joi, 31 octombrie 2013

Halloween Special Trick or Treat

Legenda spune ca intr-o vreme, demult, in seara de Halloween, vrajitoarele pamantului se adunau fiecare-n sabatul lor - in sufrageria Supremei - si bagau cate-un maraton de filme de groaza de se speriau saracele de ele si nu le mai ardea de treburi diavolesti tot restul anului. Alea din State tremurau in fata lui Dracula si a Exorcist-ului, nemtoaicele se sufocau in Cabinetul Doctorului Caligari sau privind la Nosferatu, englezoaicele se dregeau cu The Pit and the Pendulum si-alte reproduceri din Poe, italiancele suspinau cu filmele lui Argento si-ale lui Bava in vreme ce ghicitoarele din Romania cascau ochii la Telejurnal si se-ngrozeau. 

Vreme trece, vreme vine, iata ca de-un deceniu incoace liberalizarea comertului legal (dar mai ales ilegal) cu filme horror le permite si ielelor noastre sa nu mai fuga din casa, goale, in padure, ca sa-ncing-o hora ci pot sa stea, macar o noapte pe an, in bratele ei-lor lor, pentru o doza de suspans prelungit.

Asa ca, dragi cinefili, daca nu v-ati alaturat inca unei petreceri costumate ori n-ati plecat la colindat prin cimitire dupa bomboane de pe colive, Marele Ecran va transmite sa sedeti blanzi ca aveti program la onlainTV. Luati un dovleac in brate, puneti-va pe sculptat si bagati un disc (ehem, fisier HD) cu vreun film din selectia noastra de mai jos. 

Mr. Waka_x prezinta:
3 filme cu canibalism:

Trouble Every Day (2001)

(sexualitate de cosmar si canibalism direct din mintea unei mari regizoare, Claire Denis)


Long Pigs (2007)

(un pseudo-documentar in care simti pielea sfaraind si incepi sa te intrebi daca regizorul a omorat figuranti obraznici pentru recuzita filmului asta )


Somos lo que hay (2010)

(in ritualurile de familie - totul trebuie sa mearga ca uns! in cazul nostru, cu grasime de om.)



Senor Richie scoate de la cuptor:
3 filme ceva mai psihologice:


Phantasm (1979) - un cosmar supra-realist realizat de Don Coscarelli, cu interpretari actoricesti rizibile dar o atmosfera terifianta si numeroase secvente de vis absurde cum ii sta bine unui film devenit cult infratit cu Hellraiser.


Possession (1981) - o bizarerie art-house regizata de Andrzej Zulawski in care Sam Neill si Isabelle Adjani plonjeaza in abisurile unui divort traumatic descoperind adevarata masura a "luarii in posesie" psiho-sexuala, a fertilitatii feminine si a amenintarii doppelganger-ului. Un film dur ca o exorcizare conjugala care-l precede cu 30 de ani pe Antichristul lui von Trier.



Don't Look Now (1973) - dupa o povestire de Daphne du Maurier, Nicolas Roeg construieste un film minutios si misterios, atmosferic nelinistitor, dar cu un Donald Sutherland alergand pe canalele Venetiei insotit de sotia Julie Christie dupa spectrul fiicei lor decedata prematur.



Pofta s-aveti :)!

Scrisoare pentru Cinematecă I


Vă reamintim că în urmă cu trei săptămîni, Asociaţia Marele Ecran, Pelicula Culturală şi Camera 4 au depus un proiect pentru cinematecă la Timişoara. Ca să le reamintim şi autorităţilor, vom începe să publicăm scrisorile de susţinere ale unor organizaţii şi instituţii culturale care sprijină demersul nostru.

Suntem datori să începem cu scrisoarea de la "aliaţii" francezi pentru că, în urmă cu 3 ani, am sădit ideea cinematecii împreună cu Eric BAUDE, fostul director al Centrului Cultural Francez. Practic, sunt alături de noi de la început. Scrisoarea prezentă e semnată de actualul director al Institutului Francez Timişoara, domnul Daniel MALBERT  (merci Ingrid,  merci Delia!).


Dacă doriţi şi voi un spaţiu dedicat unei cinemateci la Timişoara daţi un click de ajutor, răspunzînd la poll-ul nostru, deschis tot astăzi. Se ştie că autorităţile locale sunt...sensibile la facebook, aşa că vă invităm să share-uiţi şi să daţi mai departe!

Life is a cabaret




Cabaret (1972, Bob Fosse)

miercuri, 30 octombrie 2013

Festivalul Filmului Francez: Program


Ce aduce nou la Timişoara această a şaptesprezecea ediţie a Festivalului Filmului Francez?

În primul rînd patru zile de proiecţie (după ce ultimele ediţii au fost mult mai sărăcăcioase ca program). Selecţia curpinde cele mai de succes filme franceze lansate recent, comedii, drame, animaţii şi o retrospectivă Claire Denis. Apoi, pentru prima dată, va fi organizat un vot al publicului. Filmul cîştigător va primi susţinere din partea TV5 Monde pentru a fi distribuit în România.

Ediţia din acest an promovează tinerii realizatori francezi printr-o competiţie a filmelor lor de debut. La Timişoara, vom avea musafir un asemenea regizor: Antoine Barraud (Les Gouffres), care se va întîlni cu publicul şi va susţine workshop-uri. Organizatorul, Institutul Francez Timişoara, doreşte să reactiveze dezbaterea pe teme de cinema printr-o masă rotundă (vineri, 8 noiembrie, ora 16, Lectoratul Francez de la UVT) la care sunt invitaţi să participe specialişti în domeniu, cinefili, studenţi, curioşi şi acelaşi Antoine Barraud. Programul pe zile, mai jos:

Miercuri 6 noiembrie
16h00 : Deschiderea Festivalului
16h15 - 17h45:  La fille du 14 juillet / Fata de pe 14 iulie (comedie)
18h15 - 19h50: La bataille de Solferino / Bătălia de pe Solferino (dramă)
20h15 - 21h50: Les rencontres d'après minuit / Întâlnirile de după miezul nopţii (comedie dramatică)
.
Joi 7 noiembrie
15h30 - 16h45: Couleur de peau: miel / Cu pielea de culoarea mierii (animaţie)
17h15 - 18h30: Rengaine / Refren (comedie dramatică)
19h00 - 20h05 Les Gouffres / Abisul (dramă) în prezenţa realizatorului, Antoine Barraud
După film: Discuţii cu realizatorul
.
Vineri 8 noiembrie
Conferinţă, ateliere, întâlniri cu Antoine Barraud
16h00 - 17h35: La belle vie / Viaţa e frumoasă (dramă)
18h00 - 19h30 : 2 automnes, 3 hivers / 2 toamne, 3 ierni (comedie)
20h00 - 21h45: Comme des frères / Ca fraţii (comedie)
.
Sâmbătă, 9 noiembrie
16h00 - 17h30: Beau travail / Beau travail - Legiunea străină (Claire Denis) (dramă)
18h00 - 19h45: White Material / Țara mea  (Claire Denis) (dramă)
20h15 - 21h50: Les Seigneurs / Les Seigneurs  (comedie)
.
Mai multe despre filme, aici:  Toate filmele au subtitrare în română.
Proiecţiile au loc la Aula Magna de la Vest. Intrarea liberă. 
Marele Ecran este partener FFF.

 

marți, 29 octombrie 2013

Is the Man Who Is Tall Happy? (2013, Michel Gondry) - Trailer

NFB - Get animated - chocolate mousse in ochi, nu altceva !


Sarbatorim "Ziua internationala a animatiei" alaturi de NFB 
cu acces la cele mai bune animatii ale momentului (complete si HD)
inclusiv premiere, lansari noi si alte surprize !





Bloopere nemaivăzute din Star Wars


Un set nemaivăzut de duble ratate de la filmările Star Wars a fost dezgropat recent din arhive. Nu e nimic în neregulă cu sonorul în secvenţele de început ale clipului (unele înregistrări nu au sunet).


vineri, 25 octombrie 2013

Maratonul filmelor de la Cannes la Timisoara



O veste nesperata a venit din presa azi, chiar in ziua in care incepe la Bucuresti retrospectiva celor mai interesante filme care au avut premiera in 2013 la Cannes. Timisoara va gazdui si ea sambata viitoare, 2 noiembrie, in Sala Capitol a Filarmonicii Banatul, un maraton de filme alese pe spranceana din pachetul Cannes:
La vie d’ Adèle: Chapitres 1 & 2, premiat cu Palme d’Or, 
Heli, recompensat pentru regie (Amat Escalante, despre care colegul nostru Ionut Mares avea o presimtire asta-primavara), si 
Only God Forgives, extravaganza viscerala si ultraviolenta a lui Nicolas W. Refn pe care tovarasul Lucian o receptase la Cannes.
Mai mult decat playlistul aproape greu de crezut ne intereseaza prezenta cineastului mexican Amat Escalante in sala in timpul sau dupa premiera Heli... E o sansa destul de rara pentru cinefilii timisoreni.

comunicatul integral aici.

Evenimentul este organizat de Primăria Muncipiului Timişoara în parteneriat cu Les Films de Cannes à Bucarest.
Cu această ocazie, spectatorii din Timisoara vor avea ocazia să-l cunoască pe unul dintre cei mai provocatori regizori ai momentului, Amat Escalante, câstigătorul Premiului pentru regie la Festivalul de la Cannes pentru controversatul “Heli”. Regizorul va răspunde întrebărilor publicului după proiecția filmului său, care va începe la 19:30, la Filarmonica Banatul.

Filmele vor rula în sala Filarmonicii Banatul. Biletul va costa 10 lei toată noaptea şi poate fi cumpărat de la casieria Filarmonicii începând de luni, 28.10.2013.

Les Films de Cannes à Bucarest a fost iniţiat în 2010 de Cristian Mungiu, cu sprijinul delegatului general al Festivalului de la Cannes, Thierry Frémaux. Ediția a patra este organizată de Asociația Cinemascop și Voodoo Films, în parteneriat cu Institutul Francez din Bucureşti și cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei și al Ministerului Culturii şi este promovată şi finanţată în Timişoara de către Primăria Municipiului Timişoara.
 Eu zic sa achizitionati biletele din timp.


miercuri, 23 octombrie 2013

Recycle


în atenţia (în special a) cinefililor vorbitori de germană:

Răzvan din Timişoara a făcut ordine în bibliotecă şi acum vrea să scape de un teanc de reviste de cinema: Premiere, CineLive şi Cinema (editia germană). Tot ce trebuie să faceţi e să le colectaţi de la Răzvan. Amatorii sunt invitaţi să ne scrie pentru a vă pune în legătură cu donatorul.

La început a fost Povestea

Publicul larg se ghidează prin hăţişul filmelor în primul rând după actori. Cinefilii purişti caută în schimb numele regizorilor. Robert McKee, celebru instructor de scriere creativă şi profesor de scenaristică, afirmă însă că povestea („story”) este temelia oricărui film reuşit. Prin urmare, nu regizorul este autoritatea supremă, ci scenaristul.

Cartea sa Story. Conţinut, structură, metodă şi principii scenaristice, apărută în original în 1997 şi publicată în română în 2011 de Asociaţia Filmtett în traducerea reuşită a Anei Răduleţ, este considerată biblia scenariştilor.

Substanţialul volum de peste 300 de pagini nu este un ghid al strategiilor ieftine despre cum se poate da lovitura în lumea autorilor de scenarii, ci o lecţie exemplar scrisă despre mecanismul din spatele poveştilor grozave. „Nimeni nu are nevoie de încă o carte cu reţete depre cum pot fi reînviate rămăşiţele Hollywoodului. Avem nevoie să redescoperim principiile care stau la baza artei noastre, principii care eliberează talentul”, scrie Robert McKee în Introducere.

Capitol în care pune pe masă premisele pe care se susţine volumul său:
Story este despre principii, nu despre reguli
Story este despre forme universale, eterne, nu despre formule
Story este despre arhetipuri, nu despre stereotipuri
Story este despre meticulozitate, nu despre scurtături
Story este despre realităţi, nu despre misterele scrisului
Story este despre subjugarea artei, nu despre a ghici poziţionări de marketing
Story este despre respect, nu despre desconsiderarea audienţei
Story este despre originalitate, nu despre duplicitate


Ideea de bază a cărţii – cea privind preeminenţa poveştii – este, pentru noi, europenii, suficient de provocatoare pentru a fi privită cel puţin cu suspiciune. La fel de provocatoare este şi afirmaţia potrivit căreia Hollywoodul este atât de puternic pentru că nu are concurenţă, pentru că „autorii” contemporani, în special cei europeni, nu ştiu să spună poveşti la fel de puternice ca predecesorii lor şi pentru că nu caută decât să impresioneze vizual (cartea a apărut la sfârşitul anilor ’90, însă ultimii 15 ani nu par să fi schimbat radical lucrurile):
 
...Hollywoodul nu doar supravieţuieşte, ci şi prosperă pentru că nu are competiţie. Nu a fost aşa întotdeauna. De la neorealism la noile valuri cinematografice, cinematografele nord-americane au fost ticsite de regizorii continentali geniali care au pus la îndoială dominaţia Hollywoodului. Dar, odată cu moartea sau cu retragerea acestor maeştri, filmele europene din ultimii 25 de ani au cunoscut o decădere treptată.
    Astăzi, cineaştii europeni pun eşecul pe seama distribuiorilor, atrăgând publicul într-o conspiraţie. Totuşi, filmele predecesorilor lor – Renoir, Bergman, Fellini, Bunuel, Wajda, Clouzot, Antonioni, Resnais – au fost proiectate în toată lumea. Sistemul nu s-a schimbat. Publicul filmelor produse în afara Hollywoodului este încă numeros şi loial. Distribuitorii au acum, la fel ca în trecut, aceeaşi motivaţie: banii. Ce s-a schimbat este faptul că „autorii” contemporani nu pot spune poveşti cu aceeaşi forţă ca generaţiile anterioare. Asemenea decoratorilor de interioare preţioşi, ei fac filme care te impresionează vizual şi nimic mai mult. Ca atare, furtuna de genii europene a produs o mlaştină de filme aride care lasă în urmă un gol numai bun de umplut de către producţiile hollywoodiene.



Indiferent de genul abordat, indiferent dacă este vorba de o intrigă clasică, de o intrigă minimalistă sau de o anti-intrigă, de un final închis sau final deschis, de timp linear sau timp non-linear, de realitate consecventă sau realitate inconsecventă, un film capabil să impresioneze trebuie să aibă la bază o poveste solid scrisă. Iar pentru a o obţine, scenaristul trebuie să pornească de la o documentare impecabilă.

Potrivit lui McKee, documentarea se susţine pe trei piloni: memoria („Ce din propria mea experienţă are legătură cu vieţile personajelor mele?”), imaginaţia („Cum ar fi să trăiesc vieţile personajelor mele zi de zi, oră de oră?”) şi faptele („excursia la bibliotecă”).

Robert McKee pune un accent foarte puternic pe importanţa personajului şi a structurii poveştii. În opinia sa, profunzimea protagoniştilor se relevă cu adevărat prin alegerile pe care ei le fac în situaţia tensionate. Orice story trebuie să aibă, prin urmare, situaţii limită, iar cele mai autentice personaje sunt cele care evoluează, spre bine sau spre rău.

De aceea, pentru McKee, „funcţia structurii este să asigure tensiuni construite progresiv care să forţeze personajele să treacă prin dileme tot mai dificile, în care trebuie să-şi asume acţiunile şi alegerile cele mai riscante, revelându-şi  natura umană până la sinele inconştient”. 

Pentru autor, o poveste reuşită este, printre altele, una care propune un moment de criză (decizia finală a personajului/personajelor), un punct culminant (climaxul) şi o rezolvare („Dacă punctul culminant a emoţionat spectatorii, dacă ei râd neajutorat, dacă sunt ţintuiţi în scaune de teroare, dacă sunt inundaţi de revoltă socială, dacă îşi şterg lacrimi, este nepoliticos să treci brusc într-un ecran negru şi să laşi să înceapă genericul”).

Recunoaştem aici structura scenariilor hollyoodiene. Dar, la o lectură suplimentară, mai atentă, observăm că şi multe din filmele europene de autor se înscriu, chiar dacă nu atât de făţiş, în logica prezentată de McKee. Iar filme importante ale Noului Cinema Românesc, aşa cum sunt 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Moartea domnului Lăzărescu sau După dealuri, nu fac excepţie, dovadă, poate, şi succesul lor peste Ocean.

Cartea este destinată, în primul rând, celor care vor să scrie scenarii. Dar, din fericire, nu se opreşte la ei. Simplii pasionaţi pot descoperi în Story nu doar o poveste despre filme, dar şi un ghid care permite exersarea reflecţiei asupra cinemaului, asupra "mecanismelor" sale interne ca artă de un impact fără precedent.

În plus, volumul poate ajuta la depăşirea clişeului care pune pe poziţii antagonice cinemaul de autor (identificat în special cu cel european, de festival) şi cinemaul hollywoodian. Sau, în limbajul suculent al lui McKee:

Rezultatul este atitudinea polarizată pe care o avem faţă de poveşti: optimismul ingenuu al Hollywoodului (naiv nu în privinţa schimbării, ci în insistenţa asupra schimbării pozitive) versus pesimismul la fel de ingenuu al filmului de artă (nu naiv în privinţa naturii umane, ci în insistenţa asupra faptului că ea nu va fi niciodată altfel decât statică sau negativă). Prea des, filmele hollywoodiene forţează un final pozitiv pentru motive mai degrabă comerciale decât sincere. Prea des, filmele realizate în afara Hollywoodului se abat asupra laturii întunecate din motive ce ţin mai degrabă de trend decât de adevăr. Adevărul se află însă, ca întotdeauna, undeva la mijloc.

luni, 21 octombrie 2013

Plesh goes to Hollywood VIII


In care Cristian Plesh primeste o oferta sa lucreze la Avengers 2.

Cei ce urmaresc acest semi-jurnal stiu ca ultima mea relatare a fost despre dezamagirea colosala petrecuta pe un platou de filmare in Los Angeles. Intamplarea m-a afectat destul de mult. Doua-trei luni nu am mai fost bun de nimic. Singurul meu gand era ca nu am nici o sansa in aceasta industrie. Dar nici nu voiam sa plec. Din punct de vedere psihologic eram la relantiu. Ma trezeam dimineata si faceam ce faceam in stil robotic.

In aceasta perioada totusi am mai fost la alte filmari studentesti de la AFI. Am mai ajutat pe ‘ici pe ‘colo mai multe productii. Intr-o zi eram la o alta filmare studenteasca (AFI evident) cu alti regizori secunzi din industrie, foarte activi in filme contemporane cu bugete semnificative. Si unul dintre ei se gandeste, dupa cateva zile, sa ma intrebe daca am program in vara. “Nu” zic eu, “De ce?”. “Pai lucrez ca asistent de regie la “the second unit” pentru Avengers 2 si caut asistenti de productie (PA) in care sa am incredere…”. 

Ce sa zic…Sare pe rana. I-am explicat ca am tot timpul din lume in vara dar din pacate nu ma va putea angaja din aceleasi motive ca si prima productie. Mi-a spus ca va incerca sa ma bage cumva, dar sa nu-mi fac mari sperante. Intr-un final nu s-a ales nimic. 

Dupa aceasta a doua mini-intamplare m-am hotarat sa incerc o alta abordare. Urcatul pe scara se pare ca nu se va intampla asa ca o sa incerc altceva…Sa intru pe poarta mare din prima. Care e cel mai simplu mod de a realiza acest lucru? Un scenariu care sa atraga interes. Asa ca de atunci m-am concentrat aproape exclusiv pe scris. (din Los Angeles, Cristian Plesh)

Vladimir Cosma & Gheorghe Zamfir - Le grand blond avec une chaussure noire (Suite) [1972]

Repetiţie de orchestră la BCUT

Unul din filmele mai puţin cunoscute ale lui Federico Fellini, Prova d’orchestra (Repetiţie de orchestră, 1978) este o parabolă despre ideologiile secolului XX, pe care Italia le-a trăit puternic, dar şi o chestionare a relaţiei artist-autoritate.

Un film ale cărui semnificaţii se schimbă exact în momentele în care spectatorul ar putea avea senzaţia că a „prins” un sens sau altul – asta pentru că Fellini nu este atât un moralist, cât un prestidigitator şi un observator implicat al spectacolului vieţii.

Într-o fostă capelă de secol XIII, în care îşi au mormintele şi trei papi, membrii unei orchestre simfonice se reunesc pentru o repetiţie, sub bagheta unui dirijor german şi sub supravegherea administratorului şi a unui reprezentat al sindicatului. La repetiţie este prezentă şi o echipă de televiziune care realizează un reportaj despre orchestră.

Dacă, în prima parte a filmului, muzicienii sunt arătaţi în timp ce se pregătesc de repetiţie, oferind, totodată, şi interviuri în care vorbesc despre propriul instrument, în partea a doua Fellini schimbă radical registrul. Iar Prova d'orchestra devine - din observaţie jucăuşă a diversităţii tipologiilor umane - o satiră dulce-amăruie în binecunoscutul stil exuberant al cineastului italian.

Aşa cum e scris pe un afiş, Prova d'orchestra este un film despre declinul Occidentului (în C major). În pofida aparenţelor (mai exact, a extravaganţei carnavaleşti din filmele sale), Fellini este un regizor extrem de echilibrat. Iar acest lucru se vede foarte bine şi în acest film: deşi preocupaţi numai de lucruri aparent meschine, membrii orchestrei dau dovadă de o transfigurare spectaculoasă când încep să cânte; deşi deplânge dispariţia autorităţii şi a seriozităţii, dirijorul devine el însuşi din artist un dictator, pe ruinele aduse de o rebeliune a tinerilor ce trimite la Mai '68. Iar în subtext filmul este şi o punere sub semnul întrebării a ideii de regizor ca autoritate supremă în realizarea unui film - de unde şi senzaţia unei autoironii din partea lui Fellini.

Omul se salvează de la barbarie prin artă, pare a spune Fellini în final. Dar tot el lansează imediat întrebarea, arătând discursul dictatorial al regizorului: până unde pot merge libertatea şi trufia artistului-demiurg? 

Filmul poate fi văzut gratuit marţi, 22 octombrie, de la ora 18.00, în cadrul Cinematecii BCU Timisoara, într-o continuare a seriei de clasice italiene proiectate în prima jumătate a anului. Prova d'orchestra va fi prezentat de Marian Rădulescu.

duminică, 20 octombrie 2013

Trailerul zilei: Tangerines (2013)

Comedy Cluj: Premiile editiei 2013

Aseara s-au impartit laurii editiei cu numarul 5 a Festivalului International de Film Comedy Cluj. Intrucat pe perioada prezentei mele la Cluj, in calitate de corespondent Marele Ecran, n-am vazut decat vreo jumatate din filmele aflate in competitie nu prea pot aprecia informat alegerile juriului insa cateva dintre ele le salut. Aveti mai jos castigatorii:

BEST FILM: Paulette (r. Jérôme Enrico)

BEST DIRECTOR: Matteo Garrone (Reality)

BEST SCRIPT: Régis Roinsard (Popoulaire)

BEST LEADING PERFORMANCE: Tom Kas (Matterhorn)

PUBLIC'S CHOICE: Quartet (r. Dustin Hoffman)

PREMIUL PENTRU EXCELENTA: Oana si Amza Pellea

BEST INDEPENDENT SHORTFILM: Frank-Etienne

BEST STUDENT SHORTFILM: Huhn fur Karl

Pot intelege faptul ca Quartet a primit premiul publicului. Filmul lui Hoffman s-a detasat inca din prima zi de proiectie fiind vorba de o melodrama cu priza emotionala, muzica clasica, umor si o distributie de actori britanici cu un magnetism aparte. Nu am vazut Paulette asa incat nu ma pot pronunta in cazul lui dar admit faptul ca Reality nu prea putea castiga un festival de comedie intrucat nu e foarte comic. Meritul artistic insa i-a fost recunoscut lui Garrone, primind al doilea premiu ca importanta. Materhorn transeaza problema umorului la romani: a castigat premiul publicului la Moscova si Rotterdam insa abia daca a fost observat de clujeni neintrand nici macar in Top10 pe barometrul publicului. Recompensa pentru interpretare a lui Tom Kas constituie insa o invitatie la vizionare. 

vineri, 18 octombrie 2013

Afişul zilei: Festivalul Filmului Francez


Noiembrie e luna filmelor franceze în 6 oraşe româneşti. La Timişoara (6-9 noiembrie), ediţia aceasta aduce  mai multe zile de proiecţie ca de obicei. Comedii. Animaţii. Drame. Ateliere cu cineaşti. Şi 2 (două!) filme de Claire Denis, între care şi inubliabilul Beau Travail (1999). Avem din nou onoarea de a fi parteneri ai evenimentului, deci revenim cu detalii despre fiecare film în parte.




joi, 17 octombrie 2013

Vinerea animata: Peter & the Wolf (2006) de Suzie Templeton

Trailerul zilei: The Grand Budapest Hotel



Proaspat iesit de la cuptor. Poftiti de gustati:



Premiera in martie.

Gravity: praf (stelar) în ochi


N-am apucat să scriu cronica "back to back" cu Richie, deşi am văzut Gravity împreună. Îmi dau acum restanţa:



600 kilometri deasupra Pămîntului. În urma unui accident la o staţie spaţială, astronauta Randy (Sandra Bullock) pluteşte în vidul cosmic, cu rezerve limitate de oxigen. Camera o urmăreşte de la depărtare cum se scufundă lent în întunericul dezolant. Se roteşte necontrolat în linişte absolută (în spaţiu nu există sunet). Fragilitatea vieţii umane şi nepăsarea Universului, izolarea noastră în lume şi izolarea noastră ca indivizi unii faţă de alţii sunt cîteva teme sugerate de această scurtă scenă. Mă aşteptam ca tot filmul să păstreze sensibilitatea asta, CURIOZITATEA asta de a explora umanitatea.

Din păcate, restul filmului gravitează pe structura narativă a unui thriller obişnuit. Colegul Waka_x e mult mai dur: "cred ca filmul e scris de un tractorist din Mexic şi Cuaron a gasit scenariul în autobuz".

În cartea "Three uses of the knife" (Trei utilizări ale cuţitului), David Mamet (dramaturg, scenarist, regizor, teoretician) vorbeşte despre structurarea unui film ca un "meci perfect". "Ne dorim ca Echipa Noastră să ocupe terenul şi să spulbere opoziţia din Primul Moment? Nu. Ne dorim un meci luptat pe viaţă şi pe moarte, care conţine multe întorsături satisfăcătoare (...) Fiecare act al jocului recapitulează jocul întreg, urmînd această paradigmă: Da! Nu! Dar stai...!".
  
La fel, eroina noastră trebuie să depăşească o serie de obstacole, pentru a-şi recăpăta elanul vital. "Sandra joacă rolul de Mr. Bean - nu numai că e urmarită de fatalitate după fatalitate dar chiar mormăie ca Mr. Bean cîteodată" (Waka_x).

Nu m-a iritat atît faptul că urmează principiile dramei hollywoodiene. Ci metaforele alea vîrîte în ochi. Dezastrul din spaţiu e o metaforă pentru dezastrul din viaţa ei. O metaforă pentru renaştere, atît de evidentă că deranjează. Pătrundem în lume purtaţi într-o capsulă Soyuz (mamele noastre), ieşim din apă şi trăim legaţi de varii cordoane ombilicale (în film, Sandra se prinde şi se desprinde de cordoanele staţiilor spaţiale).

Pînă la urmă, Gravity e un 127 de ore în spaţiu. Acţiunea putea fi la fel de bine plasată pe un vîrf de munte. Pentru că aici, spaţiul cosmic e doar un decor (ce-i drept unul foarte spectaculos). La finalul filmului, totul este clar. Nu rămîne un rest de mister. Nimic nu te îndeamnă să contempli necunoscutul universului, aşa cum te-ai aştepta după 90 de minute în care priveşti Pământul din altă perspectivă (de sus). Nu aşteptam o nouă Odisee Spaţială. Dar măcar un Another Earth (film independent din 2011, care a costat probabil cît cateringul la Gravity, dar infinit mai profund şi mai aproape de ceea ce trebuie să fie un science-fiction).



 
Păcat de experienţa 3D (absolut onorabilă), efectul de “gravitaţie zero” (te întrebi mereu “cum au făcut”), camera lui Emannuel Lubezki (mexican şi el, unul dintre cei mai buni d.o.p. ai momentului; a filmat The tree of life), imaginea unui răsărit de soare şi alte "giumbuşlucuri spaţiale" (Waka a promis că e ultimul film pe care îl vede la multiplex, pecetluind promisiunea cu guma găsită sub scaun). Îl înţeleg perfect, pentru că şi eu m-am săturat să ni se vîndă rahat ambalat în hîrtie sclipitoare.

Dacă Gravity era făcut de un regizor american din industrie l-aş fi salutat ca pe o reuşită (oricum e superior junk-ului obişnuit de la mall). Dar dezamăgirea e cu atît mai mare fiind scris şi regizat de Alfonso Cuaron (Y tu mama tambien, Children of Men). Mi se pare trist că talentul enorm al celor mexicanului (şi ca el mulţi) orbitează acum planeta Haliud. Dincolo de efecte speciale e un mare vid...cosmic.
 

Istorie: povestea primului film color

marți, 15 octombrie 2013

Plai: Filmul de după

Am fost şi noi acolo!





Apropo, Plai e nominalizat la categoria "Best Small European Festival". 
Pînă la 1 noiembrie puteţi vota aici.

Ou est Tănase?


Nu Tănase-fotbalistul, ci scriitorul Virgil Tănase care ar fi trebuit să fie asasinat la Paris (el şi Paul Goma) din ordinul lui Ceauşescu. Afacerea Tănase - Leapşa pe murite, un documentar care va intra în curînd în cinematografe.



ps. Virgil Tănase vine în România cu ocazia avanpremierei filmului (1 noiembrie, în cadrul Festivalului Filmului Francez).


Afisul zilei: Wes Anderson's The Grand Budapest Hotel


The Grand Budapest Hotel (2014)

Distributia seama cu o lista de invitati la un festival de film:
Ralph Fiennes, Edward Norton, Owen Wilson, Tilda Swinton, Jude Law, Bill Murray, Adrien Brody, Harvey Keitel, Jason Schwartzman, Willem Dafoe, Jeff Goldblum, Saoirse Ronan, Mathieu Amalric, F Murray Abraham, Bob Balaban si Lea Seydoux

Comedy Cluj: Scurt-metraje in competitie

Intre filmele si documentarele prezente in diferitele sectiuni ale Festivalului Comedy Cluj mi-am facut timp sa vad si un calup de scurt-metraje internationale, cateva dintre ele atragandu-mi atentia in mod special.


The Audition e un scurt facut de o coreografa/regizoare new-yorkeza, Celia Rowlson-Hall, menit a transmite un mesaj lipsit de echivoc referitor la atitudinea cineastilor (agenti de casting, regizori de filme sau spectacole) fata de breasla actorilor. Clipul reflecta gustul amar simtit de cei din urma in fata cinismului si a brutalei lipse de consideratie cu care sunt intampinati, uneori, actorii la auditie.


THE AUDITION from celia rowlson-hall on Vimeo.


Return to sender e un superb scurt-metraj scandinav realizat de Denise Hauser, care imbina cu succes tehnica de animatie cu live-footage. Undeva in pustietatea Groenlandei o femeie-chimista cauta sa scape de singuratate comandandu-si online companioni pe care insa trebuie sa-i creasca in eprubeta. Incercarea ei de a-si gasi perechea perfecta ii produce doar un sir lung de surprize neplacute.


Do I have to take care o everything e o scurta comedie de situatie finlandeza, cu un umor proaspat si inteligent si cu cateva personaje absolut delicioase. Subiectul e simplu: o familie obisnuita trebuie sa ajunga la o nunta dar universul pare a complota impotriva lor. Din nefericire online nu e disponibil decat un trailer. Daca sunteti prin Cluj weekend-ul urmator n-ar striga sa va abateti pe la salina din Turda (un loc absolut special) pentru ca si acolo vor fi proiectii iar vizitatorii vor avea acces liber.

 

Nu in ultimul rand as semnala un scurt-metraj de animatie (proiect de diploma) realizat de un tinar regizor din Mexico City, Federico Gutierrez, invitat la Comedy Cluj, cu care am avut ocazia sa stau la o bere si sa discutam despre Cuaron, del Toro, palinca si tequila. Filmul sau, Burrow, e o animatie cu un simbure de mister si o doza de absurd care dezvaluie talentul de desenator al autorului si felul in care-i lucreaza imaginatia.


Burrow from Federico Gutiérrez on Vimeo.

luni, 14 octombrie 2013

Trailerul zilei: Ida (2013)


De ce nu avem nevoie de filme istorice. Replică dlui Tinu Pîrvulescu

Stimate domnule Tinu Pîrvulescu,

M-am bucurat sincer când am dat peste numele dvs în cel mai nou număr al revistei americane CINEASTE, într-o recenzie a cărţii pe care aţi coordonat-o cu Robert A. Rosenstone, A Companion to the Historical Film. Deşi nu am citit eseul dvs cuprins în volum, eseu ce ar trata modul în care căderea regimului Ceauşescu a fost abordată în filme, mi s-a părut important că un nume românesc din domeniul filmologiei este luat în discuţie într-o revistă străină de specialitate. 

Acum am simţit însă nevoia să reacţionez (şi să împărtăşesc şi cu alţii reacţia) la un recent eseu, De ce nu se prea mai fac filme istorice în România?, pe care l-aţi publicat în revista Observator Cultural şi pe care l-am găsit aici. Am ales să-mi exprim pe Marele Ecran - şi nu printr-un comentariu pe site-ul Observator Cultural - stupoarea faţă de multe dintre ideile textului dvs, pentru a continua direcţia polemică pe care încercăm să o imprimăm câteodată blogului nostru de cinema (dar, atenţie, aceste rânduri nu mă implică decât pe mine, nu şi pe colegii mei).

Las la o parte ceea ce a semnalat şi dl Andrei Gorzo într-un comentariu, zic eu, pertinent („Articolul conţine şi naivităţi/simplicităţi greu de acceptat din partea unui filmolog, ca de pildă paranteza aceea care sugerează că, pentru dl Pîrvulescu, Oscarurile sînt un festival, sau preluarea necritică a clişeului despre cum Hollywood-ul nu tolerează filmul de autor”), şi spun că premisa eseului dvs este falsă sau, dacă vreţi, irelevantă. Din două perspective.

În primul rând, din punctul meu de vedere, nu există film istoric. Este o etichetă care nu spune, de fapt, nimic şi care e bună numai pentru producători, distribuitori, unii jurnalişti şi filmologi. Ce înseamnă film istoric? În opinia mea, nu ai cum să reconstitui trecutul prin cinema. Este o iluzie. Dacă ai personaje care poartă numele unor figuri reale din trecut sau costume de epocă, asta nu înseamnă că ai film istoric. Aşa-zisele filme istorice (vorbesc aici de cele care au oarecare valoare cinematografică) nu sunt de fapt decât comentarii asupra prezentului sau brodări pe nişte teme universale, care capătă diverse accesorii în funcţie de contextul în care sunt aşezate. Iar faptele istorice de la care pornesc uneori nu sunt decât pretexte pentru obsesiile artistice ale cineaştilor. Bănuiesc că n-o să-mi spuneţi că Andrei Rubliov este un film istoric, doar pentru că are ca protagonist un pictor de icoane care a trăit acum câteva secole sau pentru că arată o invazie a tătarilor?

În al doilea rând, deşi porniţi de la cinematografiile poloneză şi maghiară ale momentului (mi-ar fi plăcut să fi oferit şi exemple de filme din cele două ţări), argumentaţia dvs este tributară logicii hollywoodiene de a împărţi filmele pe genuri, o construcţie care nu poate fi aplicată sistemelor europene (şi cu atât mai puţin celui românesc). Prin urmare, chiar şi acceptând, pentru moment, logica dvs, vin şi întreb: De ce am avea nevoie de filme româneşti istorice?

Istoria se învaţă din cărţile profesorilor care se ocupă numai cu asta, nu din cinema. Eu aş propune, în schimb, singura paradigmă care mi se pare valabilă: cred că avem nevoie de cât mai multe filme bune şi de cât mai puţine filme proaste. Indiferent cum vreţi să le numiţi. Din fericire, sistemele şi festivalurile europene importante favorizează filmul de autor, hulit de multă lume dar din care cinemaul popular fură cu neruşinare, însuşindu-l fără citarea sursei.

Am uitat să vă explic de ce am fost stupefiat. De pildă, de un fragment ca acesta: ”Spre meritul său, Sergiu Nicolaescu a scos pe piaţă şi filme istorice în toată regula, cu crinolinele şi uniformele, regii şi generalii, eroismul şi vorbele mari specifice genului: Oglinda (1993), dar mai ales epopeicul Triunghiul morţii (1999) şi drama de palat Carol I (2009). Nici unul dintre aceste filme nu a făcut însă valurile aşteptate, dispărînd din spaţiul public fără să devină material didactic în şcoli”.

Las la o parte forţarea logicii (în propoziţia imediat următoare scrieţi că „Triunghiul morţii a făcut însă o altfel de vîlvă”), şi deduc că v-aţi fi dorit ca aceste filme să fi făcut valuri şi să fi devenit material didactic în şcoli. Sper, totuşi, că aţi glumit. Sau că v-aţi gândit la material didactic de tipul ”aşa nu, niciodată”. Ridicolul din Carol I (un film care, apropo, nu e despre rege, ci despre Sergiu Nicolaescu) este greu de egalat.

Mai e, apoi, o frază că aceasta, legată de Amintiri din Epoca de Aur: ”Filmele sufereau de inadvertenţe istorice, cea mai remarcată fiind cea a vacilor cu crotalii în ureche coborînd pe uliţa satului colectivizat”. A căuta în aceste filme, care de la început se anunţă comedii butaforice bazate pe nişte legende, inadvertenţe istorice (ca cea pe care o semnalaţi dvs) este, scuzaţi-mă, ridicol.

Mai departe afirmaţi că ”Noul Cinema Românesc e mai degrabă observaţional decît epic şi încă neexersat în arta naraţiunii cu cap, mijloc şi coadă, aşa cum o fac istoricele care iau Oscaruri (Argo, Discursul regelui, Doamna de fier)”. Dincolo de comparaţia irelevantă, eu cred că cei doi termeni, observaţional şi epic, nu se resping, ci dimpotrivă, se completează. Toate filmele Noului Cinema Românesc (inclusiv cele mai radicale - Aurora lui Puiu sau, mai recent, Metabolismul lui Porumboiu) sunt epice. Firul narativ este suficient de clar în fiecare din aceste filme din ultimii ani. Şi au cap, mijloc şi coadă, chiar dacă, uneori, aceşti piloni sunt chestionaţi sau dedramatizaţi ori, aşa cum spunea Godard, nu urmăresc neapărat această ordine.

Surprinzător şi, din nou, tributar logicii hollywoodiene este elogiul pe care îl aduceţi producătorului: ”Ceea ce lipsea filmului Restul e tăcere era un producător inteligent, care să strunească cu creier limpede geniul regizorului şi povestea pe care acesta era plătit să o depene. Prin refilmarea unor cadre sau eliminarea altora, un astfel de producător ar fi putut salva filmul”. Logica dvs este strâmbă: sugeraţi, de fapt, că producătorii sunt marii creatori, cei care salvează opere de artă, şi nu artiştii înşişi. Oricum, sper ca această afirmaţie să nu ajungă şi sub privirea dlui Nae Caranfil care, în acest an, duce o luptă grea cu producătorii ce vor să-i modifice substanţial noul film.

În speranţa că nu veţi privi această replică decât ca o tentativă de a polemiza amical despre cinema, într-un spaţiu public care duce lipsă de dialog pe teme filmice, vă transmit sincere salutări.

Ionuţ Mareş
cinefil

duminică, 13 octombrie 2013

Comedy Cluj: Quartet (2013)

'Every diva deserves an encore'


Pentru cei care-au vazut The Best Exotic Marigold Hotel de acum doi ani, debutul regizoral al lui Dustin Hoffman, Quartet, devine un companion agreabil pentru continuarea unei calatorii in lumea pensionarilor excentrici. Amplasat intr-o resedinta luxoasa din apropierea Londrei (in Buckinghamshire) careia i-am putea zice foarte usor palat fiind inconjurata de o o gradina intinsa pe cateva hectare, Quartet ecranizeaza o piesa de teatru scrisa de Ronald Harwood despre fostele glorii ale scenei de Opera si viata lor de dupa ultima cortina. In centrul acestei povesti se gaseste un cvartet de actori britanici extraordinari: Maggie Smith, Tom Courtenay, Pauline Collins si Billy Connolly, dirijati catre o ultima reprezentatie de Michael Gambon.



Beecham House, locul actiunii din Quartet, e un “camin” pentru fosti muzicieni - in principal, solisti si instrumentisti din cadrul Operei Britanice si a Orchestrei Simfonice a BBC - un loc in care cei care si-au dedicat o viata intreaga scenei si s-au trezit dintr-o data singuri si batrani sa-si poata trai cu demnitate senilitatea. Conflictul central se sprijina pe Reggie (Tom Courtenay), un tenor retras care se bucura de o batranete confortabila tinand uneori cursuri de istoria Operei cu tineri studenti. Unul din aceste cursuri implica chiar o dezbatere interesanta despre asemanarile dintre Opera si muzica rap. Linistea lui Reggie e insa tulburata de sosirea la Beecham House a unui rezident nou, Jean Horton (M. Smith), o fosta mare soprana care-i franse inima in tinerete si a carei prezenta face dintr-o data casa pensionarilor prea mica.



Drama e compactata de un al doilea conflict care priveste insasi existenta adapostului. Beecham House e in pericol sa se inchida iar solutia gasita de Cedric (Michael Gambon) e organizarea unei gale de binefacere cu ocazia aniversarii lui Verdi in care fostele glorii sa puna in scena un act din Rigoletto. Pentru asta insa Reggie si Jean trebuie sa clarifice disensiunile dintre ei (ranchiuna si auto-compatimire) si sa gaseasca forta de a repeta impreuna, lucru care-i va implica si pe doi dintre prietenii lor comuni: non-conformistul fustangiu si difuzor fermecator de profanitati Wilf (B. Connolly) si lunatica plina de candoare Cissy (P. Collins).


Cu acest film sentimental si nostalgic, plin de umor si usor neverosimil, Dustin Hoffman face la 75 de ani o categorica declaratie de dragoste pentru lumea scenei, pentru showbiz si pentru gloriile trecute, a caror cadere in uitare n-o poate impiedica dar, dat fiind efortul sau, o poate macar incetini. Quartet e o piesa muzicala incantatoare, cu o distributie impresionanta care cuprinde alaturi de manunchiul de actori britanici de inalta clasa, o serie de voci si instrumentisti remarcabili din istoria recenta a Operei englezesti.
Trailer

* film vazut in cadrul competitiei la Festivalul International de Film Comedy Cluj

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Comedy Cluj: Enough Said (2013)

De ieri Marele Ecran e la Cluj. Dupa un drum de 7 ore in care am luat fara voie parte la “comedia umana” traita probabil zilnic de pasagerii firmelor de transport interjudetean (tura asta o femeie mergea la o inmormantare in Bistrita si a tinut sa informeze pe toata lumea de asta, cu maximum de detalii morbide) aseara am descalecat in inima Ardealului, la receptia hotelului City Plaza, kilometrul zero pentru musafirii Festivalului International de Film Comedy Cluj.


Festivalul a inceput anul acesta cu un aperitiv multumitor de public, inspirat ales, comedia romantica Enough Said a scenaristei-regizoare Nicole Holofcener in care James Gandolfini si Julia Louis-Dreyfus se joaca mai mult sau mai putin pe ei insisi. Gandolfini e un tata divortat, pe cale sa-si trimita fiica la colegiu, ia Julia e o Elaine la vreo 50 de ani cu un simt al umorului, uneori, obositor. Personajele lor, Albert si Eva, sunt imposibil de separat de figurile absolut dominante ale actorilor de pe ecran cu atat mai mult cu cat una din ele aminteste constant ca purtatorul ei fizic nu mai e intre noi.

A fost cam bizar sa-l vad pe Gandolfini la atat de putin timp de la decesul sau (in urma unui infarct) intr-un film care-i expunea problemele de greutate cu o aura tragi-comica. Usor macabru, filmul nu-si asuma insa alte riscuri si nici nu improvizeaza dincolo de reteta clasica. Intr-un scenariu tipic genului, doi oameni divortati capata o a doua sansa la fericire dar bagajul pe care-l cara in urma lor le otraveste din nou bucuria, frangandu-le inima. Gustul amar e diluat insa de hazul contagios al servelor lansate de o Julia peste care anii au lasat riduri dar care si-a pastrat prospetimea in replici. Desi fac un cuplu ciudat, cei doi colaboreaza bine impreuna si gesturile lor, timiditatea si stanjeneala care inconjoara un cuplu de varsta a doua nevoit sa se comporte ca-n adolescenta, par destul de autentice.

Dincolo de glumele punctate de un scenariu care parodiaza viata amoroasa la 50 de ani, ceea ce face experienta vizionarii intr-adevar placuta e chipul bland al lui Gandolfini, ochii sai calzi, statura sa demna de urs imbatranit si felul sincer de a se prezenta in fata camerei. Sa-l privesti cum incearca sa n-o striveasca pe marunta Julia, o stea pe nedrept trecuta care orbiteaza acest munte de om cu o impresionanta forta de atractie -pe sticla sau in viata reala-, starneste usor zambete nostalgice. Probabil intr-o zi, la fel ca-n film, oamenii vor vizita arhive din istoria televiziunii, cautand episoadele lor preferate din seriale ca Seinfeld si Sopranos. Stati putin... deja o fac...

vineri, 11 octombrie 2013

Cainele japonez. Ultimul dintre oameni

Public mai jos un text pe care l-am scris pentru Ziarul Metropolis despre, probabil, cel mai reuşit debut românesc al anului. Articolul original poate fi găsit aici.


Cainele japonez, debutul foarte tânărului regizor Tudor Cristian Jurgiu, este un melanj îndrăzneţ de mai multe stiluri şi influenţe. Un film care se bazează pe o poveste simplă, o distribuţie rarefiată dar solidă şi un strop de melodramă într-un ambalaj minimalist.

Probabil cel mai reuşit debut românesc al anului, Cainele japonez porneşte de la un scenariu scris de Ioan Antoci, Gabriel Gheorghe şi Tudor Cristian Jurgiu. Lungmetrajul surprinde câteva fragmente dintr-un moment decisiv din viaţa unui bătrân, Costache Moldu, interpretat de un Victor Rebengiuc care, fără surpriză, ţine pe umeri ansamblul.

Ca într-un documentar, filmul începe cu un cadru îndepărtat în care mai mulţi săteni recuperează obiecte din apa rămasă după inundaţii. Scurte secvenţe cu localnici surprinşi în diverse activităţi sau imagini doar cu natura vor mai apărea pe parcursul filmului, fără încărcătură dramaturgică, dar cu un rol bine determinat în a sugera atmosfera satului şi în a oferi pauze de respiro.

Cadre fixe şi informaţii în doze mici

Povestea se opreşte asupra unuia dintre sinistraţi, Costache, care îşi duce într-o casă primită de la primărie lucruri din vechea locuinţă distrusă de intemperii. Prima parte a filmului este construită din cadre-secvenţă fixe, prin care protagonistul este observat în „rutina” post-dezastru: recuperează din vechile sale obiecte, se instalează în noua casă, interacţionează cu câţiva consăteni şi discută cu primarul şi cu un posibil cumpărător al unui teren.

În această primă parte, perspectiva aparţine exclusiv protagonistului, care este urmărit, aproape mereu de la distanţă, de o cameră imobilă şi cât mai puţin intruzivă (de altfel, în câteva secvenţe de exterior cu mai multe personaje, chipurile acestora pot fi cu greu identificate). Este strategia lui Jurgiu de a diminua eventuala manipulare emoţională, intrinsecă unei astfel de poveşti, sau ceea ce el numeşte „sobrietate a emoţiei”.




Pe măsura evoluţiei narative, Jurgiu „eliberează”, în doze mici, tot mai multe informaţii despre trecutul bătrânului şi al familiei. Totul culminează cu anunţul că va fi vizitat de fiul său, Ticu (Şerban Pavlu), stabilit în Japonia, unde s-a căsătorit cu Hiroku (Kana Hahimoto), cei doi având un băiat de şapte ani, Paul Koji (Toma Hashimoto).

Echilibru interior pus la încercare

Existenţa de până atunci a lui Costache este dată peste cap, iar această ruptură este remarcabil punctată vizual de Jurgiu şi de directorul de imagine Andrei Butică: dintr-un unghi de deasupra casei, bătrânul este urmărit în timp ce bate o tablă pe acoperiş, moment în care, în plan îndepărtat, apare maşina fiului.

Perturbarea echilibrului interior fragil al protagonistului, recâştigat cu greu după două drame recente – pierderea soţiei şi inundaţiile –, este sugerată atât prin altitudinea ameninţătoare a camerei de filmat, cât şi prin unghiulaţie şi coborârea aparatului odată cu bătrânul.

De altfel, pentru a contrapuncta imobilismul camerei din majoritatea secvenţelor, Jurgiu apelează deseori la planurile secunde, de adâncime, care influenţează ceea ce se întâmplă în prim-plan.

Odată cu venirea lui Ticu şi a familiei sale, perspectiva se divizează între tată şi fiu, pentru ca spre final, după plecarea fiului, camera să-l urmărească în continuare numai pe bătrân.

Folosirea lui Victor Rebengiuc în distribuţie, în rol de ţăran, trimite inevitabil la clasicul Moromeţii (1988), de Stere Gulea, „cârlig” pe care Jurgiu nu doar că nu-l evită, dar îl asumă şi îl punctează în două-trei momente.

O conexiune ineluctabilă se face şi cu Medalia de onoare (2009), de Călin Peter Netzer, unde un pensionar citadin, interpretat de acelaşi Victor Rebengiuc, îşi aşteaptă fiul din străinătate, timp în care este nevoit să-şi reconsidere trecutul.



Accente de comic şi melodramă bine temperată

La nivel stilistic, Jurgiu optează, cel puţin în prima parte, pe o abordare observaţională, aproape documentaristică, în care psihologia personajului este relevată prin gesturile şi mişcările imprimate de Victor Rebengiuc.

În a doua jumătate, Jurgiu pare mai nesigur şi, prin urmare, uşor mai convenţional, cel puţin în momentele dificile dintre tată şi fiu, când cei doi sunt nevoiţi să-şi clarifice relaţia.

Jurgiu introduce şi accente de umor, dar şi de melodramă bine temperată, oferind în acelaşi timp posibilitatea unei empatii sincere cu protagonistul. În aceeaşi notă de moderaţie, filmul este lipsit de muzică, iar personajele primesc suficiente nuanţe pentru a nu cădea în simple categorii.

Prezenţa familiei venite din Japonia oferă o latură exotică filmului. Iar povestea şi, pe alocuri, încadratura amintesc de opera regizorului japonez Yasujiro Ozu, care a fost mereu preocupat de relaţiile între membrii unei familii, de diferenţele între generaţii şi de un stil auster, dar uman şi cald, de a privi personajele şi viaţa.

Cainele japonez este un film despre povara singurătăţii, despre asumarea trecutului şi despre împăcare. Un debut reuşit, care dezvăluie un regizor matur din punct de vedere artistic, în pofida celor doar 29 de ani.

Pelicula distribuită de Transilvania Film intră din 18 octombrie în cinematografele româneşti.


Pelicula distribuită de Transilvania Film intră din 18 octombrie în cinematografele româneşti. - See more at: http://www.ziarulmetropolis.ro/cainele-japonez-ultimul-dintre-oameni/#sthash.ivpZTZ3g.dpuf

joi, 10 octombrie 2013

Vinerea animata: Usavich - 5 sez x 20 min


(expandati postarea pentru sez. 2-5)

The Loveless (1981)

'I'm a regular joe. I've got an itch between my legs, and an afternoon for a heart.'


Daca aveti o dupa-amiaza de ucis in chip artistic ati putea sa va indreptati atentia asupra lung-metrajului de debut al veteranei Kathryn Bigelow, The Loveless, un biker-movie cult si atipic realizat in parteneriat cu Monty Montgomery. Filmul consemneaza o actualizare stilizata a temei si cliseelor motociclistului, conducator de banda de delincventi motorizati si mostenitor de drept al cowboyului din westernurile americane, facuta cu usoare pretentii intelectuale si o dorinta de afirmare a unui conceptii estetice cool. Personajul iconic care isterizase audienta juvenila la finalul anilor ‘60 in filme ca Easy Rider sau The Wild Angels -dar care poate fi depistat mult mai devreme in folclorul cinefil (The Wild One, 1953, cu Marlon Brando)- e intruchipat aici de un alt debutant, notoriul Willem Dafoe posesor de trup astenic fetisizat cu piele si avand o mina de bad-boy sarmant si enigmatic.



Subiectul e restrans la o dupa-amiaza fierbinte petrecuta de Vance (Dafoe) si gasca lui intr-un orasel obscur situat pe autostrada care-i duce la cursa de la Daytona. Abatuti din mers de o defectiune la motorul unui tovaras, trupa se imparte intre un bistro si un service auto, luand contact cu cativa localnici si starnind reactii diferite de dezgust. In ce priveste scenariul, The Loveless nu straluceste prea tare, dezvoltand ideile deja uzate ale superficialitatii si a prejudecatilor provinciale in contrast cu satisfactia si libertatea unei vieti dezradacinate, traite iresponsabil. Totusi rezultatul e destul de interesant, macar din punct de vedere al jargonului folosit in dialoguri, care transpira autenticitate, si a unei rezolvari inedite a conflictului care se distanteaza de cliseul romantic.

Dincolo de astea punctul forte al filmului consta in maniera de filmare si incadrare, in structura compozitionala si textura sa bogata, vulgar-smechereasca, care dezvaluie un neindoielinic fetis pentru imagine si ritm molcom, toate dublate de un playlist musical in voga care cuprinde numai piese rock-n-roll una si una. Totusi, pentru a se putea aprecia aceste lucruri trebuie ignorat faptul ca uneori filmul abia se taraste sau ca nu pare sa aibe o destinatie. Fanii lui Willem Dafoe insa nu se vor plange de asta. In primul sau rol principal, Willem e carismatic si masurat in ciuda nostalgiei si a sentimentului de fatalism care par sa-i dubleze monologul launtric, aparand suficient de interesant si convingator pentru a transforma in erou autentic un personaj ce usor putea deveni caricatural sau patetic.




miercuri, 9 octombrie 2013

Capitala Culturala Gottlob


Hahahahahahahaha!

Trebuie sa va dau informatia asta pe care tocmai am aflat-o de la Navetistu Banatean.

Primaria din Gottlob (comuna din judetul Timis, +2000 de locuitori) va renova vechiul cinematograf din localitate, printr-o finantare europeana.

Timisoara ( +300.000 de locuitori) are 13 cinematografe vechi si, deocamdata, nu a reusit sa renoveze vreunul. Ultmul supravietuitor, cinematograful Timis se pregateste si el de hibernare.  

Va las pe voi sa trageti concluziile. 


PS. In plin scandal cu cinema Studio, materialul meu din 2009 e inca destul de valabil. 

Simultane


De maine incepe Festivalul Simultan (10 - 12 octombrie, Casa Filmelor, Sinagoga din Cetate).
Program aici.


Si tot maine reincepe seria de filme germane la Carturesti (Mercy).



Cinematecă la Timişoara: Faza 2


În urma audienţei din primăvară, trebuia să revenim la Primăria Timişoara cu un proiect detaliat pentru o cinematecă/spaţiu de cinema şi alte arte audio-vizuale pentru urbe.

Ei bine, am revenit.

Astăzi, 9.10.2013, Asociaţia Marele Ecran, Pelicula Culturală şi Camera 4 au depus (cu număr de înregistrare) Proiectul, în atenţia viceprimarului Dan Diaconu. Am solicitat "alocarea, cu titlu gratuit, a unui spaţiu adecvat pentru dezvoltarea unui cinematograf".

Suntem mîndri de profesionalismul cu care fondatoarele Pelicula Culturală (Betty Varga şi Nicoleta Ciocov) au scris acest proiect de 20 de pagini. De asemenea mulţumim instituţiilor şi centrelor culturale care ne sprijină demersul: Institutul Francez, Consulatul Germaniei la Timişoara, Centrul Cultural German, Consulatul Serbiei la Timişoara, Institutul Polonez din Bucureşti, Ambasada Spaniei în România, Festivalul Plai, Atelier 1, Asociaţia Timişoreană de Fotografie (mulţumim profesorului Lucian Ionică şi pentru idei).

Minunatele lor scrisori lor de susţinere dau şi mai multă greutate iniţiativei noastre. Le-am anexat la proiect şi le vom publica treptat şi pe blog, ca să creăm un pic de presiune pozitivă.

Apoi, întrucît se pare că administraţia reacţionează bine la cererile online, vom face un sondaj pe pagina noastră de facebook, cu întrebarea "Vreţi o cinematecă la Timişoara?". Pentru că viitoarea cinematecă nu va fi a Asociaţiilor care au depus un document, va fi a oraşului.

Dragi prieteni, acum e momentul să vă implicaţi, dincolo de butonul de like. Trimiteţi-ne comentarii, sugestii, scrisori de susţinere, cu atît mai mult dacă reprezentaţi o instituţie culturală care îşi doreşte o sală adecvată de proiecţii (pe care o veţi putea folosi). Scrieţi-ne dacă sunteţi actori, fotografi, artişti vizuali, studenţi sau jurnalişti de cultură din Timişoara. Sau regizori din ţară, care au vrut să-şi proiecteze filmul la Timişoara dar nu au avut unde. Sau pur şi simplu spectatori.

Acum e momentul să spuneţi dacă vă doriţi o cinematecă la Timişoara (aici puteţi citi de ce ne dorim noi). Spuneţi cu voce tare! Sau, dacă nu vreţi, iarăşi spuneţi-ne, ca să nu ne mai chinuim.

Dar spuneţi acum.


marți, 8 octombrie 2013

Coming Soon: Comedy Cluj, editia V


Peste cateva zile incepe la Cluj cea de-a cincea editie a Festivalului International de Film ‘Comedy Cluj’, al doilea eveniment cinematografic de amploare al clujenilor, dupa TIFF, care, iata, capata din ce in ce mai multa tractiune tinzand sa devina un punct important pe agenda anuala a cinefililor. Anul trecut am avut ocazia sa iau pulsul festivalului si in cele cateva zile petrecute prin Cluj am reusit sa vad in premiera vreo 10 filme de comedie. Anul acesta, daca totul merge bine, s-ar putea sa ajung din nou inima Ardealului incercand sa-mi bat recordul de vizionare. Oferta organizatorilor e pe masura:

Peste 100 de filme din 35 de ţări, invitați din industria filmului românesc și străin, evenimente conexe (workshop-uri, expoziții, piese de teatru, întâlniri între public şi oameni din cinematografie) toate reunite la cea de-a 5-a ediție a Festivalului Internațional de Film „Comedy Cluj” ce se va desfașura în perioada 11-20 octombrie la Cluj-Napoca.

Voi incerca sa ignor inca o data sentimentele de timisorean frustrat pe care mi le provoaca vederea atator locuri de proiectie de care dispun clujenii (Cinema Florin Piersic, Cinema Victoria, Casa TIFF) transformandu-le in critica constructiva la adresa propriilor noastre oficialitati puse de RADEF in jenanta postura de a ceda fostele imobile dedicate filmului in favoarea camatarilor sau a … naturii (in interiorul cinema-ului din Dacia au crescut, chipurile, copaci).


Revenind insa la “comedia” din Cluj, competitia din acest an aduce la sectiunea lung-metraj 10 filme din 8 tari. Personal sper sa vad macar doua dintre ele: filmul din deschidere, Enough Said (r. Nicole Holofcener), pentru simplul fapt ca-l contine pe regretatul James Gandolfini in ultimul sau rol, si castigatorul Premiului pentru Regie la Cannes 2012, Reality (r. Matteo Garrone) pe care am refuzat sa-l vad pana acum din surse alternative. Celelalte filme care vor incerca sa impresioneze juriul sunt: Unfinished Song, o comedie-drama britanica cu Terence Stamp si Vanessa Redgrave, Quartet, debutul regizoral al lui Dustin Hoffman, Road North, un road-movie finlandez semnat de Mika, fratele celebrului Aki Kaurismaki, o productie nemteasca despre imigrantii evrei - Russendisko (r. Oliver Ziegenbalg)-, o tragicomedie olandeza a absurdului deja verificata prin alte festivaluri - Matterhorn (r. Diederik Ebbinge)-, un exotic debut indian, English Vinglish, si doua filme franceze: Paulette (r. Jérôme Enrico) cu regretata Bernadette Lafont in rolul unei vanzatoare de canabis si Populaire, o aventura cu Romain Duris semnata de un debutant, Régis Roinsard. La prima vedere, Reality nu pare a avea o concurenta reala dar cine stie. Interesant de vazut va fi insa si ce fel de cinema gusta publicul clujean, data fiind diversitatea de umor prezent in competitie.


Aruncand o privire prin programul proiectiilor am observat si cateva titluri a caror prezenta ma bucura, filme de comedie care in mod sigur au nascut aprecieri prin festivalurile in care s-au perindat deja: Safety Not Guaranteed, Sound of Noise, The Kings of Summer, Ruby Sparks sau Les Infideles si pe care in lipsa de altceva le-as revedea.

Atat deocamdata. Urmatoarele vesti sper sa le transmitem din Cluj in ipoteza ca si anul acesta Marele Ecran va avea corespondent pe-acolo.




Trailerul zilei: Matterhorn (2013)


Trailer: 
(in olandeza ... dar pt. film gasiti subtitrare in engleza)

luni, 7 octombrie 2013

Navetistul MADE IN TM


Minunatele Povestiri ale Navetistului Banatean e una din cele mai bune chestii care s-au intamplat in Timisoara. Dar stai, ca in Timisoara "nu se intampla nimic". Va invitam sa vedeti episodul nou. Pentru ca si noi suntem "MADE IN TM".

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Gravity (2013)

Clear skies ... with a chance of satellite debris

Rating: Colectabil

Regretatul Ray Bradbury, unul dintre cei mai ilustri scriitori de SF din secolul XX, a dedicat numeroase povestiri astronautilor si exploratorilor spatiului cosmic, nu putine dintre ele tratand inclusiv tema care face subiectul celui mai recent film al lui Alfonso Cuaron, Gravity, adica fragilitatea vietii umane. Una din povestirile lui Bradbury, Kaleidoscope, examineaza chiar ultimele ore din viata unui echipaj de racheta aruncat in cosmos in urma exploziei acesteia si confruntat cu perspectiva mortii iminente.

E o povestire destul de cenusie si de deprimanta in care asistam la ultimele conversatii si ganduri ale acestor temerari, singuri in vidul inghetat, plutind orbeste catre o destinatie fatala. Unul dintre astronauti, cu cateva secunde inainte de a fi incinerat ca o stea cazatoare de atmosfera terestra in care se prabusea, constient de lipsa de insemnatate a mortii sale, spera in ultima instanta ca macar viata lui sa fi insemnat ceva. E o scena emotionanta care evoca fara dubii efectul de micsorare si insingurare pe care il are imensitatea cosmica asupra firii umane. De pe suprafata sigura a planetei noastre privim fascinati spre stele, nazuind speranta ca odata le vom atinge. Odata urcati acolo sus insa, ne intoarcem privirile cu aceeasi uimire si dragoste catre planeta mama, in vreme ce fiori de spaima ne vegheaza orice miscare din intunericul nemarginit in care chiar si moartea unei stele poate trece neobservata.


Probabil ca mai mult decat orice altceva meritul filmului realizat de Alfonso Cuaron e acela de a ne fi oferit spre degustare, chiar si pentru scurta vreme, amestecul acela de spaima si placere pe care-l simte cineva la cateva sute de km deasupra Terrei. Caci Gravity, remarbil la nivel tehnic (cel mai bun 3D de la Avatar incoace), rod al celor mai recente tehnologii digitale din cinema, te absoarbe si te tine in scaun pana la final. Functionand similar ca un documentar dramatic plasat in spatiu care acopera o misiune NASA de rutina ce da gres, filmul se dezvolta asemeni unei curse de supravietuire tensionate in care doi astronauti au de infruntat mai multe pericole (externe dar si interne) si de luat decizii critice pentru a scapa cu viata. La fel ca in precedentul proiect hard sci-fi, Children of Men, Cuaron isi dezvaluie din nou maiestria in construit suspans cu ajutorul scenelor lungi, a montajului invizibil si a contrastului dintre muzica trepidanta si lipsa oricarui sunet.



Scara la care se petrec lucrurile nu ascunde insa faptul ca povestea celor doi astronauti (George Clooney si Sandra Bullock) e una destul de simpla si de personala. In vreme ce rolul lui Clooney e acela de a functiona ca o figura de mentor pentru personajul lui Bullock, cea din urma are un job destul de conventional: depasirea propriilor temeri, regasirea sinelui, a poftei de viata si a instinctului de conservare specific naturii umane. Pictate pe o panza de proportii epice, in care dezastrele se succed ciclic transformand eroina intr-un fel de autostopist galactic (bine, orbital), toate aceste idei apar incarcate de simbolism si usor universale. Iar intr-o poveste in care totul pare sa evoce acordarea unei a doua sanse (a doua statie orbitala, a doua capsula) metafora renasterii poate parea usor stridenta. Lasand asta la o parte, Gravity e o calatorie cosmica antrenanta si uneori viu emotionanta, bogata in detalii si cu o imagine superba (Emmanuel Lubezki), in care Sandra Bullock marcheaza o interpretare dramatica convingatoare dupa un sir inglorios de roluri mediocre. In mod clar un film de vazut im Kino! Preferabil pe un IMAX din apropierea voastra, ceea ce noi la Timisoara nu prea avem.