vineri, 6 martie 2015
Aferim! (2015)
IMPRESII LA CALD
"Țară bună, rea tocmeală!"
Aseară, la avanpremiera Aferim! de la Timișoara, un spectator a comparat filmul lui Radu Jude cu Django Unchained. Nu e nici prima și nu va fi nici ultima comparație de acest fel.
De netăgăduit, există niscaiva lucruri care seamănă. În ambele, personajele principale sunt: zapciul/ vînătorul de recompense, robul (aparținînd unei etnii oprimate de majoritari) și boierul/ proprietarul de sclavi.
Aferim! e și el un fel de western, iar trimiterile la gen (probabil ușor ironice) sunt evidente încă de la genericul de început (chiar dacă pe fundalul filmului românesc se aude 3 Parale cu muzica lui Anton Pann, nu muzică de spaghetti-western). În rest, drumurile celor două se despart.
Filmul lui Tarantino e colorat în tușe puternice, ca să ne sară în ochi roșul sîngelui. Filmul lui Jude are un alb-negru elegant care, stilistic, îi dă o măreție clasică, chiar și atunci cînd vedem colbul drumului, ciulinii și munții Măcinului sau caftanul boierului.
Aferim! e un road-movie în Valahia anului 1835. Dar nu e "pentru ipochimenii care o să ne pomenească peste 200 de ani". E chiar despre ei.
Toate metehnele prezentului sunt aici: corupția de la mic la mare ( "hai puțin mai așa, să ne înțelegem și noi"), bărbatul care are voie să-și bată femeia, ba chiar e indicat ( "a dat Vodă pravilă"), distrugerea naturii ("pădurile Valahiei trosnesc toate sub topoare"), străinătatea văzută ca mare și frumoasă în comparație cu țara noastră săracă ("Viena e cît trei tîrguri de la noi, dar cu palate în loc de case, și nici nu se bate slugile"), sistemul de pile și intervenții ("l-am băgat la dorobanți"), parenting ("Taicule, ia-mi niscai zaharicale! -N-avem parale" dar îi dă 15 sfanți pentru o intrare la Zambila) și discriminarea de toate felurile.
Și totuși, uneori simți că prea a vrut să le bage pe toate, sunt prea evidente apropourile. De pildă, "mica altercație din trafic". Unul trece cu caleașca în viteză prin pădure și n-are loc de cei doi călăreți. -Ce, bă, e poteca voastră? Urmează un schimb familiar de înjurături. Mai rămînea să se agite degetul mijlociu sau bîta de baseball.
Deși tema e cît se poate de serioasă, stilul jucăuș a lui Jude se recunoaște prin glumițele pe care le presară ici-colo. Își permite citate de la Capra cu trei iezi a lui Ion Creangă ( -Ia ieși tu la nănașu, adresat copilului ascuns sub covată) pînă la craniul lui Yorick din Shakespeare. Teo Corban oftează hamletian cu un craniu de cal (?) în brațe:
"O, moarte necredincioasă și lume înșelătoare, cum mîngîi pe oameni și apoi bagi sub pământ pe toți"
Apar și "omagii" cinematografice: Luminița Gheorghiu și Victor Rebengiuc, împreună din nou pe prispa unei case țărănești, ca un ecou tîrziu al rolurilor din Moromeții (lui Stere Gulea). La tot pasul avem cadouri din acestea, din registrul cameo (unii dintre ei sunt vechi la Jude): Alexandru Bindea, Sergiu Costache, Șerban Pavlu, Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu.
Regizorul de teatru Alexandru Dabija revine în cinema (după O umbră de nor, 2013) cu unul din cele mai intense roluri secundare din filmografia noastră recentă. Desigur, laudele trebuie să meargă mai întîi la actorii din rolurile principale: Teo Corban/zapciul (A fost sau n-a fost?), debutantul Mihai Comănoiu/ fiul Ioniță și Toma Cuzin/ Carfin, robul țigan.
Aferim! e un film foarte "fizic" pentru actori (dar deducem că a fost pentru întreaga echipă, din mulțimea cadrelor exterioare în diverse locații și forme de relief: dealuri, păduri, bălți, stufăriș). Gîndiți-vă că Toma Cuzin e pus ca un sac pe spatele calului în jumătate din scenele în care apare. Ceilalți doi călăresc mai mult de jumătate de film (s-au pregătit timp de două luni înainte de filmări, pentru a deprinde călăria).
E o călătorie inițiatică pentru fiu, dar poate nu în sensul dorit de tată. Zapciul îl ia pe Ioniță ca ajutor în această nouă misiune (trebuie să găsească un rob fugar de pe moșia unui boier puternic). Tatăl simte că au început să "i se clatine dinții" ("De-acuma sapa și lopata, pentru mine"). Nu mai e ca la "leat 821" cînd era "lefegiu" în oastea lui Tudor Vladimirescu și făcea "prăpăd în muieri".
"Taicul" vrea să-l facă bărbat pe Ioniță, pe care îl vede cam "muieratic, crescut de mă-sa în dezmierdări". "N-are ochi de cumătru" ca el. În timpul "antrenamentului" patern, vedem de fapt cum se propagă prejudecățile din tată-n fiu, din generație în generație.
E un moment cînd cei doi trec prin codru pe lîngă scena unui jaf cu victime. În loc să dea ajutor unuia care mai respira, tatăl îndeamnă la fuga cea sănătoasă. E povestea unor oameni supt vremi, a lui "atîta s-a putut", a lui "să ne meargă nouă bine" (așa se explică și de ce noua generație de politicieni nu e mai bună decît cea care a preluat puterea după Ceaușescu; metehnele se transmit ca o molimă).
Dar ăsta e doar un nivel al filmului, pentru că Aferim! e "ca o ceapă, care se dezvelește strat după strat", după cum spunea aseară Ovidiu Șandor, co-producătorul timișorean al filmului (mulțumită lui, Ursul de Argint a poposit o zi în holul Cinema City, iar filmul a fost văzut prima oară la Timișoara, urmînd să intre de-abia de săptămîna viitoare în cinema).
În miezul "cepei", stă tema discriminării. A discriminării de toate felurile: a femeii de către o societate patriarhală, a discriminării de clasă, dar mai ales a robilor țigani de către majoritari.
"Și între oameni sunt dobitoace. Trebuie ținuți în frîu dacă vrei să faci treabă cu dînșii. La "ciori" mă gîndesc".
dar și
"Ovreii e neoameni"
Cinci secole de robie nu se vindecă așa ușor. Se explică astfel relațiile de astăzi ale etniei rrome cu românii. Pînă și scandalul recent cu documentarul britanic tot acolo își are rădăcina. "Dacă lăsăm o rană nevindecată, puroiul coace. Pentru a merge înainte, ambele părți trebuie să își asume ce s-a întîmplat" spunea Ada Solomon aseară, la Timișoara (a venit însoțită de Alexandru Dabija și Teo Corban).
Acesta e appeal-ul filmului la un public care depășește granițele Valahiei. Adevărurile și mizele lui sunt universale și în aceeași măsură, dureros de locale. Aferim! și A fost sau n-a fost sunt filmele de după 1990 care surprind fibra noastră cea mai profundă. Ca să nu mai zic de dulcele grai arhaic din film (ar merita un articol în sine). Vreau să revin cu un articol mai închegat după ce-l mai văd o dată, pentru că vreau asta; a fost o plăcere de la un cap la altul.
Cu acest film, Radu Jude iese din etichetările de tipul "valul doi din Noul Val Românesc", impunându-se ca un cineast matur, care se mișcă cu lejeritate în universul lui auctorial, indiferent de epoca în care își plasează filmele. "Jude nu judecă, deși are nume de judecător", remarca Ada Solomon aseară. Aferim! nu arată cu degetul, ci ne îndeamnă la cugetare.
Tarantino dorea în Django...o revanșă tip western a negrilor înlănțuiți. Radu Jude doar observă și ne arată negrul de sub unghie.
"Țară bună, rea tocmeală!"
Aseară, la avanpremiera Aferim! de la Timișoara, un spectator a comparat filmul lui Radu Jude cu Django Unchained. Nu e nici prima și nu va fi nici ultima comparație de acest fel.
De netăgăduit, există niscaiva lucruri care seamănă. În ambele, personajele principale sunt: zapciul/ vînătorul de recompense, robul (aparținînd unei etnii oprimate de majoritari) și boierul/ proprietarul de sclavi.
Aferim! e și el un fel de western, iar trimiterile la gen (probabil ușor ironice) sunt evidente încă de la genericul de început (chiar dacă pe fundalul filmului românesc se aude 3 Parale cu muzica lui Anton Pann, nu muzică de spaghetti-western). În rest, drumurile celor două se despart.
Filmul lui Tarantino e colorat în tușe puternice, ca să ne sară în ochi roșul sîngelui. Filmul lui Jude are un alb-negru elegant care, stilistic, îi dă o măreție clasică, chiar și atunci cînd vedem colbul drumului, ciulinii și munții Măcinului sau caftanul boierului.
Aferim! e un road-movie în Valahia anului 1835. Dar nu e "pentru ipochimenii care o să ne pomenească peste 200 de ani". E chiar despre ei.
Toate metehnele prezentului sunt aici: corupția de la mic la mare ( "hai puțin mai așa, să ne înțelegem și noi"), bărbatul care are voie să-și bată femeia, ba chiar e indicat ( "a dat Vodă pravilă"), distrugerea naturii ("pădurile Valahiei trosnesc toate sub topoare"), străinătatea văzută ca mare și frumoasă în comparație cu țara noastră săracă ("Viena e cît trei tîrguri de la noi, dar cu palate în loc de case, și nici nu se bate slugile"), sistemul de pile și intervenții ("l-am băgat la dorobanți"), parenting ("Taicule, ia-mi niscai zaharicale! -N-avem parale" dar îi dă 15 sfanți pentru o intrare la Zambila) și discriminarea de toate felurile.
Și totuși, uneori simți că prea a vrut să le bage pe toate, sunt prea evidente apropourile. De pildă, "mica altercație din trafic". Unul trece cu caleașca în viteză prin pădure și n-are loc de cei doi călăreți. -Ce, bă, e poteca voastră? Urmează un schimb familiar de înjurături. Mai rămînea să se agite degetul mijlociu sau bîta de baseball.
Deși tema e cît se poate de serioasă, stilul jucăuș a lui Jude se recunoaște prin glumițele pe care le presară ici-colo. Își permite citate de la Capra cu trei iezi a lui Ion Creangă ( -Ia ieși tu la nănașu, adresat copilului ascuns sub covată) pînă la craniul lui Yorick din Shakespeare. Teo Corban oftează hamletian cu un craniu de cal (?) în brațe:
"O, moarte necredincioasă și lume înșelătoare, cum mîngîi pe oameni și apoi bagi sub pământ pe toți"
Apar și "omagii" cinematografice: Luminița Gheorghiu și Victor Rebengiuc, împreună din nou pe prispa unei case țărănești, ca un ecou tîrziu al rolurilor din Moromeții (lui Stere Gulea). La tot pasul avem cadouri din acestea, din registrul cameo (unii dintre ei sunt vechi la Jude): Alexandru Bindea, Sergiu Costache, Șerban Pavlu, Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu.
Regizorul de teatru Alexandru Dabija revine în cinema (după O umbră de nor, 2013) cu unul din cele mai intense roluri secundare din filmografia noastră recentă. Desigur, laudele trebuie să meargă mai întîi la actorii din rolurile principale: Teo Corban/zapciul (A fost sau n-a fost?), debutantul Mihai Comănoiu/ fiul Ioniță și Toma Cuzin/ Carfin, robul țigan.
Aferim! e un film foarte "fizic" pentru actori (dar deducem că a fost pentru întreaga echipă, din mulțimea cadrelor exterioare în diverse locații și forme de relief: dealuri, păduri, bălți, stufăriș). Gîndiți-vă că Toma Cuzin e pus ca un sac pe spatele calului în jumătate din scenele în care apare. Ceilalți doi călăresc mai mult de jumătate de film (s-au pregătit timp de două luni înainte de filmări, pentru a deprinde călăria).
E o călătorie inițiatică pentru fiu, dar poate nu în sensul dorit de tată. Zapciul îl ia pe Ioniță ca ajutor în această nouă misiune (trebuie să găsească un rob fugar de pe moșia unui boier puternic). Tatăl simte că au început să "i se clatine dinții" ("De-acuma sapa și lopata, pentru mine"). Nu mai e ca la "leat 821" cînd era "lefegiu" în oastea lui Tudor Vladimirescu și făcea "prăpăd în muieri".
"Taicul" vrea să-l facă bărbat pe Ioniță, pe care îl vede cam "muieratic, crescut de mă-sa în dezmierdări". "N-are ochi de cumătru" ca el. În timpul "antrenamentului" patern, vedem de fapt cum se propagă prejudecățile din tată-n fiu, din generație în generație.
E un moment cînd cei doi trec prin codru pe lîngă scena unui jaf cu victime. În loc să dea ajutor unuia care mai respira, tatăl îndeamnă la fuga cea sănătoasă. E povestea unor oameni supt vremi, a lui "atîta s-a putut", a lui "să ne meargă nouă bine" (așa se explică și de ce noua generație de politicieni nu e mai bună decît cea care a preluat puterea după Ceaușescu; metehnele se transmit ca o molimă).
Dar ăsta e doar un nivel al filmului, pentru că Aferim! e "ca o ceapă, care se dezvelește strat după strat", după cum spunea aseară Ovidiu Șandor, co-producătorul timișorean al filmului (mulțumită lui, Ursul de Argint a poposit o zi în holul Cinema City, iar filmul a fost văzut prima oară la Timișoara, urmînd să intre de-abia de săptămîna viitoare în cinema).
În miezul "cepei", stă tema discriminării. A discriminării de toate felurile: a femeii de către o societate patriarhală, a discriminării de clasă, dar mai ales a robilor țigani de către majoritari.
"Și între oameni sunt dobitoace. Trebuie ținuți în frîu dacă vrei să faci treabă cu dînșii. La "ciori" mă gîndesc".
dar și
"Ovreii e neoameni"
Cinci secole de robie nu se vindecă așa ușor. Se explică astfel relațiile de astăzi ale etniei rrome cu românii. Pînă și scandalul recent cu documentarul britanic tot acolo își are rădăcina. "Dacă lăsăm o rană nevindecată, puroiul coace. Pentru a merge înainte, ambele părți trebuie să își asume ce s-a întîmplat" spunea Ada Solomon aseară, la Timișoara (a venit însoțită de Alexandru Dabija și Teo Corban).
Acesta e appeal-ul filmului la un public care depășește granițele Valahiei. Adevărurile și mizele lui sunt universale și în aceeași măsură, dureros de locale. Aferim! și A fost sau n-a fost sunt filmele de după 1990 care surprind fibra noastră cea mai profundă. Ca să nu mai zic de dulcele grai arhaic din film (ar merita un articol în sine). Vreau să revin cu un articol mai închegat după ce-l mai văd o dată, pentru că vreau asta; a fost o plăcere de la un cap la altul.
Cu acest film, Radu Jude iese din etichetările de tipul "valul doi din Noul Val Românesc", impunându-se ca un cineast matur, care se mișcă cu lejeritate în universul lui auctorial, indiferent de epoca în care își plasează filmele. "Jude nu judecă, deși are nume de judecător", remarca Ada Solomon aseară. Aferim! nu arată cu degetul, ci ne îndeamnă la cugetare.
Tarantino dorea în Django...o revanșă tip western a negrilor înlănțuiți. Radu Jude doar observă și ne arată negrul de sub unghie.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.