete. Dacă Aferim! nu va reuși să producă cifre-record de audiență, măcar va pune (sau ar trebui să pună) în discuție sistemul de distribuție. Pentru că e timpul să depășim stadiul “caravanei”, ca mijloc principal de promovare.

Pentru mine, Aferim! și A fost sau n-a fost? sunt filmele de după '90 care surprind fibra intimă a acestui popor și mentalitățile/ prejudecățile sale. Anul trecut, în cadrul Ceau, Cinema!, am proiectat A fost sau n-a fost? pe stadionul unei comune de lîngă Timișoara (Gottlob are primul cinema recondiționat din mediul rural).  Îmi doresc ca vara asta să proiectăm acolo Aferim!.

Dacă de obicei tinerii nu citesc cartea pentru că preferă să vadă filmul, îmi place să cred că, după Aferim!, unii tineri vor dori să citească "și cartea”. Sunt prea optimist? Acesta este “efectul Aferim!”. Aferim! e un semn de exclamare pentru Cinema-ul românesc. Și cîteva semne de întrebare pentru noi toți.

N-aș vrea să închei într-o notă pompoasă sau profetică, dar am senzația că Aferim! nu e doar despre ultimii 200 de ani. E un film și pentru următorii 200. (Lucian Mircu)




De ce e „Aferim!” e un film foarte important pentru cinemaul românesc? Pentru că, în spatele unui western cu oameni în iţari, se ascunde un fel de poveste atotcuprinzătoare despre România, o „metanarrative”, dacă ar fi să împrumut termenul lui Lyotard. E filmul care îţi arată cum eşti şi de ce eşti aşa, îţi aminteşte de unde vii. 

Şi te face să constaţi cinic-amar că, deşi au trecut 180 de ani de la acţiunea filmului, majoritatea lucrurilor arată cam la fel. Minorităţile etnice sunt luate, în continuare, drept ţapi ispăşitori pe care majoritatea i-ar tortura oricând cu plăcere pentru a-şi distrage atenţia de la propriile greşeli. Stăpâne absolută peste relaţiile interumane sunt tot negocierea, cearta, ţigăneala pe bani mărunţi şi ciubucul. 

Femeile sunt, în marea lor majoritate, tot privite ca nişte anexe cu creierul mai mic al soţilor/taţilor lor. Trăim în continuare în ţara lui „facem să fie bine”. Suntem cu toţii în continuare nemulţumiţi de ţara în care trăim etc. Iar dincolo de toate tarele, românul continuă să fie un tip «de treabă», gata să ia apărarea celor care o merită, dar în acelaşi timp să fugă cuminte la loc în banca lui atunci când o figură autoritară îi cere asta cu ton apăsat.

„Aferim!” e unul dintre cele mai „româneşti” filme pe care le-am văzut vreodată, stabilind cu precizie o suită de valori universale ale acestui neam. Asta dacă vrei să-l vezi aşa. Dacă nu, mai e şi varianta de a-l citi ca pe o pastişă la adresa lui Tarantino, a lui Shakespeare, a „Moromeţilor” şi a altor câteva piese magistrale care se pot ghici în intertext.

„Last but not least”, e de departe cel mai credibil film de epocă românesc pe care l-am văzut deodată. Jude are un talent rar de a reda autenticul chiar şi când actorii vorbesc în proverbe; şi când zapciul lui Teo Corban e o doar voce care se aude în timp ce doi călăreţi abia se zăresc în depărtare pe ecran, şi când stai la masa din cârciumă cu Şerban Pavlu. (Adina Baya)

    

joi, 26 martie 2015

Trailerul zilei: Miss Zombie


Miss Zombie (2013)
regie/scenariu: SABU

SABU (copil teribil al cinematografiei japoneze din '90) se intoarce in 2013 cu o poveste atipica pentru "universul zombie". Nu faceti greseala sa catalogati acest film inainte de vizionare. E un fel de drama antica arhetipala/satira sociala contemporana prezentata prin prisme taioase japoneze. Un film-Film, nu un "film de actiune". Minimalism, tensiune, umor negru, personaje cu mare adancime intr-un pachet de neratat facut de un om care traieste intens si sincer doar pentru Film. In memoria mea, acesta e cel mai bun film "cu zombies". Si unul din filmele memorabile si cutremuratoare vazute anul asta. Film mic cu greutate mare, mi-a facut sufletul si imaginatia sa vibreze puternic si mi-a adus aminte de senzatia indescriptibila traita (de mine) cand ma lasam lovit de valul de filme dezlantuite, proaspete si fara egal ale Japoniei anilor '90.
 
(la categoria "hidden gems/recuperate")

miercuri, 25 martie 2015

De ce eu? – proiecții speciale la Casa Artelor


Andreea Vasile si Emilian Oprea


Daca ati ratat proiectia de gala de la Filarmonica si nu ati mai prins locuri la proiectiile de la Cinema City iata ca filmul lui Tudor Giurgiu vine din nou la Timisoara.

După ce a fost văzut de peste 45.000 de spectatori în România, filmul politic De ce eu?, în regia lui Tudor Giurgiu, revine la Timișoara cu două proiecții speciale la Casa Artelor, pe 28 și 29 martie, de la ora 19.00. Biletele costă 10 lei și pot fi cumpărate de la Cafeneaua Klapka (str. Augustin Pacha, nr. 8), de joi până duminică, între orele 17:00 - 19:00.

De ce eu? a avut premiera mondială la Festivalul de la Berlin și rulează în cinematografele din România din 27 februarie. Recent, a câștigat Premiul Uniunii Criticilor de Film din Bulgaria pentru cel mai bun film din Balkan Competition, la cea de-a 19-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Sofia.

În paralel cu filmul a fost lansată și campania „Singur împotriva tuturor”, inițiată de echipa De ce eu?, Expert Forum (EFOR) și HotNews.ro. Este un demers de încurajare a luptei împotriva presiunilor de orice tip, exercitate de către șefi de instituții, politicieni sau magistrați împotriva celor mulți care lucrează în sistem, fie el public sau privat. Pe Hotnews.ro, dar și pe deceeu@hotnews.ro, sunt așteptate povești ale unor oameni care au avut curajul să înfrunte instituții, să demaște ilegalități și abuzuri, să schimbe legi. Totodată, zeci de studenți ai facultăților de Drept din București, Iași, Cluj, Constanța s-au alăturat campaniei #EuSuntPanait.

SHORT: TIE Fighter


Cineva care iubeste franciza Star Wars dar si animatiile japoneze a realizat un scurt-metraj omagial despre luptele Imperiului cu Rebelii, privite din perspectiva unui escadron de Tie Fighters dar in stilul anime-urilor din anii '80. Rezultatul e de-men-ti-al. Ar merita un lung-metraj fara doar si poate. Sau inca o serie animata in genul Clone Wars.


marți, 24 martie 2015

Chappie (2015)

'Don't laugh, I'm being cool.'

rating: Brainwash Error

Ca un entuziast al SF-ului ce nu se dezminte am hotarat sa-i dau o sansa lui Chappie sa ma surprinda. Nu aveam mari asteptari insa speram in sinea mea sa regasesc acel nivel de satisfactie si incantare pe care mi-l pricinuise District 9 in urma cu 5 ani. Asta in buna masura pentru ca ii admiram viziunea si competentele regizorale ale lui Neill Blomkamp si vroiam sa cred ca Elysium a fost o stangacie ori o cadere de forma din care, uite, copilul teribil al Africii de Sud urma sa iasa cu o executie ireprosabila si intr-un alt registru. N-a fost sa fie, din pacate, cu toate ca vizionarea Chappie s-a dovedit o experienta destul de agreabila. Probabil consistenta universului imaginat de Blomkamp in cele trei lung-metraje vizibil inrudite (toate fiind comentarii nevoalate la adresa unui viitor alternativ distopic cu radacini trasabile in prezentul politic actual, ca razboiul cu drone sau lupta de clasa, ori de data recenta, ca apartheidul) dezvaluie o anume repetitivitate in preocuparile artistice ale regizorului.

La fel ca District 9 si Chappie isi trage originea dintr-un scurt-metraj mai timpuriu. La fel ca District 9 si Chappie se petrece in Johannesburg si foloseste, cel putin la inceput, jurnale de stiri pentru a blura linia dintre realitate si fictiunea plauzibila in care urmeaza sa se desfasoare povestea. Comparatiile se opresc insa aici, cu toate ca acelasi Sharlto Copley e si protagonistul filmului mai recent. Aici intepreteaza, ajutat de tehnica motion-capture, un android politienesc inzestrat de un programator entuziast (Dev Patel) cu un “pui” de inteligenta artificiala care odata trezit la realitate va suferi din plin neplacerile faptului de a fi constient dar “diferit”. Subiectul ofertant - “I'm consciousness. I'm alive.” - desi deloc original, nu isi identifica potentialul dramatic (exista vagi apropouri la teme serioase ca autodeterminarea si moartea) ci se disperseaza intr-o versiune simplificata de Robocop scurt-circuitat cu bling-bling care, apropo, “mascheaza un manifest transhumanist de promovare a singularitatii tehnologice” (daca e sa dam crezare propagandei crestine conservatoare).



Partial responsabili, alaturi de Blomkamp, pentru lejeritatea tratarii subiectului sunt excentricii Ninja si Yolandi Visser (cuplul rap-rave Die Antwoord), care aici isi joaca propriile roluri de gangsteri neverosimili dar cu un bagaj impresionant de stereotipuri si maniere stradale. Dupa ce-i rapesc pe Chappie si pe creatorul sau pentru a-i folosi intr-un jaf armat aceastia brusc devin o familie surogat pentru bietul “copil” artificial, insa una care respecta sablonul: mama blanda (“It’s just a child”) - tatal dur si insensibil (“I’m gonna make you cool and tough”). Inconjurat de asemenea “profesori” stangaci si manipulativi, Chappie va absorbi, pe langa intreg Internetul(!), si un amestec “ereditar” de pseudovalori si false repere care-i vor da batai de cap atat in “implinirea” sa ca masina ganditoare cat si in respectarea principalei sale directive: “Chappie no crimes.”


Daca logica naratiunii lasa de dorit in multe privinte la fel fac si interpretii. Hugh Jackman e un villain de recuzita, poster al miscarii anti-AI, iar Sigourney Weaver o corporatista ce nu pare interesata de progres in nici o directie. Daca poti trece peste aceste aspecte filmul are totusi ceva de oferit: pe Chappie in postura de “reject”. Designul utilitar al androidului devine placut ochiului dupa ce Ninja si Yolandi il cosmetizeaza facandu-l mai “cool”. Sharlto Copley il insufleteste fizic remarcabil de bine si-i construieste o personalitate curioasa, naiva si usor caraghioasa. Apoi scenele de actiune sunt vizual impresionante, realiste si necompromise pentru un rating mai bland. Efectele sunt ireprosabile, ritmul bun, cu momente de umor si relaxare, specifice unui film de vara. Doar muzica lui Hans Zimmer, intotdeauna impresionanta, aici abia se remarca inghitita de playlistul cu piese Die Antwoord. In concluzie, daca-ti poti decupla creierul de la absurditatea finalului, Chappie poate fi chiar un film simpatic.

Trailer

Afisul zilei: Marussia




In cinematografe, din 28 martie

luni, 23 martie 2015

Cannes poster time

A aparut afisul oficial al editiei 68. Stiu ca v-am zis, dar va mai zic o data: Adina va fi acolo :)


Bookfest Timisoara: carti, dar mai ales, filme

Anul acesta Salonul International de Carte Bookfest isi diversifica programul de la Timisoara cu o sectiune de Film. Cinematograful de artă Bookfest, organizat cu sprijinul partenerilor Noul Cinematograf al Regizorului Român (NCRR) și Asociația Macondo va prezenta filme premiate la cele mai mari festivaluri, iar accesul publicului va fi gratuit.

Joi de la ora 16:00 puteti viziona filmul lui Bernardo Bertolucci, Io e Te, o drama de familie din 2012 cu doi tineri cu multe probleme dar si multa muzica buna iar de la 18:00 Hannah Arendt, filmul biografic despre procesul nazistului Adolf Eicheman vazut prin ochii corespondentei pentru revista The New Yorker, Hannah Arendt.

Vineri in schimb veti avea parte de doua pelicule americane de inalta calitate: de la 16:30 mult elogiatul Beasts of the Southern Wild (2012, Benh Zeitlin) nominalizat la 4 Oscaruri in 2013 si de la 18:00 cel mai recent film al fratilor Coen, Inside Llewyn Davis (2013), o pelicula melancolica dar nu lipsita de umor despre truda unui cantaret (Oscar Isaac) de a se afirma pe scena muzicii folk a anilor '60.
Filmele subtitrate in lb. romana.

Salonul dupa cum stiti se va desfasura la Centrul Regional de Afaceri Timișoara (CRAFT), vis-a-vis de Sala Olimpia. Proiectiile vor avea loc in Sala Europa!

Filme francofone la Timisoara

ATENTIUNE, atentiune:
"În fiecare an,  luna martie este ocazia de a pune în valoare diversitatea și bogăția culturală francofonă: dincolo de limbă, este vorba despre valorile și patrimoniul comun împartășite de toți vorbitorii de franceză din lumea întreagă.
Filmul joacă un rol dublu, pe de-o parte cel al unui mediu unificator, pe de altă parte cel al unei deschideri către lume. Zilele filmului francofon își propun să creeze o legătură între producțiile cinematografice din lume și să întărească prezența francofoniei în România.
Filmele selectate abordează subiecte care aduc în atenție producția cinematografică contemporană și care traduc în imagine preocupările epocii noastre (democrație, libertate, educație, integrare, solidaritate intergenerațională)."
Institutul Francez din Timisoara

Proiectiile vor avea loc in Sala Aula Magna de la UVT. Pentru un plus de convingere poftiti programul

MIERCURI, 25 martie

ora 18 My Sweet Pepper Land
Franţa, Irak, 2014
Comedie dramatică (95 min.)
Regizor: Hiner Saleem

Trailer

La granița dintre Iran, Irak și Turcia, într-un sat pierdut, zonă a traficului de orice fel, Baran, ofițer de poliție proaspăt sosit aici, va încerca să instaureze respectarea legii. Acest fost combatant al independenței kurde trebuie de acum încolo să lupte împotriva lui Aziz Aga, caid local. O întâlnește pe Govend, învățătoarea din sat, o tînără frumoasă dar nesupusă...


ora 20 Moloch Tropical
Franţa, Haiti, 2009
Dramă (106 min.)
Regizor: Raoul Peck
Trailer

Jean de Dieu Théogène, președinte al statului Haïti, trăiește retras în palatul său alături de soție și colaboratori. În preajma sărbătoririi a 200 de ani de independență el află că se pregătește o revoltă populară. În ciuda haosului, președintele refuză să capituleze și încearcă să calmeze rebeliunea…



JOI, 26 martie

ora 18 La Cour de Babel / School of Babel
Franta, 2014
Documentar (89 min.)
Regizor: Julie Bertuccelli
Trailer

Sunt proaspăt sosiți în Franța. Sunt irlandezi, sârbi,brazilieni, tunisieni, chinezi sau senegalezi… Timp de un an, Julie Bertuccelli a filmat schimburile, conflictele și bucuriile acestui grup de elevi de gimnaziu între 11 și 15 ani, reuniți în aceeași clasă de primire pentru a învăța franceza. În acest mic teatru al lumii sunt exprimate inocența, energia și contradicțiile acestor adolescenți care, animați de aceeași dorință de a-și schimba viața,readuc în discuție multe idei primite despre tinerețe și despre integrare și ne fac să avem speranțe pentru viitor…


ora 20 Hannah Arendh
Franța, Germania, 2013
Autobiografic, dramă (113 min.)
Regizor: Margarethe Von Trotta
Trailer

1961. Filmul se numește „Hannah Arendt”, deși el nu surprinde decât un episod din viața personajului principal omonim: procesul de la Ierusalim al lui Alfred Eichmann, comandantul deportărilor evreilor spre lagăre din Ungaria, Germania, Polonia, Franța. După ce Hannah își conturează părerea despre acest om, ea dezvoltă conceptul de „rău” – originea, banalitatea lui -, baza unor lucrări importante în cariera ei. Urmează apoi reacțiile celor din jur, a prietenilor, familiei, a comunității evreiești și internaționale, revolta lor față de un mesaj care li se pare inacceptabil: cum poate un fost prizonier într-un lagăr de muncă să ia apărarea omului care a ucis în masă cel puțin 6 milioane dintre semenii lui?



VINERI, 27 martie

ora 18 Hippocrate
Franța, 2014
Comedie dramatică (102 min.)
Regizor: Thomas Lilti
Trailer

Benjamin este sigur că va deveni un medic foarte bun. Dar primul lui stagiu de rezident în secția coordonată de tatăl său nu se întâmplă așa cum își imagina. Practica se dovedește a fi mai grea decât teoria. Responsabilitatea este covârșitoare, tatăl nu-i este alături pentru a-l îndruma iar colegul său, Abdel, este un medic străin mai experimentat decăt el. Benjamin se va confrunta în mod brutal cu propriile limite, temeri, dar și cu cele ale pacienților săi, ale familiilor lor, ale medicilor și ale personalului. Inițierea lui începe.
MARELE PREMIU la Festivalul Filmului francofon de la Angoulême 2014


ora 20 Les Garçons et Guillaume, à table ! / Me, Myself and Mum
Franța, 2013
Comedie (85 min)
Regizor:Guillaume Gallienne
Trailer

Prima amintire pe care o am de la mama mea este de când aveam patru sau cinci ani. Ea ne strigă, pe mine și pe cei doi frați ai mei, spunând : „Băieții și Guillaume, la masă!” iar ultima dată cand am vorbit cu ea la telefon mi-a închiszicând: „Te pup, draga mea”; ei bine, să zicem că între aceste două fraze sunt câteva neînțelegeri.

Sala Aula Magna a UVT
Intrarea liberă
FILMELE SUNT SUBTITRATE ÎN LIMBA ENGLEZĂ

sâmbătă, 21 martie 2015

Despre cărţi şi ecranizări. Lansare de carte.

Anul ăsta se împlinesc vreo 10 de când co-semnez, în revista Orizont, o rubrică numită Duplex. De ce Duplex? Pentru că alături de colega de pagină, Cristina Chevereşan, scriu în fiecare lună despre o ecranizare. Mai exact, ea scrie cronica de carte, iar eu pe cea de film. Şi fiindcă s-au adunat deja articole multicele scrise în acest regim de "tratare paralelă" a cărţii şi a filmului, ne-am gândit că e timpul să le adunăm într-un volum. Pe care îl vom lansa la Bookfest, joia viitoare (26 martie, ora 17). M-aş bucura să treceţi pe acolo cu ocazia asta! :)



  

vineri, 20 martie 2015

The Eclipse: Courtship of the Sun and Moon (1907)


Probabil una din primele reprezentari ale eclipsei in cinema - apartinand, cum altfel decat, pionierului francez Georges Melies - se dovedeste a fi totodata si o prima tratare a homosexualitatii in filme, sub forma unui ritual amoros (celest!) in care Soarele si Luna au chipuri masculine. E putin probabil ca distribuirea sa fi fost 'dezinteresata' intrucat personaje feminine apar ulterior in film in chip de stele sau alte corpuri celeste.



Vedere de pe Lună





Le voyage dans la Lune (George Melies, 1902)

Vinerea animata: Hearth

marți, 17 martie 2015

Grand Central: Lea

ATENȚIE, SE DESCHID UȘILE! URMEAZĂ STAȚIA GRAND CENTRAL





Am văzut Grand Central în urmă cu aproape 2 ani, la premiera oficială de la Cannes. Am fost norocos, da, să fiu atît de aproape de Lea Seydoux, la numai vreo 10 metri. În sală era prezent, pe lîngă distinșii membri ai juriului Un Certain Regard (între care danezul Thomas Vintenberg), și regizorul Jacques Audiard.

Audiard făcuse Un Prophete în 2009, filmul care l-a "explodat" pe Tahar Rahim în cinemaul mondial ca un veritabil star. La finalul proiecției, conform ritualului cannez, filmul este huiduit sau ovaționat.

Filmul Rebeccăi Zlotowski a primit 10 minute de ovații în picioare. Sunt sigur că vreo 8 minute și jumătate au fost pentru Lea Seydoux. Șapte zile mai tîrziu avea să ajungă și ea în Pantheon, cînd lua (în premieră în istoria festivalului, alături de regizor și cealaltă actriță) Palme D'Or pentru rolul din La Vie d'Adele.

Deși cele două personaje cu care era prezentă în competiție la Cannes erau foarte diferite, aveau amândouă ceva în comun: o senzualitate debordantă. Provenită dintr-o familie de mari producători de film, probabil că  ascensiunea i-a fost mai ușoară decît lui Rahim, de exemplu. Dar nimeni nu poate nega că e iubită de cameră și că ți se lipește de retină ca, vorba romanței, 'marca de scrisoare'.

Am stat să mă gândesc acum, după doi ani, cu ce am rămas după Grand Central. Doar Lea. Intimidantă, copleșitoare, hot. Prezența ei voluptuoasă e mai puternică decît filmul și povestea. Lea e o Malenă a acestor ani,  fiind urmașa de drept a lui Monica Belluci, Raquel Welch, Sophia Loren, Anita Ekberg, Briggite Bardot și putem merge hăt departe pînă la Mae West.





În Grand Central, Lea a reușit performanța să îl treacă pe Rahim în planul doi deși el apare în mai multe scene. Filmul e marketat drept o "iubire radioactivă", pentru că povestea se desfășoară în jurul unei centrale nucleare. Dar în anul 50 Shades, spectatorii mai puțin pudici nu vor fi ademeniți cu cîteva scene încinse de amor. Pot în schimb să vadă o divă autentică. Care nu se tăvălește prin făină ca să-ți atragă atenția.

Nu vreau să micșorez meritele regizoarei: mizanscena e reușită, atmosfera duce înspre distopie, muzica e "cool". Ceea ce va suna bine în proiecția de la AMBASADA, realizată de partenerele noastre de la Pelicula Culturală. Dar trebuie să fiu sincer pînă la capăt. Filmul e despre dragostea care te face să-ți pierzi mințile. Filmul este despre Lea. Filmul este Ea. Ceea ce uneori e mai frumos de văzut decît tone de efecte speciale.

Grand Central. 24 martie, ora 19. AMBASADA (Timișoara). Intrare: 10 lei.



vineri, 13 martie 2015

'More human than human is our motto'

Ca urmare a revederii unuia din filmele preferate si anume seminalul future noir Blade Runner al altadata vizionarului Ridley Scott, am remarcat putin surprins (pesemne si proiectia a jucat un rol) atentia speciala acordata ochilor in acest film adaptat dupa un roman de Philip K. Dick. Ca in orice capodopera care se respecta atat 'limbajul' vizual cat si cel verbal au fost aici folosite pentru a transmite mult mai mult decat cele obligatorii naratiunii, oferind indicii despre plot si deschizand porti spre diferite interpretari.


Asa cum bine se stie in Blade Runner un vanator de recompense e insarcinat cu "retragerea" din activitate a unui grup de "replicanti" rebeli evadati din coloniile Terrei si intorsi acasa. E stabilit de la bun inceput ca "replicantii" sunt in fapt entitati virtuale create dupa chipul si asemanarea noastra, superiori fizic si intelectual, capabili de sentimente si atat de greu de deosebit incat din ratiuni de siguranta le-a fost limitata durata de viata la 4 ani. Adaugand la asta si folosirea lor drept sclavi sau carne de tun in razboiele spatiale putem accepta ca resentimentele si dorinta lor de "mai multa viata" sunt indreptatite.

Revenind insa la ochi, descoperim ca singura metoda (infailibila?) de depistare a acestor replici umane extrem de fidele (cum ar arata carta drepturilor omului in acest viitor distopic?) este un test de empatie cu o masinarie speciala (Voight-Kamff), un fel de detector de minciuni care masoara dilatarea capilara si a irisului, contractiile pupilei, etc. O verificare in practica a prezentei sufletului din metafora "ochii sunt oglinda sufletului".

Primul supus acestui test este Leon, in chiar secventa de deschidere a filmului:


Chiar inainte ca adevarata sa identitate sa ni se dezvaluie, un cadru extrem de atent construit dezvaluie o lucire usor metalica in ochii lui Leon, de parca ar fi "blindati". Sigur ca initial nu-i acorzi nici o importanta.

Apoi insa vine vizita lui Deckard la corporatia Tyrell unde lucrurile incep sa fie tot mai interesante: o bufnita absolut reala e dezvaluita ca fiind complet artificiala. Mai incolo sesizam aceeasi reflexie metalica in ochii bufnitei.

- Do you like our owl? 
- Is it artificial?
- Of corse.

Intra in scena Rachael, nepoata magnatului Tyrell, fabricantul de replicanti, care si ea va fi supusa testului de empatie. Observam aceeasi ochi metalici, blindati, inflexibili insa dublati de naivitatea ei privind natura propriei persoane.



Rachael pica la randul sau testul afland adevarul gol-golut despre sine iar noi despre cum functioneaza contraptia respectiva. Interesant e ca reflexia respectiva nu apare in toate scenele ci doar in cateva momente bine alese. In aceasta faza am crezut ca efectul e creat de masinaria Voight Kamff dar in curand intra in scena Pris, cu aceeasi lucire otelita in priviri.


Iar apoi o vedem la Roy Batty, cand se afla fata-n fata cu Tyrell. Presupun ca efectul e folosit pentru a dezvalui prezenta unor emotii umane ("Urã, dragoste, teamã, mânie, invidie") in niste fiinte artificiale gandite a fi "mai umane decat umanul".


Rolul important al ochilor si in special al celor artificiali e adus de mai multe ori in atentie. Cand Roy Batty il viziteaza pe Dr Chew, specialistul in ochi, acesta ii recunoaste ochii:
"- I designed your eyes.
- Chew, if you could know what I've seen with your eyes!"

Apoi cand il viziteaza pe J. F. Sebastian Roy ia o pereche de ochi artificiali si se maimutareste parca anuntand scena urmatoare in care-si va zdrobi creatorul bagandu-i realmente ochii sai "umani" in cap.



Si, bineinteles, cine poate uita celebra replica a lui Roy Batty inainte de a-si da duhul: "I've seen things you people wouldn't believe". Bineinteles ca nu l-am crede. Vorbea despre nave de atac si arme inimaginabile. Cum bine zicea filozoful francez Henri Bergson: 'Ochii vad doar ceea ce mintea e pregatita sa inteleaga.'


Vinerea animata: Administrators

joi, 12 martie 2015

Aferim! Vedere din Valahia


"În zadar venim pe lume
În zadar trăim pe lume, 
Toate vin, toate se duc
Toate trec într-un minut"


Aferim! De mâine, 13 a lui Marț, intră în cinematografe (chiar și la Timișoara) și nu știm dacă 'trece într-un minut' sau va rămâne ceva mai mult în săli. Așa că scoateți cîteva parale din pungă și grăbiți-vă de luați belet, boieri dumneavoastră!

Pe unii îi va izbi contrastul între balastul trailerele-lor și reclamelor de multiplex ce ruleaza inaintea filmului si frumusețea clasică a peliculei. Aferim! e un film ca o sărbătoare.  Ca să intrați un pic în atmosferă, luați 3 Parale de aici.








marți, 10 martie 2015

La Grande Belezza la Cinecultura


Dacă din nu știu ce motiv inexplicabil ați ratat La Grande Belezza (2013), acum chiar că nu mai aveți nicio scuză. Unul dintre cele mai memorabile filme ale ultimelor 5 ani, trebuie văzut pe un ecran mare pentru a fi savurat pe deplin. La Timișoara va rula miercuri, 11 martie, la Cinecultura, pe ecranul Aulei Magna a Universității de Vest, de la 17.30.

O scena introductiva care te face sa te lipesti de ecran ca un plasture. De la "Post tenebras lux" nu am mai vazut asa un inceput bun si captivant. Direct cu ingredientele de soi: duende, saudade, magnetism, allegria, commedia dell'arte. Acting fabulos pana la ultimul figurant, coloana sonora vibranta si aleasa cu bun gust, imagine si camera de "liga cea mai mare". (restul cronicii lui Felix, aici)

Și propunerile de azi sunt interesante: În timp ce documentarul angolez “Oxalá cresçam pitangas: historias de Luanda” de la ora 18:00, prezintă suprapopulata capitală a țării prin ochii a zece dintre locuitorii săi, drama germană “Im Winter ein Jahr”, de la ora 20:00, narează durerea unei familii care încearcă să se împace cu ideea sinuciderii fiului. 



duminică, 8 martie 2015

Scurte felicitari de Ziua Ei

Onoram Ziua Internationala a Doamnelor si Domnisoarelor recomandand cateva scurt-metraje realizate de femei despre femei, intr-o tentativa de a le vedea (si) prin ochii lor.

A succession of female archetypes and stereotypes of femininity expressed through a perfectly choreographed and hypnotic dance sequence.
PROM NIGHT from celia rowlson-hall on Vimeo.

A woman walks through life, confronts her changing body, and learns to love herself.

Sidewalk from Celia Bullwinkel on Vimeo.


A girl’s preparation for a first date gets a bit… weird.

Vanity from artperezjr on Vimeo.


sâmbătă, 7 martie 2015

Occident (2002)

Occident e primul lungmetraj al lui Cristi Mungiu, lansat în 2002, primul lui pas notabil făcut în cariera cinematografică. De ce mi s-a părut interesant de revăzut? 

Pentru că redă foarte expresiv atmosfera din jurul aşa-zisei "generaţii de sacrificiu", care s-a născut şi şi-a trăit prima parte a vieţii în România comunistă, pentru ca apoi să se trezească la maturitate în mijlocul unei societăţi post-comuniste "certate cu sine", cum scria Lucian aici. O lume ce suferă schimbări profunde, adesea greu de înţeles, la care pare imposibil să te adaptezi. Într-o perpetuă tranziţie, cu valorile şi principii în derivă. 


În tot acest tablou, Occidentul (cu majusculă) apare ca un miraj îndepărtat, care atrage ca un magnet. Personajele din filmul lui Mungiu sunt măcinate interior de, pe de o parte, dorinţa de a pleca, de a accede bunăstarea şi fericirea asociate acestui "Vest" iluzoriu, în care orice pare posibil. Şi, pe de alta, a rămâne în ţară, unde greutăţile de trai sunt evidente, însă unde se află familia, prietenii, rădăcinile.


Occident anunţă atât interesele viitoare ale lui Mungiu pentru a capta nişte instantanee ale vieţii cotidiene în România, cât şi stilul lui de a surprinde cu o frapantă naturaleţe personajele, de a face o redare extrem de realistă a unor felii din viaţa lor, fără exagerări, fără îngroşări. Personajele jucate de Alexandru Papadopol şi de Anca-Ioana Androne – doi tineri ce încearcă să îşi încropească un viitor într-o lume confuză, cu valori în schimbare – nu duc neapărat o existenţă dramatică în sine, dar te invită la empatie prin modul extrem de expresiv şi de profund uman în care îşi duc în spate dificultăţile cotidiene. Prin cei doi, Mungiu pune o oglindă în faţa noastră, ne obligă să facem zoom pe detalii cotidiene pe care altfel le trecem cu vederea.


În plus, Occident reprezintă una dintre puţinele încercări ale lui Mungiu de a regiza un film cu inflexiuni comice. Desigur, nu e genul de comedie la care râzi cu poftă şi apoi pleci cu inima uşoară, ci e mai degrabă o comedie gravă, neagră, care priveşte uneori cu ironie amară câteva dintre problemele sociale tipice anilor '90 (dar care, evident, sunt departe de a se fi ameliorat între timp). 

vineri, 6 martie 2015

Aferim! (2015)

IMPRESII LA CALD


"Țară bună, rea tocmeală!"



Aseară, la avanpremiera Aferim! de la Timișoara, un spectator a comparat filmul lui Radu Jude cu Django Unchained. Nu e nici prima și nu va fi nici ultima comparație de acest fel.

De netăgăduit, există niscaiva lucruri care seamănă. În ambele, personajele principale sunt: zapciul/ vînătorul de recompense, robul (aparținînd unei etnii oprimate de majoritari) și boierul/ proprietarul de sclavi.

Aferim! e și el un fel de western, iar trimiterile la gen (probabil ușor ironice) sunt evidente încă de la genericul de început (chiar dacă pe fundalul filmului românesc se aude 3 Parale cu muzica lui Anton Pann, nu muzică de spaghetti-western). În rest, drumurile celor două se despart.

Filmul lui Tarantino e colorat în tușe puternice, ca să ne sară în ochi roșul sîngelui. Filmul lui Jude are un alb-negru elegant care, stilistic, îi dă o măreție clasică, chiar și atunci cînd vedem colbul drumului, ciulinii și munții Măcinului sau caftanul boierului.

Aferim! e un road-movie în Valahia anului 1835. Dar nu e "pentru ipochimenii care o să ne pomenească peste 200 de ani". E chiar despre ei.

Toate metehnele prezentului sunt aici: corupția de la mic la mare ( "hai puțin mai așa, să ne înțelegem și noi"), bărbatul care are voie să-și bată femeia, ba chiar e indicat ( "a dat Vodă pravilă"), distrugerea naturii ("pădurile Valahiei trosnesc toate sub topoare"), străinătatea văzută ca mare și frumoasă în comparație cu țara noastră săracă ("Viena e cît trei tîrguri de la noi, dar cu palate în loc de case, și nici nu se bate slugile"), sistemul de pile și intervenții ("l-am băgat la dorobanți"), parenting ("Taicule, ia-mi niscai zaharicale! -N-avem parale" dar îi dă 15 sfanți pentru o intrare la Zambila) și discriminarea de toate felurile.

Și totuși, uneori simți că prea a vrut să le bage pe toate, sunt prea evidente apropourile. De pildă, "mica altercație din trafic". Unul trece cu caleașca în viteză prin pădure și n-are loc de cei doi călăreți. -Ce, bă, e poteca voastră? Urmează un schimb familiar de înjurături. Mai rămînea să se agite degetul mijlociu sau bîta de baseball.

Deși tema e cît se poate de serioasă, stilul jucăuș a lui Jude se recunoaște prin glumițele pe care le presară ici-colo. Își permite citate de la Capra cu trei iezi a lui Ion Creangă ( -Ia ieși tu la nănașu, adresat copilului ascuns sub covată) pînă la craniul lui Yorick din Shakespeare. Teo Corban oftează hamletian cu un craniu de cal (?) în brațe:

"O, moarte necredincioasă și lume înșelătoare, cum mîngîi pe oameni și apoi bagi sub pământ pe toți"

Apar și "omagii" cinematografice: Luminița Gheorghiu și Victor Rebengiuc, împreună din nou pe prispa unei case țărănești, ca un ecou tîrziu al rolurilor din Moromeții (lui Stere Gulea). La tot pasul avem cadouri din acestea, din registrul cameo (unii dintre ei sunt vechi la Jude): Alexandru Bindea, Sergiu Costache, Șerban Pavlu, Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu.



Regizorul de teatru Alexandru Dabija revine în cinema (după O umbră de nor, 2013) cu unul din cele mai intense roluri secundare din filmografia noastră recentă. Desigur, laudele trebuie să meargă mai întîi la actorii din rolurile principale: Teo Corban/zapciul (A fost sau n-a fost?), debutantul Mihai Comănoiu/ fiul Ioniță și Toma Cuzin/ Carfin, robul țigan.

Aferim! e un film foarte "fizic" pentru actori (dar deducem că a fost pentru întreaga echipă, din mulțimea cadrelor exterioare în diverse locații și forme de relief: dealuri, păduri, bălți, stufăriș). Gîndiți-vă că Toma Cuzin e pus ca un sac pe spatele calului în jumătate din scenele în care apare. Ceilalți doi călăresc mai mult de jumătate de film (s-au pregătit timp de două luni înainte de filmări, pentru a deprinde călăria).

E o călătorie inițiatică pentru fiu, dar poate nu în sensul dorit de tată. Zapciul îl ia pe Ioniță ca ajutor în această nouă misiune (trebuie să găsească un rob fugar de pe moșia unui boier puternic). Tatăl simte că au început să "i se clatine dinții" ("De-acuma sapa și lopata, pentru mine"). Nu mai e ca la "leat 821" cînd era "lefegiu" în oastea lui Tudor Vladimirescu și făcea "prăpăd în muieri".




"Taicul" vrea să-l facă bărbat pe Ioniță, pe care îl vede cam "muieratic, crescut de mă-sa în dezmierdări". "N-are ochi de cumătru" ca el. În timpul "antrenamentului" patern, vedem de fapt cum se propagă prejudecățile din tată-n fiu, din generație în generație.

E un moment cînd cei doi trec prin codru pe lîngă scena unui jaf cu victime. În loc să dea ajutor unuia care mai respira, tatăl îndeamnă la fuga cea sănătoasă. E povestea unor oameni supt vremi, a lui "atîta s-a putut", a lui "să ne meargă nouă bine" (așa se explică și de ce noua generație de politicieni nu e mai bună decît cea care a preluat puterea după Ceaușescu; metehnele se transmit ca o molimă). 

Dar ăsta e doar un nivel al filmului, pentru că Aferim! e "ca o ceapă, care se dezvelește strat după strat", după cum spunea aseară Ovidiu Șandor, co-producătorul timișorean al filmului (mulțumită lui, Ursul de Argint a poposit o zi în holul Cinema City, iar filmul a fost văzut prima oară la Timișoara, urmînd să intre de-abia de săptămîna viitoare în cinema).



În miezul "cepei", stă tema discriminării.  A discriminării de toate felurile: a femeii de către o societate patriarhală, a discriminării de clasă, dar mai ales a robilor țigani de către majoritari.

"Și între oameni sunt dobitoace. Trebuie ținuți în frîu dacă vrei să faci treabă cu dînșii. La "ciori" mă gîndesc".

dar și

"Ovreii e neoameni"

Cinci secole de robie nu se vindecă așa ușor. Se explică astfel relațiile de astăzi ale etniei rrome cu românii. Pînă și scandalul recent cu documentarul britanic tot acolo își are rădăcina. "Dacă lăsăm o rană nevindecată, puroiul coace. Pentru a merge înainte, ambele părți trebuie să își asume ce s-a întîmplat" spunea Ada Solomon aseară, la Timișoara (a venit însoțită de Alexandru Dabija și Teo Corban).



Acesta e appeal-ul filmului la un public care depășește granițele Valahiei. Adevărurile și mizele lui sunt universale și în aceeași măsură, dureros de locale. Aferim! și A fost sau n-a fost sunt filmele de după 1990 care surprind fibra noastră cea mai profundă. Ca să nu mai zic de dulcele grai arhaic din film (ar merita un articol în sine). Vreau să revin cu un articol mai închegat după ce-l mai văd o dată, pentru că vreau asta; a fost o plăcere de la un cap la altul.

Cu acest film, Radu Jude iese din etichetările de tipul "valul doi din Noul Val Românesc", impunându-se ca un cineast matur, care se mișcă cu lejeritate în universul lui auctorial, indiferent de epoca în care își plasează filmele. "Jude nu judecă, deși are nume de judecător", remarca Ada Solomon aseară. Aferim! nu arată cu degetul, ci ne îndeamnă la cugetare.

Tarantino dorea în Django...o revanșă tip western a negrilor înlănțuiți. Radu Jude doar observă și ne arată negrul de sub unghie.
 




Afișul zilei: Cinecultura


O persoană dragă nouă, care se numără între fondatorii Cinecultura și care acum vede filme pe alte meleaguri, își serbează ziua astăzi. Ne bucurăm că festivalul pornit de Andreea și Peter trăiește în continuare frumos, la Timișoara. La Grande Belezza și alte filme faine. Toată săptămâna viitoare.













Vinerea animata: menagerie

joi, 5 martie 2015

Kapitalism, rețeta noastră secretă - Final alternativ


Alexandru Solomon lansa filmul său despre oligarhi autohtoni în aprilie 2010 (cronica mea AICI). Cinci ani mai tîrziu, finalul filmului ar putea arăta altfel.

                                             George Becali - 3 ani cu executare

                                         George Copos - 4 ani cu executare

                               Dinu Patriciu  - sentința cea mai aspră 


                                                   Dan Voiculescu - 10 ani cu executare

                                                            Dan Diaconescu - 5 ani și 6 luni cu executare

                                                   Ioan Niculae  - still pending

În urmă cu 5 ani, "arestarea acestor personaje părea de domeniul ficțiunii", nu al genului documentar.

Alexandru Solomon:

"Senzația mea este că se încheie o epocă, că un anume fel de a face business 'de tranziție' nu mai este posibil. Poate că generația marilor capitaliști născuți și hrăniți de rețelele nomenklaturii și ale securității - cu ramificațiile lor interlope - se apropie de termen. Asta nu înseamnă că cei care vin din urmă sunt mai buni. Și rămâne de văzut dacă elita politico-economică va lasa justiția să funcționeze la parametrii aceștia de acum înainte"

miercuri, 4 martie 2015

Bird Seller


Luiza Alecsandru, autoarea invitată de noi la primul Ceau, Cinema!, își prezintă azi, la Timișoara, noul film: documentarul Bird Seller  (dacă tot e sezonul birdman-ilor).