marți, 30 aprilie 2013

The Making-Of: Show Respect for Cinema

UN FILM DE 5 LEI ŞI 2%

 

Ideea clipului Asociaţiei Marele Ecran a venit în timp ce îl filmam pe precedentul ("The Artist"). În martie 2012, Boris stătea în scaunul de machiaj şi, pentru încălzire, imita vocea lui Marlon Brando din Godfather. La un moment dat zice: "dacă nu ne dai 2 la sută vezi că ştim unde stai".

Am ştiut pe loc care va fi ideea următorului spot al organizaţiei.

Aşadar, am fixat ziua filmării pe 22 martie, în formula consacrată: Boris şi Carmen Gaza (Atelier 1), Cristian Ilea (Camera 4), Richie şi Lucian (Marele Ecran). Ne-am întîlnit  la 10.30 într-o cafenea pe strada Mercy unde am discutat scenariul. Boris a venit cu cîteva sugestii/îmbunătăţiri la text, inclusiv ecranul "cît o pizzolina". La ora 11 eram la studioul Camera 4 (un apartament încăpător, aflat pe o străduţă de lîngă piaţa Unirii).

Cristi Ilea îşi aranja echipamentul şi luminile în timp ce Carmen îl transforma pe Boris în "Padrino". Ca un omagiu pentru felul în care Brando a ştiut să inventeze acest personaj, Boris a ţinut şi el în gură două şomoioage de vată ("deşi Boris are deja prognatism, adică maxilare proeminente" cum zice Carmen). A schimbat  două seturi pînă la sfîrşitul filmărilor. În ciuda elementelor de parodie, Boris a tratat cu respect personajul şi era îngrijorat să nu apară grafitti-uri prin oraş gen: "BORIS GAZA NU E MARLON BRANDO".

 






Ultimele retuşuri by Carmen Gaza

Familia Gaza a adus costumele şi recuzita (aici intră şi cele două mîţe de jucărie şi o oaie neagră). Boris stătea la machiaj numai în cămaşă şi boxeri, să nu se şifoneze. Atunci am zis, mai mult în joacă, cum ar fi să filmăm fără pantaloni? (ideea nu era în scenariul iniţial). Cristian a venit cu soluţia de a arăta doar la finalul monologului că Naşul e dezbrăcat. Tot Cristian a creat "efectul de jaluzele", ca atmosfera să fie cît mai apropiată de scena originală. Numai pregătirea acestui mic detaliu a durat vreo 20 de minute (am admirat din nou răbdarea şi seriozitatea profesioniştilor cu care am lucrat). Pe la 12.30 am început să filmăm.

În total s-au tras 9 duble, dar oricare dintre ele ar fi fost bună (mai puţin cea în care Boris se încurcă şi zice "platou de pizzoline"). Deci nu prea avem bloopers. În schimb avem înregistrarea live a soundtrack-ului, o adaptare freestyle după temele muzicale create de legendarul Nino Rota.





Mulţumiri: întregii echipe care a lucrat voluntar la producţie, timp de 4 ore cît a durat toat treaba. Mulţumiri duble lui Cristi Ilea care a făcut de data asta şi montajul. Mulţumiri speciale următorilor: Francis Ford Coppola, Mario Puzo, Marlon Brando, Nino Rota care au creat o lume atît de distinctă că produce ecouri vii şi 40 de ani mai tîrziu. Bugetul de filmare a fost 5 lei (un Ice Tea cumpărat de la pizzeria Rustica, de peste drum, ce ne-a servit pe post de "whisky" pentru scena cu paharul; tot cei de la pizzerie ne-au împrumutat paharul).

Filmuleţul acesta nu este făcut doar pentru amuzamentul vostru şi al nostru (am rîs întruna, mai puţin în timp ce se filma efectiv, deşi ne-am abţinut cu greu). Scopul lui este să vă convingă să completaţi acest formular şi să direcţionaţi cei 2 % prevăzuţi de lege către Asociaţia Marele Ecran. Pînă vom putea să-i investim în cinematecă, aceşti bani ne-ar ajuta să continuăm acţiuni precum asta sau asta. Sperăm că vă veţi arăta suportul pentru Cauză. Pentru că, nu uitaţi, ştim unde staţi...


duminică, 28 aprilie 2013

Ingerul Razbunarii in 3 ipostaze

Nu mai e nici un secret ca filmul lui Nicolas Winding Refn e un exercitiu de stil pe tema dulcei razbunari. Cele mai noi clipuri de promovare pentru Only God Forgives par a contura insa ceva mai mult de-atat, in ideea in care protagonistii - o mama, un fiu si un diavol - alcatuiesc o deloc sfanta treime razbunatoare.








Anchetă asupra unui film mai presus de orice prejudecată

Este greu de imaginat astăzi că, în oricare din societăţile democratice, un film ar face cozi la cinematografe şi ar putea stârni furia poliţiei, care l-ar considera o insultă şi ar cere interzicerea sa.

Însă a existat un astfel de moment în istoria recentă a Italiei: în 1970, cineastul Elio Petri lansa Anchetă asupra unui cetăţean mai presus de orice bănuială, laureat cu Marele Premiu al Juriului la Cannes şi, în anul următor, cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film de limbă străină.  Denunţare sub formă de pamflet a forţei discreţionare a poliţiei sau, extrapolând, parabolă despre degenerarea puterii, Anchetă..., cel mai cunoscut şi apreciat film al regizorului italian, a fost proiectat totuşi fără obstacole, iar încercarea de blocare din partea poliţiei ofensate a eşuat în justiţie.

Elio Petri (1929-1982), un cineast cu convingeri comuniste în tinereţe, estompate însă semnificativ odată cu înnăbuşirea Revoluţiei de la Budapesta de către sovietici în 1956, a fost preocupat de-a lungul relativ scurtei sale cariere (cancerul l-a răpus la vârsta de doar 53 de ani şi după 11 lungmetraje) de problemele sociale, politice şi civile ale perioadei: lipsa valorilor morale în societatea modernă consumeristă; alienarea indivizilor într-o lume materialistă; corupţia, făţărnicia şi imoralitatea puterii; natura şi funcţionarea statului, cu instituţiile sale de aplicare a legii.

Elio Petri
Cinemaul italian, ieşit de sub influenţa fără precedent a neorealismului, intra în anii ’60-’70 sub stăpânirea filmelor de gen şi a celor cu un puternic substrat politic, datorită polarizării şi tulburărilor prin care trecea societatea. Din categoria regizorilor care s-au ocupat de filme „de angajament civil şi politic”, Petri „se distinge aproape imediat datorită unui cinema care transformă în spectacol conflictele sociale şi temele civile” (Paolo Russo) abordate în aşa-numita „trilogie a nevrozei” (Gino Moliterno), unde grotescul este la el acasă - Anchetă asupra unui cetăţean mai presupus de orice bănuială (1970), Clasa muncitoare merge în Paradis (1971, Palme d’Or la Cannes) şi Proprietatea nu e furt (1974). 

Contextul în care a apărut Anchetă... a jucat în favoarea filmului. Erau ani când nu doar în Italia, dar în multe locuri din lume aveau loc proteste şi demonstraţii „în care ciocnirile între mulţimi şi forţele de ordine au provocat controverse privind comportamentul poliţiei” (Larry Portis).

Iată ce spune însuşi Elio Petri despre filmul său: "Am vrut să fac un film despre poliţie. Pe parcursul celor 25 de ani care au urmat căderii fascimului, poliţia Republicii Italiene s-a făcut vinovată de comiterea a zeci şi zeci de execuţii sumare pe străzi şi autostrăzi – crime asupra oamenilor din clasa muncitoare vinovaţi doar pentru că luptau împotriva mizeriei şi injustiţiei – şi niciun poliţist nu a plătit vreodată pentru aceste crime (...) Totuşi, am fost mai interesat în expunerea mecanismelor care garantează impunitatea servitorilor puterii".


Şeful secţiei omucideri din cadrul poliţiei (jucat de Gian Maria Volonte, la unul din cele mai reuşite roluri)  tocmai e transferat la conducerea departamentului politic. Înainte de a sărbători alături de colegi avansarea, îşi ucide amanta şi lasă dinadins urme în apartamentul femeii. Pe parcursul anchetei, în care şi el însuşi se implică, înmulţeşte dovezile care îl încriminează şi, spre final, chiar se autodenunţă. Numai că autodenunţul nu poate fi acceptat de superiorii săi, pentru că ar pune în pericol existenţa însăşi a sistemului poliţienesc.

Finalul puternic al filmului, când "cortina" cade peste secvenţa în care şefii poliţiei parcurg parcă un ritual al mafiei, consfinţeşte ideea pe care o urmăreşte constant de-a lungul celor aproape două ore ale sale: graniţa dintre omul legii şi criminal îşi pierde relevanţa, iar puterea poliţienească, nu doar că nu are scrupule în a comite abuzuri, dar simte plăcere în această stare de impunitate.


Beneficiind de muzica dinamică, impunătoare şi pe alocuri ameninţătoare a lui Ennio Morricone şi de interpretarea solidă a lui Gian Maria Volonte, Anchetă... este un film radical nu doar prin subiect, cât şi prin stil, care nu face nicio concesie comercialului. Elio Petri, care a scris scenariul alături de Ugo Pirro, apelează la tăieturi de montaj scurte, la mişcări neîntrerupte ale aparatului de filmat şi la tehnici expresioniste, în special prin insistenţa pe prim-planuri cu protagonistul, chipul lui Gian Maria Volonta exprimând alternativ satisfacţie, cinism, grandomanie sau ridicol.

Petri a fost criticat constant pentru "expresionismul stilistic pronunţat" care se transformă deseori în "simplă caricatură" (Gino Moliterno). Regizorul a răspuns spunând că acuzaţia dă dovadă de elitism intelectual, adăugând: „Cinemaul snob, intelectual cere adevăruri spuse doar pe jumătate. Însă, din nefericire, realitatea este caricatură şi consider că cinemaul ar trebui să evidenţieze asta, chiar dacă presupune să recurgă la forme foarte populare; nu trebuie să se teamă de alunecarea în kitsch”.


În ciuda grotescului şi caricaturizării asumate care învăluie multe secvenţe, Petri oferă o lucidă radiografie a mecanismului de funcţionare a puterii responsabile cu aplicarea legii în statul modern. Arhiva cu dosarele politice este de inspiraţie kafkiană, interogatoriile din „beciurile” poliţiei amintesc de abuzurile serviciilor de securitate ale regimurilor totalitare, desfăşurarea anchetei urmează traseul consacrat de filmele poliţiste, iar jocurile erotice dintre comisar şi amantă iau forma unei relaţii victimă-agresor, în care rolurile se inversează regulat.

La Elio Petri, obsesia puterii devine o boală incurabilă, care invadează toate zonele vieţii celor care o deţin, de la spaţiul public sau de lucru, la profunda intimitate.

Ionuţ Mareş

Surse bibliografie şi webografice aleatorii:
Paolo Russo, "Istoria cinematografului italian", IBU Publishing, 2011
Cristina Corciovescu, Bujor T. Râpeanu, "Cinema.... un secol şi ceva", Curtea Veche, 2002
Cristina Corciovescu, Bujor T. Râpeanu, "Lumea filmului. Dicţionar de cineaşti", Curtea Veche, 2005
www.britannica.com (mai multe aici)
Gino Moliterno, "Investigation of a Citizen Above Suspicion", sensesofcinema.com
Larry Portis, "The director who must (not?) be forgotten: Elio Petri and the legacy of Italian political cinema", filmint.nu.

vineri, 26 aprilie 2013

Timishort: Trista balada a pandroginului

Love is dedication. Love is mutilation.

Aseara s-a dat startul Festivalului Timishort cu un documentar biografic putintel cam... straniu, The Ballad of Genesis and Lady Jaye. E, fara indoiala, o viziune singulara asupra unei povesti de dragoste iar asta din mai multe motive. Intai, personajele implicate nu sunt deloc obisnuite: Genesis e un barbat(?) cu probleme de identitate sexuala iar Lady Jaye o asistenta medicala/dominatrix. Apoi unicitatea relatiei lor e tradusa printr-o pasiune fetisista atat pentru muzica cat si pentru celalalt care pusa in imposibilitatea de a devora isi gaseste supapa intr-o eliberare artistic-ideologica indrazneata numita Pandrogin, cuplul devenind o fiinta noua “mai” evoluata. In al treilea rand alcatuirea filmului -scene de arhiva, filmari de concert, montaje experimentale, bucati supra-realiste, interviu si naratiune din off- e cumva oglinda stilulului muzical numit industrial, al carui pionier a fost trupa fondata de Genesis, adica o fuziune a rockului cu muzica electronica aparuta in 1970 si care amesteca orice de la zgomot alb la muzica concreta, sample-uri si atitudine punk.


Problema cu “Balada” realizata de Marie Losier e incoerenta si faptul ca plictiseste. Tratata in mod traditional, fara pretentii de experiment avant-garde, povestea celor doi oameni uniti prin filozofie si chirurgie plastica intr-o singura fiinta era suficient de ciudata pentru a starni interes. Copilaria abuzata a lui Genesis, experientele sale muzicale, perioada de pionierat industrial, contactul cu William Burroughs si, in general, controversa care i-a atras o eticheta de dusman al moralitatii engleze mi-ar fi amplificat interesul daca erau expuse cronologic, obiectiv si contrabalansate de periplul lui Lady Jaye prin subteranele perversitatii sau ale fetisului. Din pacate forma a fost mai importanta decat continutul iar tot ce-am retinut a fost un mis-mas transgresiv de chestii stranii. In ciuda bizarului astfel atacat filmul nu socheaza ci genereaza doar momente wtf? pe care le-ai dori explorate dar care raman simple indicatoare ale unei drame umane pe care nu esti invitat nici s-o intelegi nici sa empatizezi cu ea. Anuntat ca o portretizare intima si afectiva a celor de mai sus Balada mi-a dat impresia unui vehicul comercial de promovare a ideologiei pandrogine si a creatiei artistice a cuplului titular.

Ps: Timishort continua si azi insa cu multe scurt-metraje la BCUT, Cinema Timis si in Club Setup. Programul pe site.

joi, 25 aprilie 2013

Bad boys de România

Câştigător în acest an al premiului Gopo pentru cel mai bun documentar românesc, Turn Off the Lights este un film cu mai multe premiere, după cum a glumit miercuri seară, la proiecţia de la NCRR, tânăra regizoare Ivana Mladenovic, născută în 1984 în Serbia, dar absolventă de UNATC şi o foarte bună vorbitoare a limbii române.

În 2012, filmul a fost prezentat în festivaluri ca Tribeca sau Sarajevo (la acesta din urmă a şi câştigat trofeul pentru cel mai bun documentar) şi a putut fi văzut şi în România în câteva (puţine) ocazii. De această dată, Turn Off the Lights se lansează oficial, pentru scurt timp, pe marile ecrane, atât cât poate fi loc pentru un documentar, fie el şi românesc, prin sălile de pe la noi: adică în vreo două spaţii, şi alea doar în Bucureşti, la NCRR şi Union. 


Proiect al casei de producţie Strada Film a fraţilor Daniel şi Cătălin Mitulescu, Turn Off the Lights a putut fi văzut miercuri seară la NCRR, unde regizoarea a explicat cum a pornit filmul: la propunerea lui Daniel Mitulescu şi a lui Florin Şerban, a fost chemată să facă interviuri cu deţinuţi care au apărut în Eu când vreau să fluier, fluier (2010).

La închisoarea unde a fost filmat Fluierul premiat la Berlin, Ivana Mladenovic i-a cunoscut pe doi dintre cei trei protagonişti ai ceea ce avea să devină, după 2-3 ani, Turn Off the Lights: Alexandru Mititelu ("Finu" din filmul regizat de Şerban şi "Zvori" din Loverboy) şi Papan Chilibar ("Ursu" în Fluier), care avea să înceteze din viaţă în 2011. Al treilea protagonist este "Giani Versace", un rom dintr-o familie plină de bani (una din cele mai puternice secvenţe este cea în care o membră a familiei lasă să "plouă" asupra copilului lui Versace nenumărate bancnote de 50 de euro).

"Giani Versace" (pe pat), în mijlocul familiei
Filmul, al cărui montaj a durat un an şi jumătate, începe cu secvenţe cu fiecare din eliberările celor trei din închisoare, continuă cu momente din viaţa lor în libertate, pentru ca spre final să îi abandoneze pe Papan şi Versace şi să se concentreze pe povestea lui Alexandru Mititelu, ajuns la închisoare când nici nu împlinise 14 ani, fiind condamnat pentru omor.

După cum a mărturisit Ivana Mladenovic, ideea iniţială a proiectului, scris împreună cu Bianca Oana, era să afle de ce "protagoniştii" au făcut ceea ce au făcut şi au ajuns la închisoare. Numai că, din diverse motive, filmul a luat mai multe viraje de-a lungul realizării sale, iar montajul final îi dă o structură uşor dezechilibrată, de care autoarea este însă conştientă.

Filmul impresionzeaă în primul rând prin autenticitate şi prin firescul personajelor care, în ciuda unor momente de bravură, lasă garda jos şi permit să fie arătate în situaţii care variază de la excentric la banal, de la emoţie la cinism, de la comic la tragic.

Despre cum se obţin aceste efecte indispensabile oricărui documentar cu pretenţii şi despre cum se câştigă încrederea unor astfel de "subiecţi" dificili, Ivana Mladenovic a spus:

Nu cred că e vorba de încredere. E vorba de sinceritate. Le-am zis că o să fie filmul din punctul lor de vedere. Nu a fost greu. Nu pot să zic că am avut un truc. M-am dus, am zis ce vreau să fac şi asta a fost

Firescul este punctul forte al filmului. Asta ar trebui să căutăm în filmele de ficţiune şi în documentare.

Turn Off the Lights nu este un documentar observaţional, după cum însăşi regizoarea a spus-o, şi, chiar dacă este lipsit (inspirat) de orice comentariu din off, încearcă să declanşeze unele reacţii sau mărturisiri din partea "subiecţilor" (sunt momente în care se aud întrebările regizoarei sau în care diverse "personaje" i se adresează acesteia direct).

Evident, documentarul nu-şi judecă în niciun moment protagoniştii, ci încearcă să spună fragmente din poveştile vieţilor lor sau pur şi simplu să îi arate în diverse situaţii de moment care surprind, de exemplu, luxul kitschos al mediului în care trăieşte Versace, sărăcia familiei lui Papan sau atitudinea lui Alexandru Mititelu, care uneori forţează limitele regulilor obişnuite de convenţuire sau limbaj. Cert este că toţi trei "dau bine" pe ecran.

Alexandru Mititelu, într-un moment de "tandreţe" cu partenera


Papan, la reîntâlnirea cu fiica
Turn Off the Lights este şi un film care testează disponibilitatea noastră, a spectatorilor, de a încerca să-l înţelegem pe "celălalt" dincolo de etichete, chiar dacă "celălalt" este poate unul din aceia pe care atunci când îi vedem pe stradă încercăm să-i evităm schimbând trotuarul.

Ionuţ Mareş

miercuri, 24 aprilie 2013

Juriul Cannes 66



N-aş putea spune că e o surpriză: Cristian Mungiu revine la Cannes, de data asta în Juriul competiţiei oficiale, a "sparkling jury" cum puteţi citi pe site-ul oficial. Alături de Ang Lee, Cristoph Waltz, Nicole Kidman, Daniel Auteuil, Lynne Ramsay şi, desigur, Steven Spielberg, preşedintele juriului.

Între timp s-a mai anunţat o prezenţă românească la Cannes. O umbră de nor, scurtmetrajul lui Radu Jude a fost selecţionat în secţiunea Quinzaine des Realisateurs.

Iar vestea bună, pentru mine personal, e că am primul partener oficial pentru deplasarea la Cannes: Lady Bio, probabil singurul magazin cu "cosmetice curate" din Timişoara. Pe etichetele produselor aduse de Lady Bio (chiar şi din Africa) nu veţi găsi ingrediente complicate, produşi chimici (nu mai vorbesc de parabeni sau aluminiu), ci doar ingrediente naturale, cu denumirea lor în latină. Magazinul e proaspăt deschis în zona Unirii, pe str. Emanuil Ungureanu, nr. 6.

Afişul Zilei: Tres Courts 2013




Tres Courts e unul din cele mai aşteptate şi inedite festivaluri din lumea scurtmetrajelor. Îmi pare rău că se suprapune din nou cu Timishort, dar datele de proiecţie sunt hotărîte la nivel internaţional. Tres Courts se desfăşoară simultan în 17 ţări de pe 5 continente. În România are loc în 25  de oraşe (AICI găsiţi programul). La Timişoara, se întîmplă vineri, 26 aprilie, de la ora 16, la Aula Magna de la Vest.

Selecţia Internaţională e diversă şi surprinzătoare, ca întotdeauna. Anul acesta vă recomand cu mîna pe inimă să vedeţi şi selecţia naţională. Nu pentru că am participat şi eu la alegerea lor, dar cele 22 de filmuleţe româneşti finaliste sunt la cu totul alt nivel calitativ faţă de anii trecuţi. Am descoperit cîţiva tineri autori interesanţi: Adriana Catarig, Fekete Szabolcs, Pătraşcu Alexei ş.a.

Deocamdată trebuie să păstrez secretul asupra cîştigătorilor. Pot să vă spun însă că, în ziua jurizării (9 martie), am văzut vreo sută de scurte. De la ridicol, chinuitor de slabe (slide-show-uri cu poze din natură), la unele impecabile ca tehnică şi actuale ca temă şi limbaj cinematografic. Voi le veţi vedea desigur numai pe cele bune. Juriul care a suferit pentru voi a fost alcătuit, printre alţii, de prietenii noştri: Ingrid Diac (Institutul Francez), Boris Gaza (Atelier 1), Cristian Ilea (Camera 4), Lucian Ionică (TVR), Felix Petrescu (Makunouchi Bento) şi Marian Rădulescu. Asta în caz că nu vă plac, să ştiţi pe cine înjura (deşi nu cred că va fi cazul). Iată un foarte scurt aperitiv:

                                            Intalnire între doi grei: Petrescu & Radulescu

marți, 23 aprilie 2013

Despre cinematecă la Timişoara. Faza 1

"MINUTA" ÎNTÎLNIRII DE LA PRIMĂRIE

Astăzi a avut loc întîlnirea de la Primăria Timişoara pe care o anunţam de mai multă vreme. Grupul nostru organizat (Andreea Dincă şi Cristina Docea de la ARFI/ Timishort, Alina Ilea de la Camera 4 şi subsemnatul din partea Marele Ecran) a intrat hotărît în sediul administrativ pentru a susţine dreptul timişorenilor la o cinematecă.

Pînă la urmă nu am mai avut audienţă la primarul Nicolae Robu, dar am fost primiţi de viceprimarul Dan Diaconu (însoţit de Alina Pintilie). Şi a fost bine aşa. Am descoperit în tînărul edil o persoană bine informată, deschisă şi ancorată în realitate. În primul rînd, nu a trebuit să-l convingem de necesitatea unei cinemateci/săli de cinema la Timişoara. Aşa că discuţia s-a mutat rapid asupra unor soluţii, respectiv (ce ne doare pe noi) spaţii posibile.

Concluziile principale ale unei conversaţii care a durat aproape o oră:

- cinematografele aflate în administrarea RADEF ar putea reveni foarte curînd  municipalităţii (viceprimarul vorbea de 2 săptămâni - 1 lună pînă la apariţia unei decizii pe hîrtie la nivelul Ministerului Culturii)

- în speranţa că acest lucru se va întîmpla, măcar una din aceste clădiri se va întoarce la funcţia ei originală. Au fost nominalizate vechile cinematografe Timiş, Arta şi (surpriză!) Studio

- se pare că deşi au fost (sub)închiriate pe mai mulţi ani, cinematografele nu au fost vîndute sau concesionate (cum mulţi am crezut în mod eronat şi din cauza opacităţii RADEF-ului) pentru că Primăria este proprietarul de drept a acestor spaţii

- am atacat deci direct şi problema sensibilă a acestor spaţii care au dispărut din circuitul public în mod enigmatic, dar pînă la urmă va fi irelevant cine le-a luat dacă ele vor reveni comunităţii; vom vedea curînd dacă se vor restitui aşa uşor

- în acest caz fericit trebuie găsit spaţiul potrivit, recondiţionat, dotat şi amenajat conform cu standardele anului 2013 printr-un proiect european sau finanţare privată

- ne dorim un mic centru destinat artelor audio-vizuale unde, pe lîngă proiecţii de cinema, să se întîmple workshop-uri cu profesionişti, spectacole de teatru independent; în acest spaţiu ar putea funcţiona şi o mică librărie de specialitate (carte, reviste şi dvd-uri)

- s-a pus în discuţie şi posibilitatea unor spectacole de cinema în aer liber la Grădina de Vară de la Capitol şi în Parcul Rozelor (mai probabil aici), pe post de cinematecă de vară

- şi poate cea mai importantă concluzie a întîlnirii de azi: reprezentanţii Primăriei ar susţine iniţiativa noastră independentă

- pasul următor: Asociaţiile noastre vor depune un plan detaliat şi oficial cu ce ne dorim să facem dacă vom încheia un parteneriat cu Primăria şi vom gestiona această proiectată sală de cinema. Vă ţinem la curent pe măsură ce avansăm cu faza 2 a proiectului. Continuăm demersul cu un optimism bine temperat.

Şi ca să vedeţi că nu vorbim discuţii, o parte din echipă face o demonstraţie practică prin Timishort ajuns la ediţia a cincea (Bravo vouă!), în ciuda puţinului ajutor de pînă acum din partea municipalităţii (comparativ cu Clujul, de pildă). Acum e rîndul publicului timişorean să susţină acest festival. Ne vedem joi, la proiecţia de deschidere.





Nostalgia lui Tarkovski


Nostalgia (1983) este filmul unei profunde suferinţe cu multiple faţete ce au însă o cauză unică: îndepărtarea de casă, familie şi ţară, care la Andrei Tarkovski echivalează inevitabil cu îndepărtarea de rădăcini şi de izvorul credinţei. 

Nostalgia este şi filmul unei crize existenţiale, inspirată direct din exilul dureros în care ajunsese cineastul. De aici tristeţea care învăluie întreaga atmosferă, de la ploaia apăsătoare şi clădirile în paragină şi descompunere, la promiscuitatea oamenilor şi obiectele care şi-au pierdut utilitatea.


Asemenea Oglindei, de care este puternic legat în special prin pronunţata înclinaţie autobiografică, Nostalgia se propune ca incursiune într-o lume subiectiv-afectivă. Demersul tarkovskian abandonează "acţiunea" în favoarea meditaţiei şi arderii interioare. 

În voiajul său de căutare a urmelor lăsate în Italia de un compozitor rus din secolul al XVIII-lea, poetul Andrei Gorceakov (Oleg Iankovski) poartă în suflet imaginea recurentă a familiei, fără de care viaţa sa îşi pierde sensul. Amintirea copiilor, soţiei, mamei, câinelui sau casei din Rusia îi invadează visele şi (non)existenţa italiană.


Cadrele secvenţă lungi şi mişcările lente ale camerei de filmat permit acutizarea sentimentului de nostalgie, chiar până la suferinţa fizică a protagonistului. Irizările de afectivitate nu perturbă ritmul progresiei narative (care este de fapt o non-narativitate), ci constituie substratul său poetic.

Tarkovski nu ajunsese încă la starea din Sacrificiul, marcat puternic de presimţirea sfârşitului iminent şi de atmosfera bergmaniană a Suediei. De aceea Nostalgia conţine şi salvatorul moment al îndeplinirii "misiunii" de către Andrei, care traversează bazinul părăsit reuşind să menţină aprinsă flacăra lumânării primite de la "nebunul" Domenico (Erland Josephson), cel care se sacrifică dându-şi foc în centrul Romei şi denunţând proasta aşezare a lumii.      



Filmul, şi de fapt întreaga operă a lui Tarkovski, arată că cel mai modern stil cinematografic (care foloseşte numeroase cadre secvenţă atât de familiare astăzi, timpul real suprapus timpului cinematografic, sunete şi dialoguri fără surse în cadru, ştergerea graniţelor între realitatea obiectivă şi proiecţiile subiective etc.) poate servi temelor tari, pe care postmodernismul filmic al momentului le-a uitat în favoarea jocurilor de-a citatele şi a anecdoticului devenit aproape normă.     

P.S. Nostalgia poate fi văzut gratuit marţi,  23 aprilie, de la ora 18.00, în Aula Bibibliotecii Centrale Universitare din Timişoara, în prezentarea lui Marian Rădulescu. Cu acest film, proiectul 50 de ani de cinema italian în capodopere, început la 26 februarie şi de care Marele Ecran a fost aproape (în ciuda unor critici potrivit cărora am promova excesiv aceste proiecţii, care nu se fac întotdeauna în cele mai bune condiţii pentru sunet şi imagine), se apropie de final. Ultimul eveniment, prezentarea documentarului TV Tempo di viaggio (r. Andrei Tarkosvki şi Tonino Guerra), urmează să aibă loc după Paşte. Însă avem semnale că va mai exista în acest an, nu se ştie exact când, un nou proiect la BCUT, care va cuprinde o serie din numeroasele filme mari ale cinematografiei cehe.

Ionuţ Mareş

luni, 22 aprilie 2013

Noul Cinema Sîrbesc

O INCURSIUNE CU VLADAN PETKOVIC


Joia trecută am prezentat filmul Klopka (Capcana, de Srdjan Golubovic, 2007), la evenimentul Peliculei Culturale care a adunat peste 100 de cinefili. Nu ştiam mare lucru despre cinemaul sîrbesc actual, în afară de Hadersfild (tot din 2007). Aşa că l-am rugat pe Vladan Petkovic, împreună cu care am fost în juriul Timishort anul trecut, să îmi spună în cîteva cuvinte care mai e mojo-ul la ei în ţară. Am primit în schimb o analiză foarte sinceră şi la obiect, plus cîteva filme de căutat şi văzut. 


Klopka descrie foarte realist Serbia post-Yugoslavia. Deşi e plasat în 1993 în timpul războiului din Croaţia şi a embargoului şi e bazat pe nuvela scrisă în 2003, situaţia socială nu s-a schimbat mult. Acum, acelaşi erou cu acelaşi serviciu şi mentalitate, ar avea aceeaşi problemă – deşi ar trăi mai confortabil, tot nu şi-ar permite operaţia pentru copil.

În contextul cinemaului sîrbesc modern, Klopka e important pentru că e unul din acele rare filme de gen. Împreună cu alt thriller din 2007, Al Patrulea Om de Dejan Zecevic şi horror/fantasy Sheitan's Warrior (2006), poate fi considerat începutul a ceea ce se cheamă neoficial Noul Film Sîrbesc.

Nu e neapărat un curent pentru că include foarte variate abordări şi teme, precum fantezia cvasi-istorică Lacrimi de Vînzare, filmul de animaţie Edit and I, neo-noir-ul Who the Fuck Is Milos Brankovic?, zombie flick-ul Zone of the Dead, docu-drama The Belgrade Phantom, drama skinhead Skinning (acelaşi regizor care a făcut Sheitan's Warrior), favoritele prin festivaluri Tilva Ros and Ordinary People, horror-ul de război The Enemy (de acelaşi Zecevic care a făcut şi excelentul slasher horror din 2001,TT Sindrom), lucrări transgresive cum sunt Life and Death of a Porno Gang şi Clip, şi depăşindu-le pe toate în termeni de şoc şi controversă, A Serbian Film.

Clip, a cîştigat premiul de regie la TIFF anul trecut şi e probabil cel mai bun din grămada asta (oricum, favoritul meu personal), iar Life and Death of a Porno Gang a fost produs de compania lui Golubovic, Bas Celik.


Ce au în comun aceste filme şi cineaşti este respingerea cinemaului mainstream sîrbesc care s-a dezvoltat din filmele iugoslave din anii '80 şi e reprezentat în general de comedii rurale, filme istorice şi filme de propagandă pe faţă despre războaiele anilor '90. În schimb, noile voci urmează trendurile din filmele americane independente şi din filmele europene de artă, cu o influenţă evidentă a Valului Negru Yugoslav de la sfîrşitul anilor '60 şi începutul anilor '70 (Makavejev, Zilnik, Pavlovic, Petrovic...).

Tema centrală din Klopka este vinovăţia, care a fost insuficient urmărită în cinema în toate ţările fostei Iugoslavii. Şi dacă au atacat întrebarea vinovăţiei (personale sau colective), cineaştii sîrbi, croaţi sau bosniaci din anii '90 şi 2000 au fost mai mereu ocupaţi să acuze partea cealaltă de atrocităţi de război, rareori fiind îndeajuns de curajoşi să ridice chestiunea responsabilităţii şi a crimelor asupra propriului popor - este cazul doar a unei mîini de filme cum e croatul The Blacks sau sîrbescul Ordinary People şi The Enemy.


Atît publicul din regiune şi festivalurile internaţionale s-au săturat de acum de filme bosniaco/croate legate de război şi victimizare. Cred că prin nouI său film, Circles, Golubovic a închis cercul şi a făcut filmul suprem despre vinovăţie, iertare şi amintire a unuia din cele mai sîngeroase războaie din Europa de după 1945. Va fi probabil proiectat la TIFF la Cluj, aşa că n-ar trebui pierdut pentru cei care au ocazia.

Cele două filme croate de care mi-ai scris (Canibalul Vegetarian şi Metastaze) sunt excepţii pentru cinemaul croat, care e rareori atît de direct, întunecat şi curajos în a condamna făţiş societatea. Oarecum amuzant, regizorul ambelor filme, Branko Schmidt are 55 de ani şi în anii '90 a făcut cele mai groaznice filme de propagandă despre războiul din Croaţia, "răii" sîrbi şi "săracii" croaţi…Acum e una din cele mai proaspete voci din cinemaul croat. Aceste două filme par făcute de cineva tînăr şi supărat.

Vladan Petkovic este jurnalist freelancer în Belgrad, corespondentul pe zona Balcani pentru Screen International şi cineuropa.org. Este şi selecţionerul festivalului Kratkofil Plus din Banja Luka, Bosnia-Herţegovina. 

duminică, 21 aprilie 2013

Oblivion (2013)

'Our job is not to remember, remember?'

rating: Brainwash

Exista doua moduri in care te poti adresa unui film ca Oblivion: unul care presupune sa uiti toate filmele de gen vazute inainte, incepand cu 2001 si Planet of the Apes si terminand cu Moon, iar altul care solicita exact opusul primei variante, si anume folosirea memoriei intr-un fel de joc “gaseste perechea” ce presupune identificarea referintelor vizuale sau a ideilor importate din filmele pe care s-ar presupune ca le-ai uitat. Daca prima idee ar fi fezabila doar cu o stergere de memorie, cea de-a doua pare sa promita ceva mai mult divertisment cu conditia sa nu-i porti pica filmului tocmai pentru maniera in care s-a inspirat. Una din greselile pe care le fac constant cinefilii (inclusiv subsemnatul) e aceea de a astepta cu fiecare premiera ceva cu totul inovator sau macar original uitand ca toata societatea, nu doar cinema-ul, se afla de cel putin 25 de ani intr-o cultura a reciclarii. Poate ar trebui sa cautam mai putin prospetimea ideilor ci noutatea felului in care sunt relatate.


In privinta SF-ului cele mai bune idei (invazii extraterestre, first contact, calatorii interstelare, roboti, imperii galactice, calatorii in timp, colonizari, teraformari etc) provin de la inceputul sec XX sau au fost perfectate in seminalii ani ‘40-‘50, asa numita epoca de aur a genului. Ultima infuzie de originalitate a fost cyberpunk-ul (anii ‘80) iar acum traim realmente intr-o epoca post-cyberpunk in care multe din ideile speculate in urma cu 30 de ani sunt practic o realitate (sau in curs de a deveni una). Originalitatea mai poate aparea doar in forma cu care sunt imbracate vizual/narativ aceste concepte, in mixarea lor sau in felul in care traverseaza granita fantasticului invadand (chestionand?) realul. Asa ca daca exista o problema cu Oblivion n-as pune-o pe seama lipsei de originalitate (si Moon a fost la randul sau un omagiu catre Odiseea Spatiala 2001) ci pe insistenta asupra citatelor vizuale in dauna unei mai bune profunzimi narative.



Povestea din Oblivion uzeaza o lunga introducere in care suntem pusi la curent cu starea de fapt din 2077, expozitiune complet sabotata de o vizionare accidentala a trailerului. Pamantul a fost invadat de o rasa de necrofagi spatiali, luna a fost facuta bucati, cataclismele naturale si razboiul nuclear au distrus toate obiectivele turistice. Razboiul a fost castigat dar planeta a fost pierduta. Resturile umanitatii sunt pe drum spre colonia de pe Titan iar in urma au ramas doar cativa tehnicieni insarcinati cu reparatia dronelor care apara de invadatori niste uriase uzine de apa. Jack (Tom Cruise) e un asemenea tehnician dar munca sa nu e deloc banala. Jack locuieste intr-un apartament futurist plasat deasupra norilor impreuna cu partenera sa, Victoria (Andrea Riseborough), care-l asista tehnic in turele sale de reparat drone. Impreuna sunt o echipa eficienta, iar asta pare a avea importanta cruciala pentru supervizoarea Sally (Melissa Leo) de pe tetraedrul de control ce orbiteaza Terra.



Primul semnal ca ceva nu-i in regula e faptul ca cei doi au memoria stearsa. Visul recurent al lui Jack, in care se vede impreuna cu Julia (Olga Kurylenko) in varful Empire State Building, si apetitul lui pentru colectionat relicve ale trecutului, aseaza fundatia pentru o deformare a realitatii. Adevarul va iesi la iveala dupa ce femeia misterioasa se dovedeste a fi reala, picand efectiv din cer, dronele isi dezvaluie scopul real, elimina restul echipajului desi acestia erau oameni iar alien-ii se dovedesc a fi in realitate rebeli condusi de Morgan Freeman care incercau sa-l racoleze pe Jack. Filmul intra astfel in fagasul traditional al thrillerelor despre recuperarea identitatii si sacrificiul personal pentru salvarea unei umanitati inrobite, rezervand cateva scene de actiune palpitante si alte 2-3 twisturi care nu par intru totul predictibile intr-un puzzle atat de familiar.


Daca conceptual existenta acestui film e greu de justificat, neaducand absolut nimic nou si fiind nici mai mult nici mai putin decat o pastisa de elemente SF deja explorate, vizual Oblivion atinge un nivel destul de ridicat de maiestrie. Imaginea curata a lui Claudio Miranda fura ochiul cu niste peisaje absolut fascinante filmate prin pustietatile Islandei. Designul futurist al locuintei protagonistilor lasa loc de speculat in ce priveste minimalismul IKEA sau tendintele Apple. Apoi libelula metalica in care zboara Jack e ingenioasa, dronele sunt convingator de eficiente si pot fi interpretate ca o declaratie politica iar TeT-ul e mai straniu decat un cub al borgilor.

Din pacate Joseph Kosinski pare sa fi fost preocupat mai mult de latura tehnica a acestui film, de aspectul sau cool, fiindca personajele par niste simple mecanisme in slujba plotului, prea putin interesante pentru a-ti pasa de ce li se intampla. Sigur, e incantator s-o vezi pe Victoria scaldandu-se goala intr-o piscina transparenta la 1 km deasupra pamantului sau pe Julia ingrozita de stilul de pilotaj al lui Jack, dar dincolo de aspectul seducator e un vid motivational enervant. Pana si o drona are mai multa personalitate decat Morgan Freeman cu ochelari de soare si trabuc.


In ce-l priveste pe Tom Cruise, omul isi face numarul obisnuit ca sa convinga ca inca e un erou de actiune in deplina forma: alearga, impusca, loveste, escaladeaza, piloteaza etc iar cateodata se retrage la o cabana pe malul lacului sa citeasca. In apararea lui insa trebuie spus ca face toate astea mai bine decat 80% dintre cascadorii de la Hollywood. Dar personajului sau nu-i e permisa nici o descatusare comica sau vreun fel de cercetare interioara. Jocul lui e adecvat situatiei dar cam atat. Melissa Leo insa, desi prezenta doar cateva minute, e mult mai intriganta. Altfel, Oblivion foloseste inspirat bugetul consistent pentru a oferi o experienta vizuala peste medie, decorata cu artificii tehnologice insa cam lipsita de viata si cu 2 finaluri: unul dramatic si unul fericit si siropos. Un lucru pozitiv e si coloana sonora realizata de M83, o ambianta electronica cu reminiscente dramatice a la Daft Punk care se potriveste foarte bine cu panoramele outdoor, chiar daca, uneori, le cam acopera...


vineri, 19 aprilie 2013

Din nou în short: Timishort

SELECŢIA TIMISHORT V



Se pare că e săptămâna anunţurilor oficiale. Cel mai important eveniment de cinema din vestul ţării, Timishort şi-a dezvăluit şi el filmele cu care ne îmbie la ediţia a cincea, care începe joia viitoare. Dacă nu sunteţi din zonă, merită să veniţi în sezonul ăsta: pe lîngă spectacolul din festival, se dezlănţuie acum spectacolul primăverii în Timişoara (momentul de graţie al oraşului, indiferent cîte gropi sau şantiere chinuie străzile).

În competiţia internaţională concurează 23 de filme între care: filmul eseu Malo Desert (Germania 2012, regie Louis Fried, 22 min.), L’Amour bègue (Franţa 2012, regie Jan Czarlewski, 20 min.) şi documentarul Le jour a vaincu la nuit (Franţa 2013, regie Jean-Gabriel Périot, 28 min.), cei trei regizori revenind la Timishort. Mai vin scurtmetraje din Cuba (Mila Caos), Mexic (Polvo), Portugalia (Rafa), Finlanda (Planet of Sexes & Animal Day), Serbia (About a CityYou Look Awesome When I’m Fucked Up), Polonia (Toto), Grecia (Arundel), Rusia (Victory Day), Argentina (Pude ver um puma) ş.a.

Singurul film românesc din selecţia internaţională este Dacă 6 ar fi 9 (România 2012, regie Ivana Mladenovic, 34 min.), scurtmetraj prezentat în premieră mondială la Timişoara.



În competiţia naţională, nu mai puţin interesantă, se întrec 9 filme: Betoniera (regie Liviu Săndulescu, 14 min.), După fel şi chip (regie Paula Oneţ, 21 min.), Pastila fericirii (regie Cecilia Felmeri, 12 min.), Tabăra din Răzoare (regie Cristi Iftime, 22 min.), Tatăl meu e cel mai tare (regie Radu Potcoavă, 28 min.), Connection Lost (regie Paula Oneţ şi Manuela Borza, 10 min.), Treizeci (regie Victor Dragomir, 30 min.), Fotografii de familie (regie Andrei Cohn, 29 min.) şi Vocile mării (regie Ştefan Munteanu, 20 min.).

Videorama revine cu un program provocator în 12 scurte experimentale. Iar Focus-ul e pus anul acesta pe Malta (7 scurtmetraje de pe insulă). Proiecţiile vor avea loc la cinema Timiş, aula BCUT şi în club SETUP. Detalii şi program, aici.



joi, 18 aprilie 2013

Cannes 66: Selecţia Oficială





Tocmai ce s-au anunţat titlurile selectate în Competiţia Oficială la Cannes:


Baz LUHRMANN                   THE GREAT GATSBY (opening night)

Valeria BRUNI-TEDESCHI     UN CHÂTEAU EN ITALIE

Ethan COEN, Joel COEN        INSIDE LLEWYN DAVIS

Arnaud DESPALLIÈRES         MICHAEL KOHLHAAS

Arnaud DESPLECHIN            JIMMY P. (PSYCHOTHERAPY OF A PLAINS INDIAN)

Amat ESCALANTE                HELI

Asghar FARHADI                   LE PASSÉ (THE PAST)

James GRAY                           THE IMMIGRANT

Mahamat-Saleh HAROUN      GRIGRIS

JIA Zhangke                            TIAN ZHU DING (A TOUCH OF SIN)

KORE-EDA Hirokazu             SOSHITE CHICHI NI NARU (LIKE FATHER, LIKE SON)

Abdellatif KECHICHE            LA VIE D’ADЀLE

Takashi MIIKE                       WARA NO TATE (SHIELD OF STRAW)

François OZON                     JEUNE ET JOLIE

Alexander PAYNE                 NEBRASKA

Roman POLANSKI               LA VÉNUS À LA FOURRURE

Steven SODERBERGH         BEHIND THE CANDELABRA

Paolo SORRENTINO           LA GRANDE BELLEZZA

Alex VAN WARMERDAM  BORGMAN

Nicolas WINDING REFN    ONLY GOD FORGIVES


Closing Film Jérôme SALLE ZULU (H.C.)


Cu această ocazie facem anunţul OFICIAL că voi ajunge şi eu anul acesta la Cannes, din partea 24Fun şi Marele Ecran. Pentru început, sunt încîntat că voi vedea în premieră filmele următorilor: fraţii Coen, Farhadi, Miike, Payne, Polanski, Soderbergh, Sorrentino şi Refn.

N-avem români nici la secţiunea Un Certain Regard. Avem în schimb: Sofia Coppola (The Bling Ring), James Franco (As I lay dying), Rebecca Zlotowski (Grand Central) s.a. În afara competiţiei sunt curios şi de Guillaume Canet (Blood Ties), tributul Jerry Lewis, proiecţiile speciale (Polanski şi Frears). Dacă nu mi-a scăpat nimic, singura prezenţă românească de anul ăsta la Cannes va fi Tudor Cristian Jurjiu cu scurtmetrajul În Acvariu.

Mai multe informaţii despre filme, jurii şi secţiuni găsiţi pe site-ul oficial al festivalului. AMR 27 de zile pînă la prima transmisie de la faţa locului.

Trailerul Zilei: Capcana

HAJDE LA FILM! 


Azi, la Timişoara, Pelicula Culturală vă aduce Capcana (Klopka, de Srdjan Golubovic, 2007).

Filmul a fost prezentat în premieră la Berlinală şi a intrat în shortlist la Oscar la categoria "cel mai bun film străin" din partea Serbiei. Protagonistul Nebojsa Glagovac a cîştigat premiul de cel mai bun actor la Festivalul de la Milano. 

Vladan Petkovic, jurnalist în Belgrad şi colegul meu în juriul Timishort de anul trecut, zice că Klopka "poate fi considerat începutul a ceea ce se cheamă neoficial Noul Film Sîrbesc(voi publica zilele următoare toată scrisoarea lui Vladan despre ce se întîmplă cu cinematografia din ţara lui). 

Povestea din Capcana se putea întîmpla exact la fel şi la noi, în sistemul nostru medical şi social. Un om cinstit, o familie normală se trezesc peste noapte într-o situaţie fără ieşire. E un thriller neo-noir despre dileme morale, responsabilitate, vinovăţie şi inegalitate socială. Despre cum ajunge o ramă de tablou să coste mai mult ca o viaţă de om. Vecinii noştri slavi de la vest sunt mai apropiaţi de noi decît credem.

Şi pentru că unii au început să confunde Pelicula Culturală cu Asociaţia Marele Ecran, le vom spori şi mai tare confuzia pentru că la toamnă ne vom îngriji în tandem (Iupiii!) de Casa Filmelor de la Festivalul Plai. Totuşi vreau să fie clar că, deşi tragem în aceeaşi direcţie, Pelicula Culturală este un grup distinct (şi distins :). Cele două fondatoare dau dovadă de multă responsabilitate socială. 

De exemplu, la evenimentul de deseară (ora 19), intrarea se face pe bază de lenjerie de pat sau prosoape de bumbac care vor fi donate Spitalului de Copii. Proiecţia va avea loc în sala de evenimente proaspăt renovată a Vicariatului Sîrbesc (Piaţa Unirii, nr.4). Aşadar, descoperiţi un loc nou, faceţi o faptă bună şi vedeţi un film. E "capcana" perfectă :)



Polytechnique (2009)

Désolé, c'était inévitable

rating: Colectabil


Inspirat dintr-o tragedie reala, Polytechnique aduce in atentia cinefililor unul din acele momente nefericite cu care, din pacate, ne-am cam obisnuit in ultimii ani: masacrele din scoli. Cazul redat dateaza insa dintr-o perioada in care vestile rele nu ne parveneau cu viteza megabitilor de stiri pompate liber pe interneti, caci in decembrie 1989 noi, romanii, eram preocupati tocmai cu castigarea acelei libertati. In vremea aceea insa, pe 6 decembrie, Universitatea Politehnica din Montreal era umpluta tot de sange nevinovat cand un tanar inarmat a patruns in salile de clasa si, dintr-un misoginism excesiv si bolnavicios, a ucis 14 fete, aparent pentru simplul motiv ca studiau ingineria.

E imposibil de explicat sau motivat un asemenea gest absurd iar filmul lui Denis Villeneuve (autorul Incendies) nici nu pare a-si propune acest lucru. Sigur, sunt mentionate cateva randuri dintr-o scrisoare sinucigasa dar, la fel ca in cazul filmului Elephant (r. Gus van Sant), asasinul e invaluit intr-o ambiguitate morala si motivationala completa. Astfel, in loc sa analizeze psihologic evenimentul, Polytechnique alege varianta pasiva, apolitica, a reconstruirii acelor momente teribile, avand insa decenta de a nu le exploata. Ca urmare Polytechnique e filmat in alb-negru, decizie oportuna care permite o perspectiva clinica asupra unui nivel de violenta altfel greu de suportat.


Dpdv narativ filmul canadianului e fragmentat si fara o cursivitate cronologica. Totusi, exista o anumita unitate intre scene, un rost al felului in care e alcatuit filmul, iar acesta poate fi oglindirea unei anumite dezordini din mintea asasinului sau a haosului pe care o asemenea explozie de violenta o poate provoca. Povestea urmareste trei personaje, intre care unul, criminalul anonim (Maxim Gaudette), e abandonat dupa prima jumatate a filmului focusul mutandu-se pe Valerie si Jean-Francois, doi studenti separati pe criteriul sexului si astfel condamnati, desi nu in felul in care ne-am astepta.

Rezultatul final te cam infioara prin scenele de un realism absolut barbar care redau metodic parcursul mortii prin holurile acelei facultati. Fara a straluci prin dialoguri sau scenariu, filmul te absoarbe prin imaginea fotografica ce tradeaza un anume gust arhitectural si atmosfera funebra care o invaluie. E mai putin un documentar despre eveniment cat un epitaf in memoria victimelor. Villeneuve nu insista obscen asupra momentelor dure dar nici nu se sfieste in a le reda. Camera e asemeni unui privitor: uneori vede clar, alteori campul e obstructionat, asa ca nici o sansa de melodrama. Vizual, filmul socheaza si anesteziaza deopotriva. Tot ce simti e o mare deziluzie, o tristete sincera si, poate, o frustrare nedefinita legata de absurditatea unor asemenea gesturi extreme. 







miercuri, 17 aprilie 2013

Miercurea animată: Out of Nowhere


Despre iluzii  (semnalat de waka_x)

  Out of Nowhere משום מקום from Maayan Tzuriel on Vimeo.


Ce anume dă sens vieţii noastre?
E greu să accepţi că ai confundat toată viaţa un ou cu o minge de ping-pong.


Revoluţia punk se amână

În 1966, în Cehoslovacia comunistă dar neinvadată încă de trupele sovietice, regizoarea Vera Chytilova arunca în aer convenţiile cinematografice, ideile comune şi normele acceptate prin experimentalul Margarete, care nu apela atât la umor, cât la o joacă de-a montajul. În respectivul context istoric, un atare film nu avea cum să nu treacă drept multiplu manifest: cinematografic, feminist, anarhist.

În 2012-2013, filmul Le grand soir al cineaştilor Gustave de Kervern şi Benoît Delépine este cel mult un "manifest" al comicului. Înscris însă în tradiţia nonconformismului (!) şi a umorului sănătos, acela care atacă pe toate fronturile: vizual, dialogal, tematic.


Cel mai bătrân punkist cu câine din Europa şi fratele său, cel mai neîncadrabil angajat, tată şi soţ, pun la cale o revoluţie punk - de fapt un îndemn la a nu face nimic. Momentul ales: criza economică. Locul de desfăşurare: parcările marilor magazine şi malluri de la periferia unui oraş francez, acolo unde consumatorii îşi împing spre maşini cărucioarele pline cu produse. Partener: un câine pe nume 8,6, obsedat de peturi goale de bere.
 
Fiecare scenă este o explozie de delicii vizuale, replici inteligente şi situaţii nebune. Gustave de Kervern şi Benoît Delépine surprind în fiecare moment, combină gagurile cu un savuros comic de situaţie şi cu personaje trăsnite şi ironizează o serie de teme dragi francezilor, din care cea mai evidentă e tradiţionala înclinaţie spre protest şi revoluţie.


Laureat anul trecut cu premiul special al juriului în secţiunea Un Certain Regard de la Cannes, Le grand soir este o comedie cum rar găseşti în cinematografia momentului. Filmul a fost prezentat marţi seară, la Cinema Studio din Bucureşti, în secţiunea Panorama a B-est IFF şi mai poate fi văzut miercuri, de la ora 19.00, la Cinema Elvira Popescu

Un alt film pe care l-am bifat marţi, în a doua zi de B-est, a fost deloc ofertantul Compliance, o producţie independentă a americanului Craig Zobel (pe larg despre film a scris colegul Richie aici, încă din septrembrie anul trecut).

Inclus în competiţia oficială la B-est (festival care s-a deschis luni cu Jagten, de Thomas Vinterberg, pe care l-am ratat, dar care se va lansa oficial şi în cinematografele de la noi), Compliance prezintă un caz real (genericul de final ne informează că ar fi avut loc numeroase astfel de situaţii în SUA) în care o fată ajunge să fie abuzată sexual în urma unui tip de bullying prin telefon.


Din păcate, Compliance nu se ridică deasupra unei simple anecdote cu urmări tragice (!), în ciuda încercărilor lui Craig Zobel de a-i împrumuta un aspect de film cu pretenţii. Chiar dacă porneşte de la un fapt real, scenariul, semnat tot de Zobel, pare extrem de neverosimil şi deloc catchy, datorită unei construcţii defectuoase (la care se adaugă un pronunţat aspect demonstrativ general).

Ionuţ Mareş

luni, 15 aprilie 2013

Soare chiar şi noaptea la BCUT

Inspirat din nuvela Părintele Serghei a lui Lev Tolstoi, apărută la sfârşitul secolului al 19-lea, Il sole anche di note/Soare chiar şi noaptea (1990), unul din lungmetrajele mai puţin cunoscute ale fraţilor Vittorio şi Paolo Taviani, se bazează pe un scenariu la care a contribuit şi cel mai important scenarist italian, Tonino Guerra, mort anul trecut.


Filmul, cu acţiunea plasată în secolul al 18-lea, este povestea unui cadet de la curtea regelui din Napoli, care se hotărăşte, în urma unei revelaţii, să abandoneze lumea căreia îi aparţinuse până atunci şi să se dedice călugăriei şi, ulterior, sihăstriei. Mai exact, Il sole anche di notte nu este atât darea de seamă a unei astfel de decizii şi a motivaţiilor ei (pe care, de altfel, fraţii Taviani le "rezolvă" încă de la început, dezamorsând o posibilă pistă narativă la îndemână), cât povestea încercării părintelui Sergio (Julian Sands) de a rezista ispitelor şi de a-şi urma până la capăt calea aleasă.

Pornind de la tradiţia ortodoxă în care Tolstoi îşi concepuse povestea pe care Guerra şi fraţii Taviani o mută în context catolic, Il sole anche di notte se impune prin simplitate, echilibru şi sobrietate, calităţi care îl ţin la egală distanţă de kitsch-ul telenovelistic şi de pretenţii artistice sterile.

Naraţiunea evoluează fără rupturi spectaculoase, scenele par egale în intensitate, nu există tuşe groase în felul în care sunt construite personajele, tăcerile sau sunetele diegetice (cum ar fi ploaia sau periatul părului) primesc o importanţă la fel de mare ca dialogurile de altfel minimale. Fraţii Taviani filmează deseori părţi ale corpului pentru a sugera acţiuni trecute sau viitoare şi chiar stări emoţionale puternice, amintind întrucâtva de una din mărcile stilului bressonian.


Deşi ironizează pe alocuri o anume tendinţă a bisericii spre muzeificare şi a credincioşilor spre superficialitate, fraţii Taviani sunt departe de sarcasmul lui Bunuel în această direcţie. Totuşi, ei împrumută de la inonoclastul cineast spaniol înclinaţia spre un protagonist care îşi urmează propriul drum al credinţei, marcat deopotrivă de sacrificii şi cedări.

De remarcat sunt de asemenea rolurile secundare făcute de actriţele Nastassja Kinski şi Charlotte Gainsbourg (aceasta din urmă nici nu împlinise 20 de ani), muzica dinamică şi antrenantă a lui Nicola Piovani, dar şi imaginea în culori estompate a lui Giuseppe Lanci.

Il sole anche di notte va putea fi văzut gratuit, marţi, 16 aprilie, de la ora 18.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare Timişoara, în cadrul seriei 50 de ani de cinema italian în capodopere. Seria va continua săptămâna viitoare cu Nostalgia (1983) lui Tarkovski, un alt film la al cărui scenariu a contribuit Tonino Guerra, apropiat al regizorului rus.

Ionuţ Mareş