sâmbătă, 13 decembrie 2008

Big Bang Love, Juvenile A [2006]

Takashi Miike e cel mai productiv regizor japonez iar Big Bang Love, Juvenile A e cel de-al 70-lea film al sau. Controversatul cineast aduce pe marele ecran ceva ce pare o drama homoerotica presarata cu pasaje artistice de tip dogvillian (lipsa sau minimalismul decorurilor) si invaluita intr-un fantastic voyeristic. Tot Miike e autorul celui mai violent film pe care l-am vazut vreodata (Ichi The Killer) o poveste despre Yakuza, tradare si onoare, totul stropit cu galeti de sange, si a thrillerului Audition, ecranizarea unei carti de Ryu Murakami, la finalul careia ma simteam de parca as fi donat sange. Dupa cum vedeti tipu' si-a facut un renume din a explora latura sangeroasa a umanului si violenta cu mai multa pasiune decat altii dragostea si frumosul.

Big Bang Love se petrece intr-un moment atemporal, in cadrul unei inchisori, in care sosesc doi detinuti condamnati pentru crime. Primul (Jun Ariyoshi), un tanar moale cu chip angelic ce lucra intr-un bar gay, fusese violat de un client pe care, drept urmare, il ucise intr-un acces de furie. Cel de-al doilea (Shiro Kazuki) era un bataus Yakuza, tatuat si extrem de violent, inchis pentru nenumarate crime, un arc de otel comprimat intr-o cutiuta care din cand in cand plesneste provocand haos in jurul sau. Dupa o introducere cu un tip care citeste un monolog dintr-o carte si o scena de dans, amandoua fara vreun rol bine precizat, urmeaza scena care declanseaza filmu propriu-zis: Shiro intins pe spate, fara suflare, si Jun desupra lui murmurand "Eu l-am ucis". Deci o inchisoare, o crima intre detinuti. Cine si de ce?


Filmul se deruleaza sub forma investigatiilor a doi detectivi care ii interogheaza pe toti detinutii, dar nu e liniar, din loc in loc fiindu-ne aratate momente cheie din viata victimei si suspectului pentru a nu pierde firul logicii politistilor. Unul dintre interviuri, cu seful inchisorii, e redat intr-un mod ciudat, intrebarile detectivului aparand in scris, iar raspunsurile gardianului sunt vorbite. Filmul este o ciudatenie artistica, dar nu plictiseste, pentru ca iti lasa permanent senzatia ca urmeaza o dezvaluire importanta la final. E un mister ce trebuie revelat acolo. Cum putea Shiro, cel mai dur din puscarie, sa fie ucis de Jun, cel mai slab detinut, mai ales ca intre cei doi exista o ciudata legatura: Shiro il proteja pe Jun, spulberand tot ce-l putea ameninta, iar Jun se indragostea de acel exponent al masculinitatii care era Shiro. La fel de nedeslusit e rolul celor doua elemente fantastice aflate in jurul inchisorii, o rampa de lansare a unei rachete uriase si o piramida maya cu trepte infinite. Cei doi privesc la ele printr-o gaura aparuta in peretele celulii vazandu-le drept modalitati de ascende spre Rai.


Acum, ce-i drept filmul asta nu e pentru oricine, mai ales daca nu vrei decat sa treaca timpul cat mai repede si speri ca te va ajuta. Daca vrei insa sa vezi o realizare artistica, asa cum te duci la teatru sau la filarmonica, Big Bang Love te va multumi pe deplin. Si in plus vei sta sa rumegi la el o vreme. Iar apoi vei cauta sa-l intelegi pe Miike chiar daca e un neinteles. Apropo, el zicea despre filmul asta ca "e capodopera sa"!

Trailer

PS: se poate urmari si pe youtube in 9 parti in caz ca nu-l gasiti altfel :)

marți, 25 noiembrie 2008

Arumdabda (Beautiful) [2008]

Filmele asiatice nu sunt un gen usor de digerat mai ales cand au la origine o povestire de Kim Ki Duk. Au o mare doza de simbolism in ele si foarte putin entertainment, trateaza chestiuni serioase intr-un mod ciudat de brutal, lipsit de delicatete sau happy-end. Arumdabda e un film coreean regizat de Juhn Jaihong care discuta pe marginea ideii de frumusete vazuta ca un blestem nu ca o binecuvantare. O femeie extrem de frumoasa, perfectiunea intruchipata, in loc sa aibe lumea la picioare cu acest mare atu al sau o cutremura, o zdruncina din toate incheieturile, provocand obsesii bolnavicoase si scotand la iveala cele mai urate sentimente umane: ura, invidia, gelozia. Ce faci cand exact ceea ce te defineste si ceea ce nu poti schimba te izoleaza de societate si-ti provoaca traume? Incerci sa schimbi acea calitate defectuoasa chiar daca realizezi ca te indrepti spre anihilare.
Eunyoung e tipa dupa care toti barbatii intorc capul, toti vor sa-i vorbeasca, sa-i faca parul, s-o vada in filme, sa-i ofere flori, sa o ceara de sotie. Poate ar trebui sa fie flatata de atata atentie insa femeia devine agasata. Ea se simte normala, nu e o diva. Problema e ca stralucirea ei scoate din intuneric ceva mult mai periculos: obsedatul. Acesta o pandeste, o pozeaza, o filmeaza, stie totul despre ea, o iubeste, o doreste si in final o violeaza "doar pentru ca era atat de frumoasa!"

Implinit sufleteste, tipul se prezinta la sectie si marturiseste fapta justificand simplu: frumuseatea ei l-a violat prima. Acest lucru nu-i ofera nici o consolare victimei, pentru ca ceva s-a rupt in ea. Frumusetea ei interioara a fost distrusa, chiar daca in exterior nu se vede inca. Oamenii inca sunt fascinati de ea, si ceea ce credeam ca era doar un caz unic se dovedeste a fi de larga raspandire in randul barbatilor. Ofiterul de politie o considera vinovata pentru ca frumusetea ei parca cere sa fie posedata. Doctorul ii face avansuri si o pipaie. Sergentul de patrula o urmareste permanent si se indragosteste de ea.
Eunyoung nu vede alta iesire din situatia asta decat uratirea trupului ei. Trece succesiv de la bulimie la anorexie intr-o incercare autodistuctiva de a eradica ceea ce i-a fost acordat cu atata darnicie... Eforturile ei sunt insa zadarnice, pentru ca dupa cum stim, "frumusetea e in ochiul privitorului" iar acesta odata ce a fost orbit de ea, nu mai vede nimic altceva. Deznodamantul e trist si inconfortabil de privit. In acelasi timp complet inutil pentru ca nici in moarte frumusetea ei halucinanta nu are liniste...
Mai puteti citi si la AnaAyana o recenzie faina.
Trailer:

vineri, 14 noiembrie 2008

Gerry (2002)

Doi actori foarte talentati, un regizor cult si un film minimalist. E vorba de Gerry, primul film din trilogia mortii conceputa de Gus Van Sant si care continua in aceeasi maniera contemplativa cu Elephant (2003) si Last Days (2005). Gerry e insa un film care iti miroase a improvizatie de la inceput pana la sfarsit, cu dialog putin si fara naratiune. Matt Damon si Casey Affleck interpreteaza rolul a doi prieteni pe nume Gerry (termen pe care il foloseau si ca substitut pentru "ratat") care pornesc intr-o plimbare neinspirata pe "Poteca Salbaticiei" -un drum prin pustiu- fara nimic altceva decat hainele de pe ei.

Din start aiuriti, cei doi isi pierd repede interesul pentru a face traseul pana la capat si decid sa se intoarca. Doar ca se ratacesc. Ideea nu e noua insa executia ei e cea care capteaza atentia. Stilul lui Gus van Sant isi lasa amprenta. Sunt abandonate etapele obisnuite de intriga si conturare a personajelor pentru a te raporta la ele. Putinele conversatii sunt despre subiecte incepute de protagonisti undeva in afara timpului si a filmului si nu-ti spun absolut nimic despre ei. Filmul te implica abia din clipa in care realizezi ca cei doi Gerry merg pe un ultim drum. Sunt victime ale propriei lor inconstiente, ale propriei lor ratari. Pentru ca desertul nu-i iarta pe cei nechibzuiti. Rand pe rand trec prin stari tipice momentelor de final: negare, confuzie, ingrijorare, panica si, in final, resemnare.
  Filmul are niste cadre superbe, scene de o lungime infernala, chiar si de 8 minute filmate in cadru fix, fara taieri, cum e cea in care Matt il ajuta pe Casey sa coboare de pe o stanca sau cea in care baietii sunt urmariti deplasandu-se intr-o semi-agonie pe o pista imaculata de sare. Frumusetea ireala a peisajelor iti zambeste parca sardonic si te provoaca sa speri ca cei doi vor scapa din purgatoriu. Un cer albastru cu nori pufosi, un miraj la orizont, o furtuna care promite ploaie, totul e optimist si lasa impresia de speranta si scapare. Alex Leo Serban, criticul de film, scria ca Gerry e "cel mai lung suspans din istoria cinematografica", si are dreptate. Nu te crispezi in fotoliu, ce-i drept, dar iti doresti sa se termine cat mai curand pentru a sti deznodamantul. Iar deznodamantul e ca morala unei fabule.

Trailer

joi, 6 noiembrie 2008

Control (2007)

"Existenta...ce importanta are? Eu exist in cel mai bun mod posibil. Trecutul meu e acum parte din prezent. Iar prezentul mi-a scapat de sub control." Sunt vorbele rostite de Ian Curtis, solistul trupei Joy Division, in deschiderea filmului biografic, Control, realizat in 2007 de Anton Corbijn despre ascensiunea, instrainarea, izolarea, depresia si moartea sa tragica. L-am vizionat aseara si cu toate ca "povestea" nu are nimic surprinzator in ea, fiind o biografie arhicunoscuta, filmul te ravaseste. Realizat in alb-negru de catre un regizor debutant ce pana acum compilase dvd-uri pentru Depeche, U2 sau RHCP filmul te inunda cu atmosfera gloomy ce-l inconjura pe solist in zilele in care se nastea post-punk-ul in Manchester. Inspirati de numele unui bordel nazist din Varsovia, Joy Division era doar una din nenumaratele trupe britanice care incerca sa urce pe scena muzicala si sa se impuna. Talentul deosebit al baietilor, versurile inspirate ale lui Ian ca si o prezenta scenica deosebita i-au ajutat sa de-a lovitura si sa incheie in contract legendar cu Tony Wilson (semnat cu sangele sau). Pe parcursul activitatii sale muzicale, Ian a inceput sa manifeste crize de epilepsie, ceea ce l-a deprimat si l-a obligat sa treaca pe un tratament "experimental" - de genul celuia in care iei o gramada de pastile pana descoperi care sunt bune - care in plus mai avea si o multime de efecte secundare: somnolenta, ameteala, greata, vedere dubla, mancarimi ale pielii, tulburari mentale. Vorba ceea din lac in put. Combinate cu natura introvertita a starului se poate spune ca soarta ii era pecetluita. Epuizat fizic si psihic ("lumea nu realizeaza cat dau eu pe scena") dezamagit de esecul ca sot si tata, cu inima impartita intre sotia Debbie si amanta Annik, pe 18 mai 1980, Ian Curtis trage cortina chiar inainte de a porni in turneu in U.S. Avea 23 de ani.
Filmul vizionat aseara se bazeaza pe cartea autobiografica a sotiei sale si mi s-a parut deosebit mai ales prin performanta actorilor. Sam Riley, interpretul lui Ian, desi debutant pe marele ecran, este extraordinar. O copie fidela a solistului de la look-ul astenic pana la stilul de cantat (piesele din film sunt cantate chiar de actori) si dansul ciudat al lui Ian care semana cu o criza de epilepsie. Pentru fanii JD Control e un must see iar pentru ceilalti o poveste ce trebuie cunoscuta.

Trailer

Barrio (1999)

Un alt film urmarit la Zilele Filmului Spaniol 2007, a fost Barrio (The Neighbourhood), o drama care se petrece in periferiile Madridului si care a stors cateva lacrimi prin sala. Total diferit fata de precizia calculata a Metodei corporatiste din varful zgarie-norilor, Cartierul prezinta de la nivelul strazii o povestea trista, dar pe alocuri amuzanta, a trei pusti de 15 ani Rai, Javi si Manu, vecini si prieteni, care dau piept cu greutatile vietii de mahala, adica lipsa banilor, familii disfunctionale sau destramate, tentatia sexului si a micilor furtisaguri etc. Dialogurile sunt delicios de amuzante reflectand plictiseala tipica unei varste caracterizate de cautarea identitatii si lipsei de perspectiva. Tinerii viseaza sa evadeze intr-o insula exotica dar conceptul de "bed & breakfast" inseamna pentru ei un pat imens si cameriste special antrenate dornice sa ofere cate un blowjob la mic dejun. Cine e mai lucid: Manu care livreaza pizza pe jos sau cu autobuzul ca sa stranga cativa pesetas, Rai care se si vede traficant de droguri, ori Javi care trage cu ochiul la sora-sa practicand felatia pe bancheta din spate? Un premiu Goya pentru regia lui Fernando de Aranoa in 1999 il califica ca un must see pentru fanii cinematografului spaniol.

El Metodo (2005)

El Metodo (The Method), era considerat unul din cele mai bune filme spaniole din 2005. Ceea ce m-a decis sa-l vizionez a fost premiul Goya castigat de Gil Mateo, scenaristul preferat al lui Amenabar (au colaborat cam la toate filmele sale: Tesis, Abre los ojos, Mar Adentro) a carui scriitura, adaptata dupa o piesa de teatru, te poarta prin lumea corporatista si meandrele unui interviu de angajare pe o pozitie de top management.

Personajele sunt 7 la numar, toti candidati foarte motivati si atent selectionati pentru a trece o ultima serie de teste in vederea obtinerii postului. Ceea ce nu stiau ei este ca urmeaza a fi supusi metodei Gronholm, care presupunea inchiderea lor intr-o sala de conferinta si supunerea la cateva teste psihologice foarte abile. Pentru a complica lucrurile li se dezvaluie un amanunt, anume ca unul dintre ei este angajat al firmei cu rolul de a le observa reactiile si felul in care trec probele (ex: sa-si aleaga si sa motiveze un lider de grup care sa merite postul, apoi la dezvaluirea unui amanunt neplacut despre acesta sa decida daca mai merita sau nu sa raman in joc, etc). Fiecare proba depasita reprezinta preambulul unui nou test mai dificil. Adaugati la asta teama ca ar putea fi supravegheati audio-video de o armata de psihologi si lipsa oricarei idei despre ce exact se asteapta de la ei si veti fi prinsi in jocul mintilor corporatiste incercand sa va dati cu presupusul ca intr-un thriller politist. E remarcabil ce poti face cu 8 actori excelenti (7 candidati, intre care si Eduardo Noriega, si o secretara) un scenariu superb si o regie teapana (Marcelo Pineyro). In concluzie un film beton, cum putine mai gasesti in ultima vreme.
Trailer

C'est arrive pres de chez vous (1992)

"Se intampla la voi in cartier" - e un film violent si amuzant realizat in stil documentaristic. E o comedie neagra filmata in alb-negru avand drept idee principala intrebarea "pana unde poti merge pentru a gasi povestea?" O echipa de filmare condusa de Remy, il alege drept subiect al filmului lor documentar pe Benoit, de profesie ucigas in serie. Tip jovial si carismatic, cantaret de pian si autor de poezii, Benoit isi incepe luna cu cate un postas, apoi trece la prada cea mare, batranii pensionari, singuri acasa si cu banii la saltea pe care ii dibuieste de pe taloanele de pensie si ii executa fara nici o mila. Totul sub lumina reflectorului camerei de filmare si insotit de explicatii detaliate privind metode de ucidere si de eliminare a cadavrelor. Imaginile sunt de-a dreptul oripilante iar daca ar fi fost color erau chiar horror. Iar comentariile si ideile de viata ale personajului principal sunt atat de amuzante incat nu e usor sa-l simpatizezi, desi la fel de simplu e sa-ldetesti dupa modul absurd si brutal cu care ucide un taximetrist sau sufoca un copil. Intre crime tipul are timp pentru a-si exprime opiniile politico-sociale, participa la evenimente culturale, trage chefuri cu echipa de filmare care incet incet devine tot mai implicata in aventura sadicului personaj. Si chiar aici e smecheria. Cat timp poti participa ca un observator simplu fara sa te implici in ceea ce observi? Treptat, membrii echipei, devina partasi la activitatea asasinului, ajutandu-l sa scape de cadavre sau sa-si execute crimele, chiar si la un viol. Totul pentru a-si finaliza proiectul care in parte le era finantat tot de "actorul principal". Exista insa si reversul medaliei, participantii la filmare ajungand rand pe rand victime colaterale in schimburile de focuri cu gangsteri sau asasini rivali. Riscul meseriei...

C'est arrivé près de chez vous(1992) mi se pare o satira la adresa violentei exacerbate din media dar nu numai, servindu-ti o felie de friptura stricata, frumos acoperita in sos dulce-amuzant, din care musti cu zambetul pe buze doar ca sa descoperi putreziciunea societatii care ti-o serveste. Iar asta iti lasa un gust amar in gura pentru ca ... ei bine, si tu esti parte a societatii, si nu faci decat sa te complaci. E straniu sentimentul pe care il ai la sfarsitul filmului. Te-ai distrat pe cinste, "Maaama ce tip tare!!" dar simti un regret de parca ai fi luat parte la toate scenele alea grotesti. Iar asta cred ca se datoreaza manierei in care e realizat filmul, care chiar daca prezinta un fapt neverosimil, stilul sau pseudo-documentaristic, il face foarte verosimil.

Trailer

En la ciudad (2003)

M-am gandit deseori daca ne-ar filma cineva pe ascuns facand ceea ce facem zi de zi, oare ce film ar iesi. Unul romantic, unul de actiune sau unul de groaza . Raspunsul mi l-am primit in timp ce priveam filmul proiectat in cadrul Zilele Filmului Spaniol.

Este vorba de “En la ciudad” un film din 2003 in regia lui Cesc Gay care mi-a lasat o puternica impresie astfel incat la final m-am bucurat ca l-am vazut chiar daca tremuram si picioarele imi erau inghetate (efectul 4D a cinemaurilor RADEF).

Filmul ofera o felie din viata de zi cu zi a unui grup de prieteni de peste 30 ani, fiecare cu jobul sau, cu partenerul sau de viata, cu momentele de ratacire si singuratate. Nu e un film de actiune, nu are intamplari deosebite, este atemporal, chiar si locatia e greu de dibuit (Barcelona). E insa un film de dialog, despre relatii umane si privindu-l te simti ca si cum ai fi unul din membrii invizibili ai grupului luand parte atat la momentele placute cat mai ales la cele neplacute. Pentru ca participantii acestor scene de viata au defecte: mint, inseala, parasesc. Insa toate sunt prezentate intr-un mod decent, aproape “politicos”, fara a judeca, iar lucrul asta pe mine cel putin m-a facut sa-i iert si sa-i accept asa cum sunt, ca niste prieteni apropiati. In definitiv nici noi nu suntem perfecti si daca calitatile sunt cele care ne apropie, in defecte ne regasim cu totii. Nu cred ca vreunul din spectatori nu a gandit la un moment dat, zambind usor, “hmmm…da, stiu cum e, mi s-a intamplat si mie”! Eu chiar m-am amuzat copios. "Stii, nu te iubesc. Aseara n-am venit pentru ca am fost cu cel pe care il iubesc. S-a intors in oras. Nu s-a intamplat nimic, insa amandoi ne doream foarte mult sa facem dragoste. Dar n-am facut. Pentru ca te respect prea mult. Dar pe el il iubesc. Zi ceva!!!" Iar 'baietii buni' tac si asculta. La asta se pricep cel mai bine.

Trailer