miercuri, 30 iunie 2010

Trailerul zilei: Paranormal Activity 2

Si un teaser proaspat la continuarea hit-ului din 2009, Paranormal Activity, pe care Paramount se grabesc sa-l lanseze in toamna frecandu-si mainile la gandul incasarilor virtuale (primul s-a dovedit o adevarata mina de aur strangand peste 100 de milioane doar in State). Anyway, ca sa nu mai vorbim doar de bani, reteta lui Oren Peli a fost destul de ingenioasa si n-as fi crezut ca un film care in mare consta doar in a urmari un cuplu dormind se poate transforma intr-un horror onest. Ramane de vazut ce s-a pastrat din reteta si ce ingrediente noi au fost adaugate de Tod Williams, noul regizor.

Trailerul zilei: Harry Potter 7

Primul 'oficial full of awesomeness' trailer la ultimul Potter si-a facut aparitia si arata promitator de captivant pentru deznodamantul acestui epic fantasy cu vrajitori abia trecuti de pubertate. Desfasurarea plotului in doua filme distincte ne asigura ca adaptarea cartii nu va suferi de gauri mari iar trecerea la 3D ma face sa cred ca vom avea niste recorduri noi la box office. Avatar s-ar putea sa nu mai domine mult, intrucat ultimul episod din saga lui HP, impartit strategic in 2 parti, are din start asigurate minim 2 miliarde $ incasari.

marți, 29 iunie 2010

Codruţ Kegheş, faţa serioasă a lui Dezbrăcatu

UN COMIC NATURAL, CU (DUBLA) PERSONALITATE




















photo: phonopia


Codrut Keghes se “dezbraca” cu usurinta de Dezbracatu. Pentru ca “Dezbracatu nu-l suporta pe Codrut. Codrut e serios si inchis”. In apararea sa, invoca o cugetare de-a lui Dem Radulescu: “Ce face un comic cand e serios? Se odihneste”. Tocmai asta vroia sa faca actorul Codrut Keghes, creatorul lui Catalin Dezbracatu, atunci cand l-am sunat: era in prima lui zi de vacanta, dupa un sezon epuizant de Cronica Circotasilor.

Codrut e satul de Dezbracatu. De trei zile nu-si mai vorbesc. S-au luat de la bautura, nu stiu, sunt certati". Mai degraba era satul de munca decat de Dezbracatu, pentru ca de-a lungul discutiei noastre “mi l-a dat” si pe Dezbracatu la telefon de cateva ori. Codrut schimba suspect de usor pe “modul Dezbracatu”. E ca si cum ar avea un comutator, pe care il apasa in permanenta, ca un copil neastimparat.


Filmele Pustiului Dezbracatu

Sa nu va imaginati ca in copilarie a fost cuminte. A taiat tevile cu freon de la frigider si a bagat doua fire in priza ca sa faca patinoar acasa, asa cum a vazut in Tom si Jerry. Sunt desenele animate pe care i le va arata si lui Stefan, baiatul sau de un anisor, pentru ca nu sunt “cu crime, cu violuri”.

Eroul numarul 1 al copilariei sale a fost Omul din Atlantis (serial din 1977). Stătea ore întregi în cadă şi mînca alge din acvariu în speranţa că o să-i crească branhii ca omului-amfibie (interpretat de Patrick Duffy, Bobby din Dallas). De atunci are ochii roşii si privirea de betiv, glumeşte cîrcotaşul.

În adolescenţă i-a placut mult Undeva, Cîndva (1980, cu Christopher Reeve) – l-a văzut de vreo 14-15 ori. Pe urmă As good as it gets cu Jack Nicholson şi, mai nou, un reality-show: Totuşi, unde e Osama Bin Laden?.

Codruţ recunoaşte că nu mai are stare să vadă un film pînă la capăt. El nu e ca Pustiu (Marian Stanciu, cameramanul aflat pe urmele lui Dezbracatu), care poate sa vada 6 filme intr-o zi. Pe Codrut il ia somnul.


Dezbracatu fura

L-am intrebat unde isi gaseste inspiratie pentru personajul Dezbracatu, daca nu in filme. Mai ales cand lumea zice ca are ochii lui Stallone sau mimica lui Mr. Bean. Prietenul sau, regretatul Toni Tecuceanu ii spunea ca seamana cu Toma Caragiu. Codrut trece pe modul Dezbracatu si imi raspunde: “Stallone e deja disperat ca il striga lumea pe strada Dezbracatu si Mr. Bean turbeaza in Londra la el, din acelasi motiv”. Revine Codrut-cel-serios care se simte mai apropiat de maestrul Toma “ca si atitudine, ca si fel de a pune problema”.

Codrut traieste, se hraneste si se inspira din interactiunea cu ceilalti. “Lumea, oamenii cu care mă întîlnesc, toţi sunt personaje. De la fiecare ai ceva de furat”. Dezbrăcatu fură, dar dă ceva înapoi. E ca un schimb de energie, asa defineste Codrut momentul său de la Cronică. “Dacă mergi pe stradă, stai la o coada, comentezi şi îi faci pe oameni sa rîdă, te încarci şi tu de la ei. E o chestie de reciprocitate.”


Magicul Codrut
zboara

La prima vedere ai putea zice ca Dezbracatu e un clovn. Dar ceea ce face el seamana mai degraba cu un numar de magie (nu degeaba e prezentat ca “magicul Codrut Keghes” de catre Serban Huidu). Nu e la indemana oricui sa agate oameni pe strada, sa faca misto de ei si apoi sa scape nevatamat. Daramite sa fie si iubit pentru asta. Cei mai multi chiar isi doresc sa se numere printre “victimele” sale, sa ii faca jocul. Secretul lui Codrut e ca abordeaza oamenii cu onestitate, fara trucuri. Ride cu ei.

Trebuie sa faci treaba asta in limitele bunului simt. Secretul e să nu te apropii de oameni cu răutate. Sa nu devii disperat dupa audienta. Asta poti s-o faci o data, de doua ori, dar oamenii simt rautatea si ii pierzi. E un umor pe muchie. Dar poti sa faci umor din atitudine, din gesturi, din mimica si imbracaminte. Am zis de multe ori: daca imi pun costumul lui Superman, zbor. La fel cand imi pun costumul lui Dezbracatu. Nu e vorba de machiaj si de haine in sine. E vorba de credinta in personaj”.

Probabil ca isi da seama ca discursul sau risca sa devina prea serios, asa ca schimba rapid la alter-ego-ul nastrusnic: “ Stii ce galagie e in mine? Cum se bat personajele sa iasa...” ride auto-ironic.

Cand a pomenit puterile pe care i le da costumul pestrit al lui Dezbracatu, m-am gandit imediat la costumul puturos pe care il imbraca Sacha Baron Cohen ca sa devina Borat, alt reporter nauc. “Borat e genul de personaj pe care si-l doresc toate televiziunile. Dar spre deosebire de Borat unde ai lumini, camere, o echipa intreaga, actori care repeta pana ies bine, Dezbracatu creeaza tot ce vezi la tv acolo, pe loc.


Banc Show-man

Circotasul are un simt innascut pentru poanta. Stie cand sa se opreasca. Dupa ce a livrat punchline-ul si si-a lasat interlocutorul cu gura cascata, Dezbracatu “iese din scena”, fara sa mai adauge nimic. Stie ca ar strica gagul. Stie ca uneori e mai amuzant ceea ce omiti sa spui, decat ceea ce spui. Spectatorii vor completa spatiile (pe care el le lasa) goale si astfel ii face complici la gluma. Asta e arta lui Dezbracatu.

Mai sunt si lucruri pe care spectatorii nu le vad la tv. La Cronica vedem momentul poantei si pe Dezbracatu parasind rapid “locul faptei. Dar dupa ce Pustiu coboara camera de pe umar, comicul se intoarce si discuta cu “victimele” de care aparent s-a folosit. Nu e nimic prefacut in asta, nu e un gest din interes. Asa e natura lui.

L-am vazut cu ochii mei la lucru (de fapt hobby-ul sau). Oriunde exista un grup de oameni mai mare de doua persoane si Codrut e in preajma, nu se abtine sa treaca pe acolo fara sa arunce un banc. Apoi oamenii se strang in jurul sau si chiar daca au mai auzit bancurile, vor sa le auda spuse de el. Pentru ca nu poanta in sine conteaza acum, ci drumul pana la ea.

Ce e un banc? E o poveste care s-a intamplat undeva, candva pe pamantul asta. Tot farmecul e cum impachetezi tu povestea, intamplarea respectiva. Trebuie sa o vezi” . Codrut te face si pe tine sa “vezi” bancul. Nu intamplator, a fost descoperit in 2001 tocmai la o emisiune de spus bancuri (un an mai tarziu se alatura Cronicii - biografie aici).


"Eu asa sunt: te fac sa rizi"


Codrut Keghes isi vede rolul ca pe unul utilitar, de folos obstesc. Are fani care se amuza doar cand le arata degetul. Recunoaste ca nu ii iese tot timpul. “Poti sa ai zile cand esti senzational sau zile cand campurile de energie sunt negative. Pe vremurile astea, e cel mai greu sa-l faci pe om sa rada, sa iasa din carapacea aia a lui. Dar cand reusesti, ii dai omului gramul ala de energie de care are nevoie sa mearga mai departe”. E fericit cand iese pe strada si oamenii bufnesc in ras doar la vederea lui.

Asa a fost dintotdeauna, de cand era cu cheia de gat, in Ploiestiul copilariei sau in Oltenita unde petrecea vacantele. “Am o chestie, de cand eram mic. Poti sa intrebi in Ploiesti. Am prieteni de liceu pe care daca-i suni sa-i intrebi despre mine, n-or sa poata vorbi de ris”.

La facultatea de teatru (putina lume stie ca a facut actorie la Hyperion, la clasa doamnei Rodica Mandache si a profesorului Eusebiu Stefanescu, dar nu si-a mai dat licenta) se intampla aceeasi chestie cu colegii de an. “Se jucau chestii serioase, piese rusesti, Shakespeare, dar era greu sa lucrezi cu mine. Cand eram pe scena, ii pufnea pe toti rasul. Nu pot, doamna profesoara, se plangeau colegii. Eu asa sunt: te fac sa rizi.”.

Codrut crede ca talentul lui e dar divin. “E ceva de sus, de la Dumnezeu. Degeaba vii la facultate daca nu ai palma de la Doamne-Doamne pe cap.” Circotasul a vazut o gramada de tineri care au intrat talentati in scoala si cel care trebuia sa ii sculpteze a lovit gresit cu dalta si a iesit ceva fara forma. In cazul lui, scoala a fost buna macar pentru ca aici l-a cunoscut pe actorul Toni Tecuceanu, coleg intr-un an mai mare.


“Ce prost esti”

Din echipa Cronicii, cu Toni se intelegea cel mai bine la joc. Erau mereu pusi pe glume, chiar si in momentele foarte serioase. “In primul rand a fost un prieten adevarat. Puteai discuta orice cu el. Singurul cu care ma intelegeam pe bransa noastra. Am invatat amandoi unul de la celalalt. Vorbeam sa luam impreuna o clasa de actorie. Iti dai seama ce ar fi iesit?”.

Ce prost esti” - asta era vorba lui Toni cand Codrut facea o poanta geniala fara sa-si dea seama. Avea senzorul poantelor pe care doar ei le pricepeau, doar ei aveau “alfabetul”. La scenetele in care jucau impreuna la Cronica, nu existau jumatati de masura. Toni era foarte constiincios, chiar si la faza de machiaj: “Ei las ca merge si asa, cu putin rosu. Nu. Si daca aparea 3 minute sau 3 replici, personajul era pregatit la fel de serios.”


Dezbracatu forever

Pentru finalul interviului aveam pregatita o intrebare privind speranta de viata a lui Dezbracatu. Dar dupa ce discutasem 40 de minute stiam si eu ce raspuns voi primi: “E aceeasi ca speranta de viata a lui Codrut. Cand Pustiu o sa aiba 90 de ani, o sa-l strige pe strada: Uite-l pe Pustiu! Suna ciudat. Dupa mine, la 90 de ani o sa strige...maestre, monstru sacru.” Si iata-l din nou, acum, la telefon, cum isi face numarul de magie. A trecut la cealalta personalitate a sa, intr-o clipita: “Mi-am luat un credit de casa pe 300 de ani si trebuie sa-l platesc.”

Oricat s-ar lepada unul de celalalt, lucrurile sunt clare : Dezbracatu este Codrut. Codrut este Dezbracatu.



(imagine luata inaintea ultimei sale scamatorii: Dezbracatu face turul Romaniei pe bicicleta)

duminică, 27 iunie 2010

The Last Station (2009)

"Tot ce stiu, stiu pentru ca iubesc"

rating: Colectable

Dupa Creation, care punea o lumina personala asupra vietii omului Charles Darwin, ma bucur sa regasesc inca un film european fascinant, ce trateaza in mod sensibil si uman ultimii ani din viata ai maestrului Lev Tolstoy. Coproductie germano-ruso-britanica (regie-subiect-actori) filmul lui Michael Hoffman, The Last Station, aduna la un loc in peisajul campenesc ce recreeaza mosia de la Yasnaya Polyana un careu de actori extraordinari: Christopher Plummer (Tolstoy), Helen Mirren (contesa Sofia), Paul Giamatti (bunul prieten Vladimir Chertkov) si  James McAvoy (Valentin Bulgakov, secretarul personal al autorului rus). Desi nu se lauda cu o actiune consistenta, filmul asta e un exemplu de intepretare actoriceasca pentru fiecare din cei patru si un tur de forta splendid pentru doamna Mirren. Simpla ei prezenta e suficienta pentru a inflacara atmosfera fiecarei scene, contesa Sofia aparand ca o femeie distinsa, apriga, orgolioasa, posesiva, indragostita si geloasa pana la Dumnezeu si inapoi.

Ultima Statie e un film de epoca in cheie dramatica, cu o grija deosebita pentru autenticitatea decorurilor si a costumelor, centrat pe ultimii ani din viata marelui scriitor rus Lev Tolstoy, cand acesta scrisese deja Razboi si Pace si Ana Karenina. Retras la mosia sa impreuna cu sotia si fiica, maestrul ramane spiritul miscarii 'tolstoiene', care, sub ingrijirea lui Chertkov, devine un fel de religie a iubirii, pacii si renuntarii la posesiuni materiale si pasiuni carnale. Contesa Sofia insa nu inghite deloc aceasta filozofie intrucat dupa 43 de ani de casnicie sotul ei e gata sa-si vaduveasca familia de mostenire schimbandu-si testamentul si cedand drepturile asupra intregii sale opere poporului rus. Intrucat Chertkov avea interdictie de a parasi domiciliul este trimis un tanar secretar, Valentin Bulgakov (a nu se confunda cu Mihail Bulgakov, scriitorul) pentru a veghea si oferi un partener de conversatie filozofului rus. Adept convins al 'tolstoismului' bulgakov intra exact in mijlocul disputei conjugale dintre idealismul lui Tolstoi si pragmatismul Sofiei iar peste toate se indragosteste de o fata de pe mosie.

Batalia principiala dintre cei doi Tolstoi e dura, punctata deseori de manifestarile bolii lui Lev sau de isteriile Contesei. Si totusi intre cei doi exista iubire, asa cum se va vedea in scurtele momente de tandrete copilareasca sau in amintirile relatate de Lev secretarului sau. "I am the work of your life, you are the work of mine!" puncteaza Sofia Andreeva relatia existenta intre cei doi dupa ce in prealabil dezvaluise cat de mult a contribuit ea la opera sotului (a scris si rescris de mai multe ori Razboi si Pace pentru el, sfatuindu-l asupra personajelor cu intuitia ei feminina). Nu sunt prea multe de spus despre un plot al filmului intrucat e vorba mai degraba de o prezentare si dezvoltare a personajelor. Toti patru de care spuneam au performante superbe, Paul Giamatti isi asuma rolul de "villain" care vrea sa-i rapeasca contesei drepturile matrimoniale insa o face politicos, James McAvoy, tanarul a carui viata va fi fundamental schimbata de contactul cu un filozof al dragostei, pune mult suflet in jocul sau actoricesc (reconfirmand talentul din Atonement), iar Christopher Plummer si Helen Mirren ofera un regal cinematografic nominalizat la Oscar.

Finalul e ca in orice bio-pic, trist si emotionant si il vad capabil sa smulga un oftat cand privitorul numara ultimele 3 suflari ale maestrului in gara Astapovo. Nu ratati Ultima Statie, e o mica bijuterie.
Trailer

The Ghost Writer (2010)

rating: Brainwash de colectie

Nu-i drept ca ultimul film a lui Roman Polanski sa ruleze in cea mai mica sala de la CinemaCity in vreme ce 'ultima poveste cu jucarii' se proiecteaza simultan in 3 sali imense - 2D, 3D si dublat in romana. La fel de nedreapta e si traducerea titlului (adaptata) ca Marioneta, obscurand originalitatea si sensul intentionat de autori (Robert Harris, autorul romanului The Ghost, si scenaristul-regizor Polanski). Ghost Writer e un thriller politic actual realizat in maniera obisnuita a lui Polanski, cu acea doza de 'strange creepiness' ce-ti da impresia ca urmaresti un film supranatural. Dar nu e nimic supranatural in firea umana, in tenacitatea sau lipsa de scrupule a politicianului ori in mintea unui maestru in crearea suspansului cum e Polanski. Roman cunoaste toate tertipurile prin care sa ne atate curiozitatea, sa ne faca sa punem intrebari, sa credem ca am ghicit raspunsul pe care ni-l sugereaza el in doze mici pentru ca sa ni-l intoarca pe dos intr-o revelatie surprinzatoare si apoi sa ne "ucida" fara menajamente orice speranta pentru happy-end, reamintindu-ne ca cercul fatalist incepe si se termina in acelasi punct.

"Fantoma" sau "negrisorul" jucat de Ewan McGregor este acel scriitor anonim care ajuta persoanele publice lipsite de talent in condei sa-si scrie biografiile. In filmul lui Polanski el preia de la predecesorul sau decedat, rolul de a-i compila memoriile fostului prim-ministru britanic Adam Lang (Pierce Brosnan intepretand un personaj ce aduce cu Tony Blair), "auto-exilat" pe o insula in largul Statelor Unite in anticiparea unei decizii a Curtii Penale Internationale. Dat fiind ca biografia pregatita de fantoma precedenta e un "perfect remediu pentru insomnie", Ewan il chestioneaza pe Lang asupra laturii personale, in ideea ca publicul vrea sa stie ce inseamna sa fii conducator de stat. Investigatiile sale releva insa niste neconcordante care apoi, coroborate cu suspiciunea mortii precedentului biograf si cu cateva dovezi  "mostenite", il duc pe o panta a neincrederii si-l arunca intr-un paienjenis de manipulari si secrete periculoase, implicand "crime de razboi" si CIA.


In afara de tehnica fara cusur a lui Polanski in derularea povestii si gradarea tensiunii, maestrul stie sa creeze si cateva personaje excelente iar aici ma gandesc la sotia fostului premier, Ruth, pe care Olivia Williams o interpreteaza extraordinar ca pe o femeie deopotriva senzuala, vulnerabila, puternica si misterioasa. Pierce Brosnan e prezent exact asa cu iti imaginezi politicianul britanic: elegant, sarmant, cu o inteligenta si aroganta subtila. Din pacate insa nici el si nici "anonimul" biograf nu lasa o impresie foarte puternica iar scenele lor pe ecran nu aduc deloc emotie. E interesant modul in care personajul lui McGregor e pastrat anonim: nu se prezinta, lumea i se adreseaza cu "omule" sau "ghost" (fantoma), nu are trecut, istoric, familie sau planuri de viitor, e doar o umbra.. ceea ce insa m-a impiedicat ca privitor sa ma raportez cumva la el si sa-mi fie "simpatic". Fantoma nu reuseste astfel sa devina un "erou" tipic desi actiunea sa de descoperire a adevarului e laudabila.


Totusi, daca e sa ramanem la personaje, sunt cateva care in opinia mea stralucesc: cele secundare. Tom Wilkinson e un profesor dubios iar conversatia sa cu McGregor e ca un interogatoriu detectivistic, apoi batranul de pe plaja care n-are decat un minut pe ecran dar face toti banii, asistenta Amelia ofera o Kim Cattrall total neasteptata pentru mine si James Belushi e de nerecunoscut in debutul filmului. Iar cei doi chinezi ce fac menajul in casa premierului sunt magistrali in ciudatenia lor. Nota zece maestrului Polanski pentru urmarirea cu masina si scena de pe bac, plimbarea cu bicicleta, scena filmarii din elicopter, pentru cinematografia superba si aspectul rece-albastrui ce-mi amintea de The Ring, pentru muzica atmosferica stranie a lui Desplat si pentru locurile de filmare autentice gasite in Germania (regizorul are interdictie in State). Posibil ca finalul va parea unora jenant si nedrept, justificand trimiterea acestui film in debaraua multiplex-ului, dar cei care cunosc stilul lui Polanski nu vor fi deloc surprinsi. The Ghost Writer n-o fi o capodopera ca si Chinatown sau The Tenant dar e un thriller captivant de peste 2 ore ce trebuie verificat..

vineri, 25 iunie 2010

Gradina de vara

.

Stimati spectatori, va anuntam ca cinematograful se muta in aer liber (asta in zilele fara ploaie, tot mai rare). Pe stranduri, pe terase, pe ecranele-gigant care transmit fotbal din tara aceea exotica. E sezonul vuvuzelelor, sandalelor, hamacelor, salatelor de fructe si a comediilor light. Toata lumea vrea acum filme usurele, nesolicitante (asta in tara unde oricum nu luam nimic prea in serios, niciodata).

E sezonul perfect pentru un sezon din It’s always sunny in Philadelphia. Un sitcom lejer, combinatie de Seinfeld si Friends (mult mai crud, mai superficial, mai hedonist si simultan mai cinic, deci mai anii 2000). Patru „adolescenti intarziati” de 30 de ani (The Gang) se ocupa de un bar cvasi-falimentar (Paddy's Pub). Cvartetul de (anti) eroi e format din doi frati Dee (Kaitlin Olson) si Dennis (Glenn Howerton) si prietenii lor: infatuatul Mac (Rob McElhenney) si semi-retardul Charlie (Charlie Day).

Toti sunt mega-egocentrici, certareti si depravati. Asa, cum sunt oamenii in general, dar ceva mai exagerat. Poate de asta si ajungi sa-i simpatizezi, desi nu au nicio calitate vizibila. Sunt total „gresiti”. Nu suporta ca vreunul dintre ei sa aiba succes. Sunt asemeni celor "trei muschetari", dar pe invers. Daca unul scoate capul din mizerie, ceilalti trei comploteaza pe rand si ii pun bete in roate 'fericitului' chiar cu pretul nefericirii proprii.

Fiecare episod trateaza o tema grava in cel mai usuratic mod: avorturile, rasismul, cancerul, toate subiectele tabu sunt luate la misto. Pretind ca sunt ologi sau cancerosi ca sa obtina intalniri, pretind ca sunt gay doar ca sa atraga consumatori homosexuali in barul lor, sunt gelosi pe colegii lor care au fost molestati in liceu de profu de sport si se simt complexati ca n-au fost si ei abuzati. In fiecare noua actiune, membrii The Gang sunt animati de intentii bune, dar ajung intotdeauna sa faca exact opusul. Natura lor reala, profund meschina, infrange pana la urma orice dilema morala.

Daca Larry David (co-creatorul Seinfeld) s-ar fi nascut in 1980, in acest show si-ar fi bagat codita lui de provocator. Ideea serialului i-a venit lui McElhenney (in 2005) plecand de la povestea unui tip care-i marturiseste unui amic ca are cancer, in timp ce singura intentie a amicului era sa imprumute o minge de baschet. Pilotul a fost filmat cu un camcorder (camera digitala de buzunar) si a costat intre 85 - 200 $ (in functie de surse).



Scenariul e scris de obicei la patru maini, de McElhenny si Howerton. In State, show-ul ajuns la sezonul sase ( canalul FX i-a contractat pana la sezonul sapte) si intre timp in distribuitie a intrat si Danny De Vito. Episoadele se devoreaza rapid (au cate 20 de minute), ca inghetata la cornet. Te simti la fel de lipicios si murdar dupa. Sincer, It’s always sunny in Philadelphia nu e genul de serial pe care sa-l recomand cu amandoua mainile. Dar ma scuzati, e vara.

joi, 24 iunie 2010

Va prezint camera mea!

FALS ADVERTORIAL


M-a intrigat din prima descrierea pe care i-au facut-o pe un site cu gizmos: "cadoul perfect pentru prietenul care viseaza sa ajunga urmatorul Scorsese".

Eu nu visam sa ajung urmatorul Scorsese. Dar voiam o camera digitala cu care sa inregistrez instant "momente de familie" fara sa dureze 15 minute pana instalez echipamentu' si se pierde "momentul". Deci am taiat de pe lista camerele de filmat adevarate (care oricum costa de la 500 de euro in sus).

M-am indreptat asadar spre un camcorder de buzunar, un fel de "sapuniera" la categoria video. Stiam ca vreau o camera simpla, nepretentioasa, cu o calitate decenta a imaginii. Si mai stiam ca nu vroiam sa ma zgarcesc. Vroiam, scuzati expresia, "value for money". Toate cautarile mele au indicat Flip. Nu auzisem pana atunci de marca, dar se pare ca e foarte populara pe dincolo. Practic, a inventat o nisa si a obligat toti gigantii sa imite (fara succes inca) produsul.



Am ales modelul Flip Ultra HD dupa cateva zile de analizat diverse review-uri si tabele de comparatii. Probabil ca in subliminal a contat tot fraza aia cu Scorsese. L-am cumparat de la 3e, (partenerii nostri la concursul "cum sa castigi o camera in 3minutE"). Termenul de livrare e de 10 zile, pentru ca vine de mai departe. Mi-am ros unghiile de nerabdare cateva zile, dar a ajuns la termen. A costat circa 200 de euro, dar nu regret niciun cent.

Nu am caderea sa va dau detalii tehnice (specificatii aici). Cert e ca te imprietenesti imediat cu Flip iar comenzile sunt usoare si pentru un copil de 4 ani (am avut telefoane cu meniuri mult mai complexe). Flip are 5 butoane care fac toata treaba. Dureaza 5 secunde pana il scoti din buzunar si incepi sa filmezi (una din virtutile sale principale). Filmeaza pana la 2 ore, direct in memoria lui, in format MP4. Si da, imaginea e high-def.

Filmuletele se pot salva instant pe calculator cu ajutorul programului Flip Share (vine preinstalat). Pana si un analfabet digital ca mine s-a descurca sa il instaleze ( vorba aia: "dai next-next").

Flip e foarte orientat inspre tineretul conectat de azi, care vrea sa-si afiseze rapid ispravile via mail sau web. Il ajuta mult si fizicul. Are un port usb incorporat in partea laterala a camerei (noutate absoluta). Ca demonstratie, am facut un scurt filmulet si m-am cronometrat.

Mi-a luat fix 3 minute.

Jumate de minut a durat filmarea in sine. In alte 30 de secunde l-am salvat de pe camera pe laptop. Intr-un minut i-am pus titlu si generic de final (in care le-am multumit oamenilor din Stoieneasa care au avut grija sa nu distruga natura din jurul satului si lui Flip, pentru ca merita). Si inca un minut mi-a luat sa ma hotarasc ce piesa sa pun pe fundal.



Precizez ca materialul Come to my office! nu are nicio intentie artistica (desi bataitul si tremuratul camerei se incadreaza stilistic in noul val romanesc). Daca as fi stat intr-un loc, imaginea ar fi fost clara. Pe noapte filmeaza ceva mai bine decat alte camcordere din categorie, dar nu te astepta sa faci Blairwitch 4 cu Flip.

Ai putea insa filma cu Flip niste cadre de proba (daca esti in cautarea unor spatii pentru viitorul tau film), ai putea face linistit un scurtmetraj sau macar episodul pilot pentru serialul tau (asa cum au facut creatorii sitcomului It's always sunny in Philadelphia; despre asta in postul urmator). Eu nu am planuri asa mari. Vreau doar sa prind cateva "momente" pentru videoteca familiei.

Verdict: Nu cred ca "urmatorul Scorsese" va face filme pe Flip Ultra HD. Dar sunt sigur ca l-ar ajuta sa se joace inainte cu el. Pentru ca asta si e in fond, o mica jucarie. Vei crede probabil ca ai citit un advertorial. Stiu ca asa suna. Dar lui Flip i-as face oricand "reclama" cu inima impacata. Pentru ca daca e cineva acolo care vrea o camera digitala simpla, prietenoasa si descurcareata in noua lume ultra-conectata, n-are cum sa greseasca cu Flip.

miercuri, 23 iunie 2010

Ondine (2009)

Mica sirena amnezica

rating: Brainwash

Ondine mi-a starnit curiozitatea prin titlul intrigant care, cu toate ca nu-mi spunea nimic clar, avea totusi o oaresce nuanta poetica de inspiratie marina. Apoi, cand un film nu beneficiaza de o promovare ostentativa ofera deja un prim indiciu ca e posibil sa fie ceva de capul lui. Prin urmare mizam pe un film linistit, meditativ, ceva drama familiala fara prea multe complicatii insa cu niscai mister. In mare cuprinde exact aceste elemente doar ca filmul pluseaza cu aer irlandez si mitologie scotiana si are doua nume sonore pe afis: Colin Farrell, pescar si Neil Jordan, carmaci. Impreuna, cei doi cineasti irlandezi scot la lumina o mica povestioara fantastica, romantica si delicata, o interesanta adaptare a mitului sirenei.

Syracuse e un pescar in curs de reabilitare (in lipsa unor intruniri AA merge la spovedit), divortat si cu o fetita bolnava de rinichi, care in fiecare dimineata isi scoate barca in larg sa-si castige painea. Intr-o zi insa plasa mai tot timpul goala scoate la suprafata o femeie, tot goala, si sarmanul pescar incepe sa-si puna intrebari privind sanatatea mintii sale. Chiar e posibil sa fi pescuit o sirena? Sau are halucinatii. Femeia, pe langa ca-i frumoasa, mai e si amnezica si in plus canta angelic de sar pestii-n plasa. Syracuse o boteaza Ondine si o ascunde de ochii lumii dar nu si de privirile iscoditoare a fiicei Annie, care, ca toti copii mai destepti ca parintii lor, ii aduce dovezi in sprijinul teoriei supranaturale. Ondine ar putea fi o selkie, o femeie cu piele de foca, o nimfa care s-a dezbracat de piele pentru a plange 7 lacrimi pe uscat. O legenda scotiana.

Filmul foloseste misterul supranatural doar ca o metafora pentru fundalul unei povesti destul de umane de iubire. Amandoi protagonistii sunt oameni care si-au cam distrus viatile. Syracuse traieste de pe o zi pe alta, intre siguratate si vizite conjugale, incercand sa-si uite trecutul de alcoolic care-l facuse clovnul satului iar Ondine descopera lucruri noi si frumoase in fiecare zi, ezitand sa-si aminteasca de cine sau de ce fugea. Fugind de trecut ea devine o sursa de speranta si de noroc pentru un om cu vise naruite. Fetita Annie se ataseaza tot mai puternic de Ondine, incercand sa-i atribuie aura unei fiinte magice care ar putea sa o vindece de boala. Syracuse se ataseaza tot mai mult de "sirena" intrezarind dupa multa vreme o prima raza de lumina: pasiunea pe care i-o starneste o femeie a carei prezenta pare sa promita fericire extraordinara sau suferinta pe masura.


Mi-au placut personajele si modul in care formau acel trio familial pe care sa se construiasca cu optimism deznodamantul filmului. Exista o vizibila chimie intre ei iar poloneza Alicja Bachleda (Ondine) e perfecta in rol. Mi-au placut si personajele secundare, in special preotul jucat de Stephen Rea. Muzica e misto iar cinematografia lui Chris Doyle (cel vinovat pentru felul in care arata filmele lui Wong Kar Wai) e brilianta ca de obicei. E posibil ca solutia aleasa de Neil Jordan pentru a explica identitatea nimfei sa nu fie cea mai reusita dar coincidentele fericite in care culmineaza si tonul general al filmului il recomanda pentru o dupa-amiaza ploioasa, de felul celor din ultima vreme. Nu e un film extraordinar dar e o ocazie buna de a-l regasi pe Farrell intr-un rol reusit si, in plus, palavragind in Cork irish.

Trailer

sâmbătă, 19 iunie 2010

I Love You Phillip Morris (2009)

rating: Colectable

De cate ori mi se flutura in fata ochilor cate-un trailer de "ras" mi se reafirma ipoteza ca nu se mai fac comedii ca pe vremuri. Umorul veritabil fie s-a diluat in nesfariste comedii romantice cu actori frumosi fie s-a exhibat in parodii si gogomanii dintre cele mai desuchete pana a ajuns de prost gust. Deci cand mi se anunta ceva 'comedie dezastru' privesc un pic circumspect termenul si-mi rezerv o doza de obiectivism pentru a privi cu minima seriozitate chiar si cel mai neserios film. I Love You Phillip Morris e bazat pe o poveste adevarata, serios ca e, si anume povestea unui farsor gay care-si descopera in puscarie adevarata dragoste si apoi, cand iubitul e eliberat, evadeaza de nenumarate ori pentru a fi impreuna cu el. Suna spectaculos si ireal dar asta-i adevarul lui Steven Jay Russel. Probabil ca filmul ar fi fost obisnuit si nu prea interesant daca rolurile principale nu ar fi fost atribuite "cuplului" Jim Carey si Ewan McGregor.

Inca din debut te captiveaza un Russel (Jim Carey) in stop cardio-respirator pe un pat de spital narand istoricul evenimentelor care-l adusesera in acea situatie. Era un tip obisnuit, serif intr-un orasel tipic american, fara stresuri, cu nevasta draguta fata de care se purta galant, sotul ideal cum ar veni. Numai ca avea un secret: era gay si si-o tragea prin hoteluri ieftine. Pana ce sufera un accident nasol care-l determina sa-si reconsidere viata si sa iasa din "proverbialul" dulap ca sa traiasca ca un barbat gay adevarat. Isi lasa nevasta, isi gaseste un gagiu latin si se muta in Florida. Traieste scump prin hoteluri si spa-uri si devine un farsor inteligent si productiv pana ce atrage atentia si e bagat la zdup. Acum puneti alaturi cuvintele: Jim Carey, inchisoare, gay si o sa intelegeti de ce filmul asta e o comedie teribila. Aproape orice cliseu si preconceptie despre homosexuali e tratata cu umor si poate chiar incorect politic. Insa nu e decat un fundal pentru actiunea propriu-zisa a filmului, adica pentru situatiile absurde in care ajunge sa se puna un om care are boala minciunii.


Astfel filmul nu-si propune sa-i la misto pe cei aflati pe invers ci sa relateze povestea uimitoare a unui farsor indragostit de un coleg de puscarie. Phillip Morris (Ewan McGregor) apare ca un tip naiv, inocent si neajutorat de care Russel se indragosteste pe loc. In numele iubirii isi falsifica acte, se tranfera in celula lui Phillip, plateste pentru liniste, protectie sau momente romantice, il rasfata, il apara in instanta impersonand un avocat, se da drept doctor, se angajeaza CFO la o megacorporatie si-i devalizeaza de niste bani frumosi, in fine, rezumand, face o gramada de porcarii pentru a fi cu Morris asa cum vrea el. Doar ca se pierde in prorpiile tertipuri. E ca in Catch Me If You Can, tot timpul pe fuga, schimband identitati pana ce nu mai stie nici el cine e. Surprinzator am gasit si destula sensibilitate in filmul asta, nu doar gag-uri, probabil inspirata de jocul celor doi actori si de situatia oarecum dramatica a personajelor lor. Oricum ILYPM nu e o cmedie obisnuita, lucru sigur.
Trailer

vineri, 18 iunie 2010

Legea lui Solomon

DACIA IN KAPITALISM


Workshop-ul pentru documentaristi, EuroDoc, a trecut (neobservat) prin Timisoara. Macar doua doc’uri din program meritau atentia generala. Dacia, dragostea mea si Kapitalism – Reteta noastra secreta au multe in comun. Mai intai, pe Alexandru Solomon (producator la primul, regizor la al doilea). Ambele urmaresc odiseea Romaniei de la comunism la capitalism. In Dacia, Dragostea mea, istoria automobilului e un pretext pentru a relata momente-cheie din istoria noastra recenta. Din comunism: fotbalistul Miodrag Belodedic a fugit peste granita la volanul Daciei sale. Din tranzitie: un cioclu si-a modificat masina pentru a transporta mortii cu ea. Din prezent: fratii Bujor pleaca la munca in Spania intr-o rabla de 20 de ani. La un moment dat, autorii (spaniolul Julio Soto si romanul Stefan Constantinescu) uita de masina si se lasa condusi de povestile personajelor. „Structura e imperfecta” observa si producatorul Solomon, dar asta nu-i distruge farmecul. Ceea ce, daca vreti, putem spune si despre Dacie.



Kapitalism - Reteta noastra secreta
vede tara din alta perspectiva, de sus, de la nivelul marilor castigatori ai tranzitiei. Mogulii. Solomon a fost acuzat de Dinu Patriciu (unul dintre „eroii” filmului) ca e urmasul stangist al lui Michael Moore. Dar Solomon nu investigheaza. El doar observa. „Principiul meu a fost sa-i las sa vorbeasca (...)” si astfel „putem intelege ce gandesc si cine sunt ei cu adevarat”.

Versiunea lunga, pentru marile ecrane, ruleaza la Studio doua saptamani, in mod exceptional. Pentru ca este exceptional.

miercuri, 16 iunie 2010

The Mysterious Explorations of Jasper Morello

Daca aveti timp uitati-va la filmul asta.. e un scurt/mediu metraj fantastic realizat de Anthony Lucas, un exemplu stilistic de steampunk, cu poveste gotica si tehnologie retro-futurista a la Jules Verne, dirijabile de fier si mecanisme complicate de rotite, ceasuri, parghii etc.. tot tacamu genului. Mie imi place enorm cum arata grafica asta de lumini si umbre, nu vezi clar personajele dar decorul e migalos..si misterios. Scenariul e interesant iar filmul a fost nominalizat la Oscar in 2005, cred.

ShortsUP - Noaptea lunga a filmelor scurte

Nu uitati ca vine ShortsUp, o noapte lunga si plina de scurtmetraje deosebite, simultan in 4 orase intre care si Timisoara. Pe 19 iunie in Club Setup de la 21 aveti program lung de filme scurte. O sa vedeti castigatorul Oscar de anul asta, Logorama, castigatorul la berlinale, Incident la o banca, niste scurte romanesti mai vechi (Nunta lui Oli care nu l-ati vazut zic sa nu-l ratati) si mai noi (Derby a lui Paul Negoescu si Muzica in sange a lui Alexandru Mavrodineanu, primul cu suporteri, al doilea cu manelisti). Foarte misto sunt si Granny O’Grimm’s Sleeping Beauty(irlandez) si French Roast (francez), doua animatii gen fabula. Orele de difuzare sunt aici in program.


marți, 15 iunie 2010

Corespondentul Marelui Ecran la TIFF

Anda Ionescu este din Arad si tocmai termina facultatea la Timisoara. Ca sa-si faca mai mult curaj pentru licenta a plecat -fireste- la TIFF. Fata de gasca, Anda ne-a povestit ce a vazut si ce i-a placut in patru zile (si 15-16 filme) la Cluj. Asadar, “experienta TIFF” varianta Anda. 

J`ai tue ma mere/Am omorat-o pe mama, 2009 – Xavier Dolan, Canada

Asta imi vine primul in minte cand ma gandesc la TIFF 2010, probabil fiindca atunci cand s-a terminat, am simtit ca am stat doar vreo 30 de minute in sala (asa de prinsa am fost). Cand am iesit din cinema am simtit nevoia sa ne descarcam discutand ceea ce tocmai vazusem. 

Xavier Dolan avea doar 19 ani cand a scris scenariul (autobiografic), cand a regizat si si-a repartizat rolul principal in film. Ma gandeam ca o sa fie clasica refulare a unui adolescent frustrat de relatia cu parintii care se crede mare regizor, actor si tot ce mai vrei. Departe de asa ceva.

Povestea e usor dramatica, dar fara sa fie transformata inutil in tragedie – Xavier vorbeste cu camera despre cat de absurd e sa te simti vinovat ca nu iti iubesti mama, chiar daca ea, la randul ei, nu te iubeste deloc. Personajele mi se par foarte bine construite – nu putem lua partea niciunuia, dar parca nu putem nici sa-i condamnam si sa impartim vina, oricat de cumplita e relatia dintre ei si oricat de evident e modul in care amandoi se terorizeaza reciproc. Iar Xavier asta are niste momente pe cat de tulburatoare, pe atat de bine interpretate. Ce sa mai spun de realizarea artistica si regie, care transforma povestea in poezie, apoi in imagini halucinogene, in isterie, uneori intr-o liniste contrastanta cu tot restul filmului etc. 
 
Am auzit si unele critici prin sala pentru ca da, pe alocuri poate fi iritant - dar in fond asta e si ideea. Altfel cum ai putea sa rezonezi cu povestea asta? Nu poti sa nu fii iritat cand vezi cum doi oameni in fata ta se mananca unul pe altul. In fine, mie mi-a ramas in minte. Si cand te gandesti la un film cateva zile dupa ce l-ai vazut inseamna ca e ceva de capul lui. 

Tetro, 2009 - Francis Ford Coppola

Spre deosebire de J`ai tue ma mere, se pare ca Tetro a fost apreciat in unanimitate. Si pe buna dreptate, pentru ca si asta te tine nemiscat pe scaun vreo doua ore si ceva (cred) si te face sa razi, sa lacrimezi (nu chiar sa plangi) si sa ai momente de “wtf?” 

Ni s-a spus la final ca e chiar povestea vietii lui Coppola si ca el isi dorea de foarte mult timp sa faca filmul. S-a gandit la el de vreo 40 de ani si cum deja are in spate o varsta si o cariera de succes, nu a mai simtit nevoia sa-si demonstreze toate calitatile, asa ca si-a permis sa faca filmul exact asa cum si l-a imaginat, fara sa respecte anumite conventii sau sa recurga la anumite tehnici.

Un anume tanar, Bennie, pleaca spre Bunos Aires sa-si intalneasca fratele pe care nu l-a mai vazut de mic. Cand ajunge acolo, gaseste un artist frustrat, misterios, cu probleme psihice si diverse alte tulburari emotionale. 

In timp ce vedem o reuniune si o iubire fraternala sincera, suntem martori la ciocnirea a doua lumi paralele (chestia asta e redata si prin niste scene de teatru ce parca intrerup filmul si redau anumite sentimente prin tot felul de metafore si simboluri). Dramatismul se potriveste de minune - pana la urma cei doi frati sunt argentinieni, deci normal ca tot filmul sa fie pasional. Meritaaa. 

Ein Traum in Erdbeerfolie/ Moda comunista, 2009 - Marco Wilms, Germania

Cel mai fain si neconventional documentar dintre cele trei pe care le-am prins. Realizatorul Marco Wilms era si el implicat in miscarea cu pricina asa ca filmul nu e doar un documentar istoric ci si unul sentimental.
E vorba despre ceea ce se intampla pe scenele underground din Berlinul de est – tot felul de prezentari clandestine, locuri ascunse si ciudate, haine futuriste si marturii ale designerilor care au condus lumea modei in perioada comunista. 

Nu e un film pentru fetele pasionate de moda! Moda Comunista vorbeste despre modul in care istoria da un gust specific chiar pentru orice (domeniu). Si e interesant sa privim moda din perspectiva comunismului pentru ca, in fond, moda se teme poate cel mai tare de uniformizare. 

Last Conversation, 2009 - Noud Heerkens, Olanda

Nu m-a impresionat in mod special prin subiect sau alte aspecte, insa mi-a atras atentia faptul ca e un experiement cinematografic.

Tot filmul e facut dintr-o singura scena care ne-o arata pe Anna, proaspat despartita de un anume individ si care conduce singura in masina, vorbind la telefon cu ex-ul. Toata povestea tine o ora si un pic si a fost filmata dintr-o bucata (intr-o singura scena). Pentru asta, regizorul ne-a povestit cum a atasat 25 de camere automobilului cu pricina si a lasat actrita sa se descurce. 

Mi se pare un exercitiu interesant pentru o actrita, mai ales pentru o actrita de film, dar si pentru regizor, care are instrumente limitate de lucru. Aveam o groaza de intrebari la final, nu stiam exact daca era cineva la capatul celalt al firului si daca acel `el` era real in scenariu (se pare ca da), daca Herkeens asta avea de gand sa experimenteze tehnica asta si apoi a incropit un scenariu sau invers si multe alte intrebari.

In fine, e genul de film la care risti sa te plictisesti, daca nu esti in dispozitia necesara. Nu m-am plictisit fiindca atmosfera era de asa natura (doar eram la TIFF), dar daca eram acasa probabil dadeam un pic pe fast forward. Oricum, merge vazut. A, si a luat premiul special sau ceva..

Marti dupa Craciun, 2010 - Radu Muntean

N-am prins prea multe filme romanesti din pacate ( vroiam sa ma pun la punct la capitolul asta, dar s-au vandut biletele ca painea calda) asa ca fara sa pot face o comparatie cu Aurora, Felicia, Medalia de onoare sau alte cele oricum o sa sustin in continuare ca Marti dupa Craciun e foarte fain si o sa ma lupt pentru el cu anumite persoane care mi-au zis ca-i “sec”.

E povestea clasica a cuplului aflat intr-o criza existentiala cauzata de monotonie si previzibilitate. Cu toate astea, te lipeste de ecran. Dupa ce l-am vazut am inteles de ce Mihai Chirilov zicea ca e cel mai matur film al lui Radu Muntean – prin modul in care personajele gestioneaza problema si cum discuta, plus ca interpretarea le foarte fireasca. Chiar si scenele intime sunt facute in asa fel incat sa nu ai senzatia ca regizorul vrea sa socheze (am senzatia asta cand vad nuditate explicita nejustificata). Aici parca se justifica tot. Inca odata parca n-am respirat in timpul filmului si de data asta fara sa fie vorba despre vreo actiune care sa te prinda. Tzutz. Parca am o pofta acuma sa ma uit la filme romanesti. 

La capitolul “filme romanesti” as mai aminti Manusile rosii a lui Radu Gabrea, care incearca sa ne explice comunismul din interiorul sistemului. Un tip la vreo 30 de ani, sas, inchis fara sa stie de ce e inchis, se confrunta cu un sistem necunosut pentru el, si care incearca sa rationalizeze ce i se intampla si sa se autoprotejeze. Alex Mihaescu, personajul principal face treaba buna avand in vedere ca e la debutul sau in lung-metraj – mai joaca si Ioana Iacob, actrita la Teatrul German din Timisoara, Mircea Rusu si Marcel Iures. Genul de film incomod si tulburator, dar necesar, zicea Gabrea la finalul filmului. Na, acuma nu stiu daca chiar necesar, dar cu siguranta diferit fata de celelalte filme romanesti despre comunism. 

Buna, ce faci? de Alex Maftei era destul de apreciat de critici. Mie nu prea mi-a placut – o comedie romantica destul de comerciala, despre un cuplu in care el si ea au ajuns la varsta de vreo 40 de ani si nu se mai simt atrasi unul de celalalt, asa ca incep sa “se date-uiasca” pe internet, ca sa afle in final ca vorbeau unul cu celalalt.
Arata ca o reclama (nu stiam eu ce mi se pare ciudat la imagine, in final mi-a venit ideea). E ceva nou pentru filmul romanesc si dintr-un anumit punct de vedere mi se pare ok ca exista si genul asta, ca publicul e destul de variat. In plus, are si niste poante faine prin anumite locuri si e destul de entertaining. Nimic mai mult.

Anda Ionescu

Mesaj in sticla

"Draga Richard!




In acest moment iti scriu de pe un deal scaldat in soare
inconjurat de greieri, cosasi si pitpalaci
Ca sa ajung aici a trebuit sa cosesc niste iarba (no shit)
adica, pentru a ma conecta la net.
Nu ma plang: ti-am zis ca ne mutam la tara cateva saptamani.
Dar am crezut ca voi avea net inauntru. NU merge, semnalul e prea slab.
La telefon e si mai slab.
Prin urmare, prezenta mea pe marele-ecran va fi subtire vara asta.
Eu voi incerca sa apar sporadic,
macar cu chestii scurte
dar greul va ramane pe tine.
Oricum, macar o data pe saptamana iti trimit ceva.
Rugamintea mare  e sa le editezi tu, sa le pui poze
(pentru ca n-am baterie la laptop cat sa le editez direct in blog)
La fel ca acum, la textul Andei, care ne povesteste ce a facut la TIFF. (postul urmator, n.r.)

merci compadre
stiu ca intelegi
si chiar daca eforturile par inegale
ma voi revansa in toamna


ps: sau zicem ca suspendam  temporar blogul pe vacanta
stiu ca n-o sa fii de acord cu asta." (aici ai dreptate!)

:)
 Lucian

Apai sa nu... cum sa nu... Lasa bre Luci ca un negru pe plantatie urbana e de-ajuns. Tine Richie ecranul deschis pana te-ntorci.. Da vezi, pune si tu un snop de iarba dinaia proapat cosita deoparte si pentru tovarasu tau ;).

duminică, 13 iunie 2010

Mr. Nobody (2009)

rating: Colectable

In cazul lui Mr. Nobody pot spune fara dubiu ca asteptarea de vreun an intre primul trailer si momentul vizionarii a meritat. Sperantele pe care mi le facusem in privinta filmului lui Jaco van Dormael s-au implinit in 2 ore de fantezie, drama, romantism si science-fiction. E neplacut sa vorbesti despre Mr Nobody fara sa spoilaresti ceva din poveste, fiind atatea lucruri marunte care-l fac deosebit si pe care ai vrea sa le dezvalui.. Din fericire nu e un film care sa poate fi povestit ci unul ce-si pastreaza farmecul in vizionarea unor imagini splendid trase si montate tare alambicat astfel incat sa cunosti deodata povestea unui om cu cel putin 3 vieti diferite. Si sa-ti pui permanent intrebarea care e cea reala si care sunt fantezii. Prin urmare putem extinde ideea unui Jared Leto ce joaca un numar considerabil de personaje, chiar daca ele sunt multiple versiuni ale lui Nemo Nobody, fiecare din ele rod al diferitelor alegeri pe care omul le face in viata.

Mr. Nobody e parca facut intentionat sa-ti alerge neuronii si incante ochii. Povestea incepe futurist cu batranul Nemo Nobody care, la varsta de 118 ani e singurul si ultimul om de pe planeta care va muri de batranete. Restul lumii apelase deja de multi ani la tratametul genetic ce elimina imbatranirea oferind o cvasi-imortalitate. In ultimele sale momente batranul este intervievat de un jurnalist in legatura cu amintirile sale despre vechiul Pamant si descopera cu surprindere ca ele sunt deosebit de confuze. Momente ale vietii sale sunt redate intr-un mod care aduce cu saltul in timp sau in alte dimensiuni al unui om ce-si cunoaste astfel diversii "ei" nascuti la o anumita rascruce de drumuri: despartirea parintilor sai. Mr Nobody apare astfel ca o tabla de sah unde diversele mutari dau nastere unor noi directii de actiune, pana ce suita de evenimente te aduce intr-o ipostaza in care singura alegere e sa nu alegi. Cum s-au intalnit parintii, cum s-a nascut el, legaturile de prietenie si/sau amor cu cele 3 fete din vecini, drame, tragedii sau momente de fericire maxima, cam toate consecintele ce survin dintr-o banalitate ca invitarea unei fete la dans in locul alteia sau sosirea cu 10 secunde mai tarziu la o intalnire sunt explorate cu talent si dezvaluite cu sensibilitate sau umor.


Filmul releva astfel 3 vieti diferite ale aceluiasi personaj, 3 povesti de iubire, 3 drame familiale vazute prin ochii aceluiasi personaj central care incearca sa-si inteleaga destinul. Care e cea adevarata? Intr-una Nemo stie sa inoate in alta nu, in una se muta cu mama in alta ramane cu tatal sau, intr-una e singuratic si scrie povesti SF in alta e indragostit de Ana, sau de Elise, sau de Jean, e familist cu casa, peluza si 2 copii sau vaduv..o multime de posibilitati si de alegeri pe care le rememoreaza intr-un efort extenuant de a se convinge ca a trait o viata plina. "I'm not afraid of dying, I'm afraid I've not lived enough" se confeseaza batranul. Problema e ca fiecare din vietile sale ar putea fi cea adevarata.


Alaturi de frumusetea povestilor si a personajelor filmul incorporeaza si o serie intreaga de concepte filosofice precum implacabilul destinului sau futilitatea ori importanta unei alegeri, teoretizeaza pe intelesul nostru bigbang-ul si efectul curgerii timpului, lucruri ca dimensiunile si string-urile, explica testul superstitiei, mitul ingerilor care sterg memoria copiilor la nastere, teoria haosului, entropia universului ori efectul fluture. Toate sunt intr-un fel prezente in filmul lui van Dormael, intr-o forma sau alta, expres sau tacit, si din fericire nu se ajunge la un ghiveci fara sens. Mr. Noboy e un mix de lucruri misto, desi intrigante sau confuze uneori, cu o imagine superba si o muzica asemeni (Mr. Sandman, Where is my mind) cu un Jared Leto intrat perfect in rolul tanarului ingenuu si bun care lupta pentru pastrarea fiecarei iluzii si care m-a dus cu gandul la filme magice ca Vanilla Sky sau The Imaginarium of Doctor Parnassus. Cred ca regizorul belgian e un mare artist iar filmul asta e genial. Nu-l ratati.

Trailer

vineri, 11 iunie 2010

Exam (2009)

rating: Brainwash

Imi plac thriller-ele inteligente si filmele care presupun dezlegarea unor puzzle-uri de care depinde deznodamantul unei situatii tensionate. Sunt asemenea unor jocuri ce pun rationamentul la treaba si in care parca esti intr-o cursa cu personajele din film incercand sa dibuiesti inaintea lor mecanismul. Numai ca de multe ori esti tras pe sfoara de regizorul papusar care tine atat sforile personajelor cat si indiciile combinandu-le in asemenea mod incat tu sa n-ai o imagine prea clara, scopul lui fiind evident uimirea ta din final. Exam e un asemenea film, grupand o serie de personaje intr-o situatie comuna din care unul va trebui sa iasa invingator. Nu e o idee originala, am mai gasit-o in multe filme de gen, de la inteligentul Cube pana la toate clonele Saw. Cel mai aproape de britanicul Exam insa e spaniolul El Metodo, fiind si aici vorba de o metoda neortodoxa de selectie a celui mai potrivit candidat pentru un post intr-o mega-corporatie.

Examenul lui Stuart Hazeldine presupune o proba dubioasa de perspicacitate pe care trebuie s-o treaca cei 8 candidati inchis intr-o camera fara ferestre si paziti de un gardian inarmat. Supraveghetorul ii anunta in termeni fara echivoc conditiile de examen: au o foaie de hartie pe care sa treaca raspunsul la o singura intrebare. Timp de lucru 80 de minute. Se interzice sa i se adreseze lui sau gardianului, sa deterioreze foaia de examen sau sa paraseasca incaperea. Partea cu schepsis e ca in momentul in care intorc foaia nu gasesc nici o intrebare astfel ca restul timpului au de descifrat mai intai intrebarea si abia apoi raspunsul.

Cu un cadru de desfasurare atat de restrans si un timp de actiune real totul se reduce la personaje, ceea ce-i un lucru bun. Sunt 4 barbati si 4 femei, reprezentand indivizi de tipologii si rase diferite ce nu se cunosc si, mai mult, sunt in competitie pentru acelasi job. Modul in care ei evolueaza de la complet straini la factori de influentare in luarea unor decizii dificile in doar 80 de minute face ca filmul sa merite a fi vazut. Totusi e posibil ca intriga sa para incalcita si finalul deloc lamuritor dar pe durata unei ore si jumatate simturile va vor fi alerte si chiar flamande in descoperirea pieselor din puzzle. Si daca n-ati vazut El Metodo sau La Habitacion de Fermat va sfatuiesc sa va faceti temele ca nici nu banuiti ci bijuterii va scapa. Trailer.

Kapitalism?


Azi si numai azi, Kapitalism - Reteta noastra secreta va fi proiectat in prezenta autorului Alexandru Solomon, in Aula Magna de la Universitatea de Vest Timisoara. Dupa care il puteti vedea la Studio.

Nu ratati istoria pe viu a tranzitiei noastre mortale.
Despre curajosul documentar am scris aici.

joi, 10 iunie 2010

Kinofest

Maine si doar maine, la Timisoara: Kinofest.
45 de aperitive premiate la Cannes si Venezia, yamiii!
Doua reprize de 120 minute de scurtmetraje in Setup.
Am mai zis ca locul nu e potrivit pentru cinema,
dar tinand cont de restul meniului (concert+party+DJ+visuals) are sens.

miercuri, 9 iunie 2010

Trailerul zilei: Mortal Kombat Rebirth

Ok, stiu ca nu-i un trailer dar alta rubrica n-am unde sa-l incadrez asa ca.. E deja destula valva in jurul clipului de 8 minute scos acum doua zile la lumina online-ului si disputa initiala privind ce se anunta (film sau joc) a fost clarificata. Se doreste reinvierea francizei Mortal Kombat dar de data asta in tonuri mai dark, iar pentru a raspunde interesului manifestat de Warner Bros s-a realizat acest footage de 8 minute intocmai ca un teaser mai lung. Regia ii apartine lui Kevin Tancharoen (Fame) iar coregrafia luptelor e pe mana lui Larnell Stovall - tipul responsabil pentru actiunea din Undisputed 3. Actorii vazuti deja in clip sunt Michael Jay White (Jax), Jeri Ryan (Sonya Blade), Matt Mullins (Johnny Cage), Lateef Crowder (Baraka) si Ian Anthony Dale (Scorpion). Clipul e un fel de mapa de prezentare a viziunii regizorului catre bosii de la WB. Sper sa-i convinga, pentru ca eu cel putin am inceput sa visez deja la niste fight-uri dementiale. So MKR, get over here, please!

<

marți, 8 iunie 2010

Bune si rele

Din considerente de natura personala, in aceste zile fiind mai concentrat pe imbogatirea cunostintelor literare decat cinefile, am zis sa fac un scurt amalgam de filme recomandate si nerecomandate, daca tot n-am gasit ceva extraordinar si am putin timp liber pentru asta. Deci filme bune si filme (ne)bune sau rele.

Sa incepem cu filmele "rele" pe care nu le recomand deloc pentru ca, sincer, cred ca sunt o absoluta pierdere de vreme.

From Paris with Love (2010). Tagline: Two agents. One city. No merci. Deci pe bune, Nu, multumesc. O extravaganza violenta, ticsita de kung-fu si explozii, desfasurata pe strazile Parisului, foarte previzibila si plina de clisee. Un J. R. Meyers in rolul unui functionaras de amabasada/spion amator e pus alaturi de un John Travolta chel si un pic psihopat venit in capitala Frantei sa aplice o razbunare personala intr-un razboi al drogurilor. N-am rezistat decat jumatate de ora la el. Aveam asteptari dupa precedentul film semnat Pierre Morel - Taken ala fusese un thriller destept - si mi-au fost inselate.

The Losers (2010). Tagline: You Don't Give Them Orders. You Just Turn Them Loose. Dati-mi voie sa rad un pic. Ok, gata. La Losers chiar m-am uitat pana la final sperand ceva. M-a convins si recenzia lui Roger Ebert. Am zis ca poate e ceva misto. In afara de scena de bataie din dormitor intre J. D. Morgan si Zoe Saldana restul e un action movie de categoria B, in care o echipa de special-ops e trasa pe sfoara in Bolivia (eternul dusman sud-american) si lasata sa moara. Numai ca in locul lor ard in flacari o gasca de copchii si un ursulet de plus. Cum zice Ebert: de fiecare data cand vedeti intr-un film  de actiune un copil urcat in elicopter cu cuvintele "ai grija de ursulet" atat copilul cat si ursul vor arde-n flacari.. True! Prin urmare echipa de "pierzatori" se da la fund si asteapta momentul in care se pot intoarce ca sa aplice razbunarea. Un film tipic de miercuri seara pe ProTV.

Percy Jackson and The Olimpians: The Lightning Thief. Tagline: Some Heroe Are Made And Some Are Born Of The Gods. LoL. Varianta mai pentru copii a legendei lui Perseus, care aici e mai cool ca-l cheama Percy si e fiul lui Poseidon nu al lui Zeus. El nu stie insa, traieste linistit cu mama sa, merge la scoala etc. Pana ce e atacat de o harpie si acuzat de a fi furat fulgerul lui Zeus. Urmeaza initierea lui in legendele Olimpului, cursurile de la scoala de supereroi unde da peste multi copii abandonati de zei, inerentele probleme de familie, drama, lacrimi, o Meduza jucata de Uma Thurman cu ochelari de soare (wtf!), Pierce Brosnan e un centaur (indeed he is!!) si o vizita in infern unde Hades e o varianta undergroud de Bob Dylan. Filmul e ecranizarea unui roman fantastic, dintr-o serie de 5 romane, ceea ce ma duce cu gandul la nasterea unei noi francize. Insa e prea neserios ca sa prinda la poporul peste 15 ani. De vazut duminica dimineata in loc de Hercule sau Xena. Sau pas.

Cop Out. Tagline: Rock out with your Glock out. Nu am gasit nici un motiv in primele 15 minute din film pentru a continua vizionarea acestei comedii cu Bruce Willis. Asa ca am renuntat. Umorul nu m-a prins si imi place sa cred ca am simtul umorului.

Si acum sa trecem la filmele bunicele si pe care le-am vazut si deci le recomand mai departe:

Unthinkable (2010). Tagline: Right and Wrong no longer exist. Filmul asta e inselator. E un thriller psihologic care incepe destul de cliseic cu o amenintare terorista pe sol american. Trei focoase nucleare urmeaza sa explodeze in cateva zile daca nu sunt indeplinite niste conditii. Am zis: ok am vazut filmul asta. Dar ma uit pentru Samuel L Jackson si Carrie Ann Moss ca mi-era dor de ei. Impresia era de inca un film triumfalist republican care sa justifice metoda americana. Apoi insa s-a schimbat ceva. Teroristul era american, revendicarile erau perfect rezonabile comparativ cu riscul amenintarii (retragerea trupelor americane din Irak). In plus intra in schema Samuel Jackson intr-un rol de interogator tortionar, ceva ce abia prin documentare mai vezi si apoi crezi ca da, filmul vrea sa expliciteze necesitatea abuzurilor de acest fel. Dar iar te inseala. Carrie Ann Moss joaca rolul de investigator FBI cu morala intr-o mana si legea in cealalta, iar prin ea premisa filmului cu Binele si Raul incepe sa se reveleze cand cronometrul se apropie de final. Cand incepe tortura sa fie justificata? Trailer.

The Crazies (2010). Tagline: Fear Thy Neighbor. Remake-ul lui Breck Eisner la filmul din '73 a lui Romero nu aduce noutati ci doar o versiune polished a filmelor cu zombie. Intr-un orasel tipic american oamenii incep sa inebuneasca de la apa infestata cu ceva. Si evident sa devina zombie sangerosi. Nu-i nimic iesit din comun in privinta story-ului, e tipic genului, cativa nu se vor infecta si vor incerca supravietuirea, apoi se vor infecta si ne va oferi doza de dramatism, pentru ca tot ne-am atasat de ei. Partile bune sunt la cinematografie (contrastul dintre peisajul campenesc idilic si oroarea ce urmeaza), efecte si personajele principale recognoscibile: Timothy Olyphant (Hitman) si Radha Mitchell (Silent Hill). Cateva momente de thrill, niste scene gore si un final deschis puncteaza un remake fidel dar deloc memorabil. Pentru fani. Trailer.

Triangle (2009). Tagline: Save Our Souls. Unul din cele mai angajante mental filme din ultima vreme, horror-ul psihologic al lui Christopher Smith e fracturat, intrigant, ciclic si totodata usor de inteles la final. E genul de film de festival horror, ca un puzzle si cu cateva momente de fiori. Povestea se invarte in jurul unor tineri plecati cu iahtul la plimbare si care intampina o furtuna ciudata care le rastoarna ambarcatiunea. La scurt timp pe langa epava trece un vas de croaziera fantomatic pe care se adapostesc dar unde nu gasesc pe nimeni. Si acolo totul se rupe, timpul, identitatea, locul devine o bucla in care actiunea de scapare se repeta la infinit. Neaparat de vazut. Trailer.

El aura (2005). Un film excelent al regretatului Fabian Bielinsky, un neo-noir spaniol cu o tusa melancolica si o cinematografie splendida. Espinoza e un taxidermist care sufera de epilepsie si crede ca e capabil de a comite crima perfecta datorita memoriei sale fotografice si atentiei pentru detalii. In urma unui accident de vanatoare in care ucide un om involuntar, curiozitatea il trece peste drama si convinge sa cerceteze identitatea victimei descoperind un infractor pe cale sa comita un jaf la un cazinou. Isi asuma rolul acestuia si se implica fara sa vrea in suita de evenimente ce vor urma, ajungand chiar sa-si puna viata in pericol si totodata sa-si dovedeasca siesi capacitatea de a comite crima perfecta. Trailer.

Cashback (2006). Tagline: Sometimes love is hiding between the seconds of your life. O frumoasa si originala comedie romantica in regia lui Sean Ellis despre un tanar artist care dupa o despartire nasoala se alege cu o insomnie cronica. Avand atata timp de ucis se angajeaza pe tura de noapte la un supermarket si-si descopera o abilitate faina de a scapa de rutina: evadeaza in imaginatia sa, oprind scurgerea timpului si realizand portretele frumoaseleor cliente din magazin. Amuzant e ca fiecare angajat are propria rutina si in plus, una din casiere nu e poate fi inghetata in timp, suficient pentru ca ochii mintii sale s-o dezbrace. Iar asta il intriga pe baiat. In principiu filmul asta e despre trecerea peste despartiri, rutina, sechele din copilarie si despre realizarea viselor. A fost o surpriza misto pentru mine iar muzica e foarte reusita. Trailer.

Veronika Decides to Die (2009). Tagline: For Veronika, confronting death...is discovering life. Dupa romanul lui Paolo Coelho nu ma asteptam sa iasa cine stie ce film dar asta e oarecum acceptabil. Sarah Michelle Gellar joaca rolul Veronikai, o micuta corporatista care nu mai face fata si decide sa moara. Un pumn de pastile, niste bourbon si gata. Doar ca e salvata si transportata la o clinica privata unde sa se refaca si sa descopere motive pentru a se bucura de ultimele zile (se alesese cu un anevrism care putea oricand s-o termine). Cred ca principalul atu al filmului e rolul Veronikai, Sarah facand o partida misto in rolul sinucigasei cu multe issues de rezolvat. De vazut in special de aceia care n-au chef de citit Coelho. Trailer.

Casa de pe strada noastra

Mircea Saucan e un nume pe nedrept uitat din cinematografia romaneasca. A facut cel putin putin doua filme fundamentale, cu mult inaintea timpului lor: Meandre (1966) si Suta de lei (1973).

Regimul nu l-a inghitit, desi arta lui nu era fatis ostila comunistilor. Regizorul chiar studiase la Moscova. Filmele lui Saucan reprezentau un strigat de libertate, care n-avea legatura cu o doctrina sau alta. Comunistii l-au supus la presiuni enorme. A editat Meandre cu un securist in sala de montaj. E un miracol ca pelicula a fost salvata pana astazi. Saucan a fost impins -la propriu- pana in pragul sinuciderii, scos pe linie moarta din punct de vedere profesional si, pana la urma, obligat sa emigreze in 1987 (in Israel, unde a si murit in 2003).

Nu a mai facut film. A continuat sa scrie.

Criticul de film, Iulia Blaga a incercat sa-l scoata din uitare prin volumul disponibil si pe site-ul liternet: Fantasme si adevaruri. O carte cu Mircea Saucan. Cuprinde o serie de dialoguri acasa la regizor (in Nazaret), memorii si fragmente din opera scrisa a lui Saucan. Despre filmele sale a scris si Marian Radulescu, care le-a asezat si pe net, spre bucuria noastra.

Pentru un prim contact cu opera lui Saucan va propun mediumetrajul Casa de pe strada noastra, Studiourile Sahia, 1957. E povestea unei case si a oamenilor care au locuit-o, spusa de obiecte (martori tacuti) si narata de inconfundabilul Radu Beligan.

Eleganta scenariului si viziunea originala a autorului sunt evidente inca de la acest al doilea film: "O casa este o nava cu care oamenii calatoresc in timp (...). Odaile sunt vaste cutii de rezonanta (...). Oamenii nu mor cu totul. Duhul lor salasluieste multa vreme in lucruri ca un parfum". Curat parfum de epoca.



Un documentar cu valoare de document de arhiva, dar a carui delicii nu sunt degradate de trecerea celor 53 de ani. Poate va deschide pofta pentru EuroDoc (4-11 iunie), workshop international care aduna zilele astea la Timisoara crema filmului documentar.

duminică, 6 iunie 2010

Etichete

TAXI DRIVER


Recent am fost invitat sa vorbesc despre cinema la un post local de televiziune (TVT 89 in caz ca va pasa). Prima faza haioasa a fost ca gazdele vroiau sa treaca pe ecran numele meu. E ok sa scrie dedesupt critic de film? Pai nu e ok zic, ca nu sunt. M-am bucurat ca mi-au ridicat mingea la fileu pentru ca vroiam sa lamuresc odata pentru totdeauna (in caz ca va pasa) in ce calitate vorbesc despre filme. N-am nimic contra criticilor, dar de obicei oamenii acestia au studii de specialitate, au scris ceva lucrari. Eu sunt cel mult cronicar, comentator de film daca vreti. Dar cel mai corect, sunt cinefil. Bun, au zis tipii de la tv, atunci sa trecem cinefil?

Oamenii simt nevoia să pună etichete la orice. Dar mai ales la filme.

De fiecare data cand pomeneam un titlu de film, coprezentatoarea emisiunii ma intreba invariabil despre ce gen vorbim: e comedie romantica? e thriller? I-am zis ca nu poti sa imparti filmele in de groază, de acţiune, de dragoste, de ras, poliţiste şi de dormit (adica europene). Ca si cum ai putea sa etichetezi viata, a ta sau a altora, in horror, thriller, melodrama, dramedie, aventuri etc.

Am inregistrat momentul de varf al acestei manii generale la multiplex. Cunoasteti desigur ecranele din spatele casei de bilete, ecrane care afiseaza programul zilei. In dreptul fiecarui film, etichetele. Sigur, ele sunt utile pentru spectatorul dezinformat care vine la film ca sa rada/ sa planga/ sa se sparie. Ca la supermarket, etichetele te ajuta sa alegi de pe raft ketchup-ul cautat, dulce sau picant.

Si asa apar confuziile. Yes Man era clasificat ca actiune. I-am si atras atentia baiatului -inocent- de la casa ca mai corect era comedie. Pai are si multe scene de actiune, deci e comedie de actiune, m-a lamurit casierul. Mda, pai in acest caz toate filmele sunt de actiune -ca se intampla ceva, o actiune- si am rezolvat problema. Sunt curios cum ar clasifica cei de la mall filme ca The Fountain (drama SF ?), Boogie (comedie, ca se rade), The Wrestler ( actiune, clar).

Zilele trecute am realizat că sufăr şi eu de viciul clasificării.

Pentru mine taximetriştii se împărţeau în cei care pun şi cei care nu pun manele. A fost de ajuns o cursă de 15 minute să-mi răstoarne toate clasamentele. Am ales sa urc in masina lui Adrian Leipnik (un domn distins, la vreo 50 de ani) pentru ca l-am vazut citind. Conform clasificarilor mele, aceasta indeletnicire nu prea se pupa cu ascultatul de manele. Odata urcat in masina am facut o descoperire si mai interesanta: citea o enciclopedie de film (incerca astfel sa isi mai umple cu ceva util timpii morti, care in meseria lui ajung pana la 4-5 ore pe zi).

Am descoperit în domnul Leipnik un adevarat cinefil. Îi place "umorul elaborat" al lui Chaplin dar si "gagurile copilaresti" gen Stan si Bran, umorul britanic şi filmele istorice "credibile, care sa spuna ceva". Nu-i plac filmele cu Dracula "de doi lei" si le detesta pe cele cu zombie. "Prea se repeta. Vin o suta de zombie din astia care se misca teleghidat si incep sa muste(...) Cand se trage cu arma sar capete, maini, ei merg mai departe. Sabloane."

Nici comediile de azi nu il impresioneaza: "Foarte greu mai gasesti o comedie la care sa razi". Taximetristul prefera o comedie mai veche (din 1996) pe care a văzut-o de 4-5 ori: „Joe’s apartment e făcut de MTV. E ceva suprarealist. Un student merge la New York şi bineînţeles că nu are nici bani, nici cazare. Îşi găseşte o casă plină de gongi, iar gongile vorbeau. Se îndrăgosteşte de-o fată şi gongile se bagă şi ele în treaba asta. Oricum, trebuie văzut. Umor de calitate, pentru cine gustă genul...E un pic scabros, grotesc”.

Are o parere si despre cinematograful actual: "Acuma sunt efectele astea speciale. (...) E foarte usor sa iei ochii cuiva cu muzica, imagini si peisaje facute pe calculator si zici c-ai facut un film. Prezenta omului nici nu mai conteaza de multe ori. E chiar decorativa. Totusi, Avatar e un film bun. A inovat ceva. Depinde din ce unghi privesti. Nu din prestatia actorilor si nu din subiect in sine, dar pe ansamblu a iesit ceva nou." Si despre cinematograful viitor: "Probabil ca urmatorul pas va fi sa intri in film si sa pui mana pe personaje. Sa le pipai".

Si-a dus familia la mall la Avatar. Sau le pune noutăţi pe calculatorul de acasă. Daca e un film "obisnuit" prefera sa-l vada acasa pe computer, downlodat in varianta HD. "Pana la urma totul depinde de pret, de ceea ce ti se ofera la pretul respectiv. Daca mie imi renteaza sa-l vad pe calculator...Chiar nu poti sa le faci pe toate, mai ales in societatea asta care iti da atat de putin. Si atunci mai trebuie sa faci si sacrificii: adica sa vezi filmul acasa si sa pierzi senzatia aia de irepetabil pe care o traiesti la cinema".

La cinematograf mai dai si peste spectatori care "rad cand e de plans si plang cand e de ras". Acasa in schimb "poti sa reiei o faza, n-ai inteles ceva, dai inapoi. Oricum, un film adevarat de-abia la a doua vizionare poti sa-l savurezi. La prima vizionare imi scapa multe amanunte. Esti prea prins de ce se intampla sau de text, de la traducere. Cand vad un film a doua oara descopar lucruri noi".

Am descoperit si eu ceva nou din scurta calatorie alaturi de taximetristul cinefil, Adrian Leipnik. Daca tot trebuie sa clasificam lucrurile, macar sa fim siguri ca stim ce e sub eticheta.