joi, 18 aprilie 2013

Polytechnique (2009)

Désolé, c'était inévitable

rating: Colectabil


Inspirat dintr-o tragedie reala, Polytechnique aduce in atentia cinefililor unul din acele momente nefericite cu care, din pacate, ne-am cam obisnuit in ultimii ani: masacrele din scoli. Cazul redat dateaza insa dintr-o perioada in care vestile rele nu ne parveneau cu viteza megabitilor de stiri pompate liber pe interneti, caci in decembrie 1989 noi, romanii, eram preocupati tocmai cu castigarea acelei libertati. In vremea aceea insa, pe 6 decembrie, Universitatea Politehnica din Montreal era umpluta tot de sange nevinovat cand un tanar inarmat a patruns in salile de clasa si, dintr-un misoginism excesiv si bolnavicios, a ucis 14 fete, aparent pentru simplul motiv ca studiau ingineria.

E imposibil de explicat sau motivat un asemenea gest absurd iar filmul lui Denis Villeneuve (autorul Incendies) nici nu pare a-si propune acest lucru. Sigur, sunt mentionate cateva randuri dintr-o scrisoare sinucigasa dar, la fel ca in cazul filmului Elephant (r. Gus van Sant), asasinul e invaluit intr-o ambiguitate morala si motivationala completa. Astfel, in loc sa analizeze psihologic evenimentul, Polytechnique alege varianta pasiva, apolitica, a reconstruirii acelor momente teribile, avand insa decenta de a nu le exploata. Ca urmare Polytechnique e filmat in alb-negru, decizie oportuna care permite o perspectiva clinica asupra unui nivel de violenta altfel greu de suportat.


Dpdv narativ filmul canadianului e fragmentat si fara o cursivitate cronologica. Totusi, exista o anumita unitate intre scene, un rost al felului in care e alcatuit filmul, iar acesta poate fi oglindirea unei anumite dezordini din mintea asasinului sau a haosului pe care o asemenea explozie de violenta o poate provoca. Povestea urmareste trei personaje, intre care unul, criminalul anonim (Maxim Gaudette), e abandonat dupa prima jumatate a filmului focusul mutandu-se pe Valerie si Jean-Francois, doi studenti separati pe criteriul sexului si astfel condamnati, desi nu in felul in care ne-am astepta.

Rezultatul final te cam infioara prin scenele de un realism absolut barbar care redau metodic parcursul mortii prin holurile acelei facultati. Fara a straluci prin dialoguri sau scenariu, filmul te absoarbe prin imaginea fotografica ce tradeaza un anume gust arhitectural si atmosfera funebra care o invaluie. E mai putin un documentar despre eveniment cat un epitaf in memoria victimelor. Villeneuve nu insista obscen asupra momentelor dure dar nici nu se sfieste in a le reda. Camera e asemeni unui privitor: uneori vede clar, alteori campul e obstructionat, asa ca nici o sansa de melodrama. Vizual, filmul socheaza si anesteziaza deopotriva. Tot ce simti e o mare deziluzie, o tristete sincera si, poate, o frustrare nedefinita legata de absurditatea unor asemenea gesturi extreme. 







Publicat de Richard M. Ilie la 07:55
Categorii:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)