sâmbătă, 27 februarie 2010

Ziua Tuturor Sfintilor

The Boondock Saints II: All Saints Day (2009)


rating: Eroare amuzanta

And Shepherds we shall be
For thee, my Lord, for thee.
Power hath descended forth from Thy hand
Our feet may swiftly carry out Thy commands.
So we shall flow a river forth to Thee
And teeming with souls shall it ever be.
In Nomeni Patri
Et Fili
Spiritus Sancti.


Si incheiand cu aceste vorbe pistoalele Sfintilor irlandezi din Boston puscau simultan si gloantele izbavirii penetrau cefele mafiotilor iesindu-le prin ochi odata cu toata rautatea lor. Trademark-ul filmului cult al lui Troy Duffy -The Boondock Saints - cu care acesta se afisa marelui public in 1999, facandu-si o reputatie de Tarantino combinat cu Guy Ritchie. Zece ani mai incolo, in 2009, Troy Duffy revine in atentia noastra cu un sequell dupa aceeasi reteta - catholic irish vigilantes - numai ca, din punctul meu de vedere reteta nu mai functioneaza din motive de prea mult fun. In vreme ce filmul initial reusise intrucatva sa-si creeze un statut de film de actiune inteligent facut cu stil si care a reusit sa grupeze o impresionanta comunitate de fani in jurul sau, The Boondock Saints 2: All Saints Day e mai mare si mai galagios dar, si mult mai neserios. In fapt e un foarte amuzant B movie facut strict pentru fanii "Sfintilor" McMannus care aduce toate personajele precedente plus inca o serie de charactere noi intr-o veritabila sarbatoare a tuturor sfintilor cu iz de praf de pusca.


Actiunea noului film are loc la cativa ani dupa evenimentele cu mafia rusa, gasindu-i pe Connor (S. P. Flannery) si Murphy (Norman Reedus) retrasi in Irlanda la o viata pasnica de oieri in casa tatalui lor, Il Duce. Chiar arata ca niste batrani crescatori de turme, barbosi si ganditori. Problema e ca inapoi in Boston cineva incearca sa-i scoata din ascunzatoare executand o crima in stilul lor asupra unui om al Bisericii. Sfintii sunt instiintati, cum altfel, tot de un om al Bisericii si, dupa ce isi tund pletele si barbile, dezgroapa armele tineretii (e dubios ca nu prea sunt sigur cati ani au trecut de atunci) si pornesc spre Boston. Pe drum mai adauga echipei si un mexican pe nume Romeo, un admirator al muncii lor si pasionat de violente gratuite, insa cu o latura sensibila pentru tot ce tine de cultura sa nationala, lucru taxat de cei doi ca fiind "aproape gay".


In Boston atmosfera cool fixata de primul film se dilueaza intr-un punch de ridicol, absurd si fun care amuza pana la un punct dar de cateva ori te face sa-ti adresezi niste intrebari destul de legitime privind rostul continuarii vizionarii. Locul lui Willem Dafoe (acum la un alt nivel actoricesc decat in '99) este preluat de Julie Benz (Rita din serialul Dexter) care intruchipeaza o agenta atat de "speciala" incat greu iti vine sa crezi ca lucreaza pentru feds si nu in modelling. Explicatia ei - "I am so smart, I make smart people feel like they are retarded" - nu prea se potriveste cu aparitiile slow-motion si mersul ei de cat-walk. Presimt ca nu pentru creieri a fost pusa pe ecran. Dar totusi.. Numele ei, Eunice, e ca o gluma proasta facuta celor 3 politisti locali care investigau initial crima, demascand din nou "impotenta" lor in fata abilitatilor tipei. Ce trei eunuci (grasutul, fricosul si gura-bogata) par o copie fidela a celor trei Stooges, personaje vestite in comedia americana despre care eu recunosc ca nu stiu nimic mai mult. Remarcile indiscrete nu se opresc pana la final, ultimul fed intrat in scena se numeste Kuntsler.


Filmul ar fi putut impresiona mai mult intrucat scenele de actiune sunt bunicele, cinematografia misto, iar plotul destul de intens cu flash-back-uri asupra inceputului tatalui celor doi razbunatori, Il Duce, cu o figura din umbra care manuie sforile, cu inca un asasin pe urmele baietilor irlandezi, un frumos twist in cazul agentei hot si un cameo binevenit al lui Dafoe pe final. Toate insa daca s-ar fi luat mai in serios. In schimb cred ca filmul s-a facut mai degraba pentru distractia echipei si pentru deliciul fanilor. Amuzant dar deloc memorabil. Raman cu "Sfintii" originali...
Trailer

Votaţi-mă pe mine!

Ieri am văzut cum se acceptă un premiu.
Astăzi învăţăm CUM SE CERŞEŞTE UN PREMIU.

Unul din producătorii Hurt Locker a scris membrilor Academiei, încălcînd regulile competiţiei şi cele de bun simţ. Iniţiativa tînărului şi "naivului" producător (cum sună scuzele oficiale după începerea scandalului) s-a întors în defavoarea filmului şi complică şi mai tare orice previziune pentru Oscaruri (deci şi misiunea participanţilor la concursul nostru).

Pe scurt, mesajul electronic zicea aşa: "dacă aveţi plăcerea, votaţi filmul meu independent şi nu porcăria aia scumpă de Avatar". Pe larg, e-mailul zicea aşa:

"I hope all is well with you. I just wanted to write you and say I hope you liked Hurt Locker and if you did and want us to win, please tell (name deleted) and your friends who vote for the Oscars, tell actors, directors, crew members, art directors, special effects people, if everyone tells one or two of their friends, we will win and not a $500M film, we need independent movies to win like the movies you and I do, so if you believe The Hurt Locker is the best movie of 2010, help us! I'm sure you know plenty of people you've worked with who are academy members whether a publicist, a writer, a sound engineer, please take 5 minutes and contact them. Please call one or two persons, everything will help!

best regards,
Nicolas Chartier Voltage Pictures"


Seamănă cu mesajele alea de la Dalai Lama care îţi dau 5 minute să forwardezi mail-ul către 10 prieteni şi ceva bun ţi se va întîmpla. O nouă dovadă că nesimţirea şi tupeul sunt calităţi cu vocaţie planetară şi nu sunt limitate, aşa cum se credea, la arealul carpato-danubiano-pontic.

vineri, 26 februarie 2010

Cum se accepta un premiu in maniera Burtoniana

Annie Awards sunt cam cele mai mari distinctii acordate pentru excelenta in animatie, iar festivitatea de premiere s-a desfasurat in 6 februarie anul asta. Evident ca Up a luat Marele Premiu, doar e animatia aflata in topul nominalizarilor la orice competitie din ultima vreme. Dar nu de asta vreau sa va vorbesc. Chestia funny e ca si Tim Burton a luat un premiu, The Winsor McCay Award, si intrucat era in Japonia s-o promoveze pe noua Alice le-a trimis organizatorilor caseta cu acceptarea premiului. Nice. And creepy. And funny also. Pentru fanii Ju-On indeosebi.

joi, 25 februarie 2010

Minte-ma frumos!

THE INVENTION OF LYING (2009)
rating: brainwash


Cum ar arăta reclamele într-o lume fără minciună?

Cam aşa: „Eu sunt Bob. Sunt purtătorul de cuvînt al companiei C**a-Cola. Am venit aici să vă rog să continuaţi să cumpăraţi Co*a. N-am prea schimbat ingredientele în ultima vreme deci n-am ce să vă spun despre asta. Am schimbat puţin ambalajul. Vedeţi, culorile sunt diferite. Ursul polar - ca să ne iubească şi copiii. Co*a are un conţinut ridicat de zahăr şi, ca orice băutură bogată în calorii, duce la obezitate. Asta e Co*a. Foarte faimoasă, toată lumea o cunoaşte. Sunt Bob, lucrez pentru C**a-Cola şi vă rog să nu vă opriţi din cumpărat C**a-Cola. Asta-i tot.”

E unul din momentele antologice din comedia high-concept Invenţia Minciunii (The Invention Of Lying). Spre dezamăgirea mea, filmul e doar o colecţie de astfel de momente şi cîteva cameo-uri reuşite: Ed Norton, Stephen Merchant sau Fionnula Flanagan. Şi asta-i tot.

Invenţia...poartă în totalitate amprenta englezului Ricky Gervais (scenarist & co-regizor), răsfăţat la Hollywood după ce a atins celebritatea cu serialul reality-spoof The Office. Replicile cu şeful (căruia îi e jenă să-l concedieze), secretara şi colegul (care se bucură de concedierea lui) sunt de un sarcasm şi o cruzime care amintesc imediat de momentele marca "David Brent" din serialul BBC.

Aici, Gervais propune o realitate alternativă în care oamenii nu mint. Azilul este „un loc trist pentru bătrîni fără speranţă”. Motelul este „un loc ieftin pentru sex cu un străin”. Femeia visurilor sale (Jennifer Garner) nu vrea să înceapă o idilă cu el pentru că nu vrea copii graşi şi cu nasul borcănat (e specialitatea casei la R.G. să-şi ia fizicul la mişto).



Aşadar, o lume de o onestitate brutală, dar plictisitoare, lipsită de imaginaţie. Fără poveşti, fără filme, fără politeţe şi fără religie. Apropo, Invenţia Minciunii ar fi fost mai corect să se numească Invenţia Religiei. Vezi scena de o frumuseţe sfîşîietoare cînd îi povesteşte maică-sii "unde mergem cînd murim". Scena în care Gervais (ateu de felul lui) apare ca şi profetul Moise, cu „legile” pe două cartoane de pizza marchează apogeul filmului.

După care, să fiu sincer, experimentul eşuează într-o insipidă comedie romantică. Reţinem totuşi demonstraţia despre utilitatea socială a minciunii. Cine altul decît un britanic putea să susţină că minciuna e o formă de politeţe?

Ricky Gervais: I sort of lie all the time, but it’s to protect people’s feelings. ‘Can you come to my baby’s christening?’ ‘Oh, I can’t, I’m busy.’ You don’t say, ‘Oh, that doesn’t sound like a great day out. Baby, little fat thing, looks like Winston Churchill? I don’t need to see yours.’ That’s what makes you a nice member of the human race, that you can chose when to make a good lie"

miercuri, 24 februarie 2010

Frigul din Studio se mută la Timiş

Am fost la ultimul film de Terry Gilliam şi ultimul cu Heath Ledger. Cred că e şi ultimul meu film la cinematografele de stat din Timişoara. Cel puţin, asta simt acum.



După cum puteţi observa din poza de mai sus, cinema Studio e închis pînă în aprilie. Motivul e cunoscut de toţi cei care au dîrdîit măcar o dată acolo: bîntuie un frig siberian. Motivul pentru care nu se ia nicio măsură e necunoscut.

Pardon, s-a luat totuşi o măsură: directoarea a hotărît să programeze la Timiş filmele de la Studio. Decizia n-ar fi fost rea, dacă în timpul acestei acţiuni n-ar fi adus la Timiş şi frigul din Studio. La Imaginarium of Dr. Parnassus am fost patru temerari în sală care-şi puteau vedea aburii respiraţiei. Filmul mi s-a părut bun. Dar n-am idee cît de bun, pentru că au tăiat vreun sfert de oră, la trecerea de pe o bobină pe alta (am ratat toată bucata în care apare Johnny Depp).

Partea nasoală este că aproape m-am bucurat de întîmplare, întrucît nu ştiu cît mai rezistam. Cînd am ieşit din sală, vă jur, era mult mai cald afară. Dacă înainte vreme mai aveam o îndoială, acum sunt convins: aceste cinematografe au murit. Frigiderul de sucuri era închis. Toaleta era închisă. I-am întrebat pe ultimii paznici (că asta au devenit doamnele de la RADEF) ai acestui loc tot mai sinistru, dacă nu cumva închid şi sala.

Mă uitam ieri la personalul îmbătrînit: doamna de la casierie, bătrînul proiecţionist, directoarea bine acoperită de haine. Le-am văzut privirea. Oamenii aceştia s-au resemnat. Nu aşteaptă decît să iasă la pensie. În momentul ăsta, tot ce-i mai interesează e să nu se îmbolnăvească iremediabil în congelatoarele astea naturale.

Poate ideea investitorului spaniol nu era aşa de rea. Pînă atunci însă, spaţiul poate fi închiriat pentru alte activităţi "culturale": nunţi, botezuri, conferinţe etc. Dacă sunteţi pui de eschimoşi.


p.s. Timiş e penultimul cinema inaugurat de comunişti în oraş, în februarie 1983 (merci Marian); la cinematograful inaugurat de capitalişti n-au găsit loc pentru filmul lui Gilliam nici măcar în sala aia mică de 20 de persoane. Cinema City aduce în schimb toate "nestematele": Alvin şi Veveriţele, Percy Jackson şi Olimpienii etc.

Ceea mi se pare la fel de trist ca şi frigul.

marți, 23 februarie 2010

BAFTA, Bigelow!

Kathryn Bigelow, fosta nevastă a lui Cameron, şi-a luat revanşa la prestigioasele premii BAFTA (Oscarul britanic). Drama de război, The Hurt Locker a cucerit 6 premii din 8 nominalizări: între care Cel Mai bun Film şi Cel mai bun Regizor. În vreme ce Avatar a luat numai 2 (nesemnificative).

Îi urăm regizoarei BAFTA la Oscar, că acolo filmul ei este "the underdog"!

luni, 22 februarie 2010

Trailerul zilei: Nowhere Boy

Printre multele genuri gustate de mine se numara si bio-pic-urile despre artisti, in special muzicieni. The Doors, Control, Ray, Walk The Line, I'm Not There, Last Days sunt cateva filme geniale despre trupe sau cantareti care au impresionat cu muzica lor milioane de oameni (Jim Morrison, Ian Curtis, Ray Charles, Johnny Cash, Bob Dylan, Kurt Cobain). Acum e randul lui John Lennon sa ni se dezvaluie pe marele ecran in Nowhere Boy dar nu va asteptati la marele John din perioada de glorie a Beatles-ilor. Filmul debutantului Sam Taylor Wood e, asa cum zice chiar titlul, despre copilaria lui John, despre anii sai de liceu cand pustiul pune mana pe chitara si incepe sa cante "acel rock n roll" numit skiffle folosind chitara drept banjo (instruit de mama sa). Viata de liceu, anturajul, trupa the Quarrymen, intalnirea cu Paul McCartney, influenta celor doua figuri materne, mama si matusa sa (ultima jucata de Kristin Scott Thomas) sunt temele prezente in acest film care a avut deja 4 nominalizari la BAFTA. Cred ca o sa-mi placa, va fi un mod placut de a ma culturaliza asupra inceputurilor unuia dintre Beatlesi.
Trailer:

duminică, 21 februarie 2010

The Wolfman (2010)

rating: Brainwash onorabil

Ma vad din nou situat pe o pozitie diferita fata de tovarasul Lucian in privinta unuia din filmele pe care le asteptam amandoi cu interes, The Wolfman, interes starnit in acest caz particular de distributia unui cvartet de actori geniali (Anthony Hopkins, Benicio del Torro, Emily Blunt si Hugo Weaving) fiind deci motiv suficient ca se ne miste pana la Cinema City. Asadar, in vreme ce colegu' a fost nitel dezamagit de omul-lup, mie, tre' sa recunosc, mi-a cam placut, indeajuns ca sa si scriu ceva despre el. The Wofman e in mod evident un film de atmosfera, un horror in cel mai pur sens al cuvantului, un creature-feature visceral care mizeaza putin spre deloc pe existenta unui fir narativ logic si mai mult pe bogatia vizuala a stilului gotic intunecat al Angliei victoriene de la sfarsitul secolului XIX. Deci i-am iertat unele neclaritati din intriga si mi-am lasat mintea sa cutreiere libera pe domeniul impadurit al lui Sir John Talbot, locul in care fiara isi facea de cap macelarind cetatenii nechibzuiti ai Regatului.

Unul dintre ei, fiul cel mare al batranului lord, dispare suspect in padure motiv pentru care logodnica sa il cheama acasa pe fratele acestuia demult "exilat". Lawrence Talbot (del Torro), actor de teatru in America recunoscut pentru rolurile sale in Hamlet si Macbeth, revine pe mosie pentru a intruchipa inca un personaj sfasiat de soarta. Inca de pe atunci anatema era aruncata de "oamenii de bine" asupra tiganilor veniti cu satra prin zona ca sa dea cu jula. Cautand explicatii pentru moartea fratelui (acesta fusese descoperit in prealabil mancat pe jumatate) Lawrence face o incursiune in tabara tiganeasca intr-o noapte cu luna plina tocmai cand "necuratul" facea si el un raid pe-acolo, dezmembrand si descapatanand artsitic nefericitele victime. Fiind la randul sau muscat intra in convalescenta si la urmatoarea luna plina afla ce fiara zace intr-insul.


Filmul arata remarcabil din punct de vedere vizual, art directorul si production designerul meritand laude nenumarate. Casa batranului John arata sinistru, cu panze de paianje si lumini slabe venind de la lumanari, cu pereti imbracati in lemn si o gramada de arta decorativa tipica vremii. La fel de mult mi-a placut cripta familiala cu sarcofagul inchinat sotiei/mamei care murise cand Lawrence era doar un copil martor la evenimentul teribil ce i-a provocat un soc si la bagat la azil. O atentie deosebita are insa luna, filmata in cele mai misto ipostaze, inclusiv printr-o luneta in scena cand Hopkins ii vorbeste lui del Torro despre atractia ei. Luna e martora tacuta a fiecarei grozavii petrecute iar prezenta ei amenintatoare pe cerul negru e deajuns sa-ti dea fiori, bineinteles, alaturi de muzica rau-prevestitoare a lui Elfman. In lumina ei supranaturalul nu mai arata atat de supranatural, ci e chiar real si foarte pamantesc.


Efectele speciale sunt cel mai bine evidentiate in capitolul werewolf in London, cand omu' lup ajunge la oras si porneste o alergatura nebuna pe acoperisurile cladirilor victoriene urmarit indeaproape de agentul Scotland Yard Hugo Weaving. O urmarire tensionanta anticipata de cateva scene de macel groaznice in aula unei universitati. The wolfman chiar e un film interzis minorilor sub 18 ani. Cantitatea de gore masurata in litri de sange si metri de intestine e respectabila. As fi fost curios sa stiu cum s-au simtit copiii de 10 ani din primele randuri cand Benicio si-a scot "botul" din burta unui om cu ficatul lui in dinti. Alte laude ar trebui aduse machiajului si efectelor de transformare corporala din om in varcolac. Filmul marseaza asadar pe explicatia stiintifica - licantropia - ca boala transmisibila prin muscatura dar nu se poate abtine sa nu vorbeasca de intelepciunea populara tiganeasca, blesteme familiale si necurat. E cam bajbaita chestia asta. La fel cu explicatiile - gloante de argint sau iubire - care se presupune ca ar "vindeca" boala.


Personajele insa sunt jucate admirabil, cei doi principali - Hopkins si del Torro - sunt deliciosi in contradictia lor antagonica, prilejuind momente de respiro cu replici excelente care sa te faca sa uiti grozaviile anterioare. Rolul lui Emily Blunt, acela de logodnica indurerata, desi excelent jucat mi-a parut necesar doar in ideea in care filmul avea nevoie de o prezenta feminina, ea nefiind nici macar jumatate din miza sugerata a conflicului si nici catalizatorul izbavirii unui potential "erou". Hugo Weaving face ce stie mai bine, adica sa devina antipatic in rolul sau de agent al Regatului pus de investigatii temeinice in rural. Am impresia ca personajul sau a fost modelat dupa agentul Smith (Matrix), o chestie vizibila in modul de a vorbi si a privi pe durata filmului. Povestea in sine nu e deloc suprinzatoare, afara poate de o dezvaluire neasteptata pe la jumatate insa in principiu e ceea ce astepti de la un film cu werewolfs. Inclusiv scenele generatoare de fiori si tresariri sunt asa cum scrie la carte (miscari bruste, zgomote asurzitoare si o aparitie infioratoare toate precedate de muzica fatidica) trebuie doar sa te lasi "surprins" de ele fara sa te gandesti ca sunt tertipuri ieftine de la scoala de horror. Daca doresti chestii psihologice mai bine pui mana pe un dvd cu Pasarile lui Hithckock. Overall, filmul merita vazut, chiar la cinema daca e posibil, pentru ca remake-ul filmului din '41 aduce varcolacul in 2010 pastrandu-i totusi aerul de clasic.
Trailer

Buchet de ştiri de primăvară aşteptată



Cîteva ştiri banale, de duminică:

  • Deloc senzaţional: un alt film românesc a cîştigat un alt mare premiu.
  • Apropos de filme premiate, la Cărtureşti am văzut două pachete pentru cinefili: Moartea Domnului Lăzărescu+ carte şi un dvd cu scurtele lui Cristian Mungiu
  • şi, în atenţia timişorenilor: The Imaginarium of Doctor Parnassus ajunge în sfîrşit la Timişoara, la cinema Timiş. M-am ţinut pînă acum, fiindcă n-am vrut să-l văd acasă, pe calculator. Decît deloc, mă mulţumesc şi cu Timiş. Deşi, sper din tot sufletul, să nu îngheţ în sală. Hai să mergem mai mulţi şi poate încălzim atmosefera.

vineri, 19 februarie 2010

Alupei şi Ataurului

THE WOLFMAN (2010)

rating: semi-eroare, semi-brainwash

Mamelor din lumea întreagă, nu lăsaţi copii la Omul Lup (The Wolfman), că e interzis sub 18 ani! Dacă trebuia ceva interzis, e sinopsisul trimis de distribuitor la reviste.

I-auzi ia! Parcă zice de alt film:

Larry se întoarce la casa părintească pentru a se împăca cu tatăl său (greşit, vine să cerceteze dispariţia lu’ frate-său). Aici se îndrăgosteşte de Gwen, căreia îi face cadou un frumos baston cu măciulia în formă de cap de lup (ce-i drept, bastonul apare în posesia tatălui, dar scena „cadoului” lipseşte din versiunea ce rulează la noi; or fi cenzurat-o din cauza durităţii excesive). Cînd Larry o salvează pe o prietenă a lui Gwen (mai exact, salvează un băiat dintr-o şatră) de un lup (mai exact, vîrcolac), bărbatul este muşcat şi devine vîrcolac.”

Ultimele şase cuvinte sunt singurele adevărate. Pînă şi numele personajelor e aiurea: eroul se cheamă Lawrence, nu Larry aşa cum îl alintă, intim, autorul sinopsisului citat mai sus (ca şi cum aş scrie eu Tony, cînd mă refer la venerabilul Anthony Hopkins - tata vîrcolacilor din film).

Nu-i prima oară cînd citesc asemenea fantezii. Ori sunt traduceri proaste ale prezentărilor oficiale. Ori cineva povesteşte trailerul, completînd din imaginaţie spaţiile goale. Nici n-ar fi dificil la Omul Lup, pentru că scenariul e clasic. Muşcătură - lună plină - transformare - săteni păpaţi - glonţ de argint - idila dintre frumoasă şi bestie.

Nu m-a surprins să-l văd pe Hugo Weaving în rolul "vînătorului" care se plimbă ca agentul Smith printr-o Anglie victoriană de pe la 1890. M-a surprins Benicio Del Toro că, după atîtea partituri serioase, a început să urle la lună. Dar trebuie să recunosc că are toate datele fizice pentru rol. Încercănat, păros, gri şi tumefiat, încă din varianta umană.



În varianta animală e o combinaţie ridicolă de Chewbacca din Star Wars cu un King Kong pitic, care eviscerează şi decapitează pe bandă. „Nu ştii unde începe bestia şi unde se sfîrşeşte omul”, vorba lui Emily Blunt. Care e singura parte frumoasă din acea lume posomorîtă şi gotică. Ar mai fi şi muzica lui Danny Elfman, la înălţime, ca de obicei (tot el a compus şi pentru Alice in Wonderland).


Realizatorii filmului au încercat să scoată magia din povestea omului-lup. Transformarea omului în fiară e văzută mai degrabă ca o defecţiune fizică -licantropia- dar şi una afectivă, pentru că drăguţu' de Larry (iată, pot şi eu) suferă de pe urma traumatismelor din copilărie şi a unor complexe de natură oedipiană.

Acest punct de vedere clinic intră oarecum în contradicţie cu folosirea obsesivă a gloanţelor de argint - influenţa legendară a lunii - şi knou-hau-hau-l vrăjitoarelor ţigănci. Pe post de Mama Omida m-am bucurat să o văd pe Geraldine Chaplin (primul copil al lui Charlie Chaplin). Nu m-am bucurat însă că limba care se vorbea în şatră era încă de pe atunci româna cu accent de Hanglia: "Mulţi vor avea de suferit" profeţeşte una dintre pirande.

Într-adevăr, mulţi vor suferi la Omul Lup.
Dar nu din motivele la care se aşteaptă.

joi, 18 februarie 2010

Agora (2009)

rating: Brainwash

Cuplul Alejandro Amenabar-Mateo Gil s-a intors pe marele ecran cu o drama epica istorico-religioasa, Agora, setata in timpurile agitate ale Alexandriei egiptene din secolul IV AD. Si bine au facut. Vizual, e cel mai impresionant film al lui Amenabar, cu un buget de 50 de milioane $, cu filmari in Malta pe locurile unde s-au produs atatea alte filme epice excelente (Gladiator, Troy) si avand-o in centru pe Rachel Weisz in rolul filozoafei Hypathia, un personaj real al antichitatii tarzii care a incercat sa-si pastreze ratiunea intr-o lume involburata de confruntari religioase si fanatism. Decorurile si cinematografia sunt uimitoare, filmul recreand multe parti din Alexandria, cu precadere faimoasa Biblioteca care de-a lungul istoriei a fost distrusa si recladita de atatea ori. Acum, 1600 de ani mai tarziu, vedem cartile ca ceva obsinuit, dar in acele vremuri oameni mureau pentru a salva fiecare bucatica de sul pictat, fiecare scrol ce cuprindea o mostra din intelepciunea unei epoci.


Vreme de 300 de ani crestinismul a fost persecutat si pedepsit in intregul Imperiu Roman, practicantii fiind dati la propriu in gura leului, pana ce in 313 Constantin a dat un edict proclamand toleranta cultelor religioase pe cuprinsul Imperiului. In consecinta crestinismul a inflorit iar in 380 a devenit religia oficiala a imperiului. Agora incepe in 391 AD, in Alexandria, oras simbol al antichitatii aflat sub controlul Romei. Hypathia e o filozoafa foarte cunoscuta, dar in stilul filozofilor antici, insemnand ca era un geniu al matematicii, o priceputa astronoama si cunoscatoare a literaturii aflata sub protectia ei in Biblioteca. Ea incuraja gandirea libera si o relatie de tip fratie intre studentii ei, indiferent ca erau crestini, pagani sau iudei. Problema e ca in afara zidurilor plebea nu are aceleasi ganduri frumoase, linistea orasului fiind deranjata de interminabilele disensiuni dintre adoratorii lui Christos si cei ai zeitatilor egiptene in frunte cu Serapis.

 
 

Una din aceste disensiuni duce la varsare de sange crestin fapt care provoaca o revolta puternica ce scoate la iveala marele numar de crestini existent in oras si care duce la asediul paganilor depasiti numeric si refugiati in Biblioteca. In urma deciziei prefectului roman, Hypathia se vede fortata sa-si paraseasca "sanctuarul" ei agnostic si sa fuga de sabiile parabolanilor (o fratie crestina de soldati ai Domnului). Scena in care Biblioteca e invadata de crestini e admirabil filmata, ca si cum ochiul din cer ar privi o gramada de furnici bezmetice.


A doua parte a filmului se petrece la ceva ani dupa, cand crestinismul era religia dominanta in Alexandria iar paganii se convertisera in numar mare. Sub conducerea lui Cyril, marele preot, acestia declanseaza represiuni impotriva evreilor, provocand un mic razboi civil in oras si solicitand interventia Prefectului Roman, nimeni altul decat Oreste, fost pagan si iubit al Hypathiei. Filozoafa ajunge din nou in mijlocul evenimentelor gata sa fie scoasa tap ispasitor pentru "lipsa ei de Dumnezeu". E usor de observat ca de-a lungul filmului religia crestina capata o lumina cam nefavorabila, fiind deseori prezentata ca violenta si lipsita de compasiune. Temutii Parabolani, bratul armat al proaspetei Biserici, sunt niste indivizi nemilosi, cruzi si fanatici cand de fapt numele lor (parabolanoi) insemna "cei care isi risca viata" si vine de la faptul ca-i ingrijeau ce bolnavii de ciuma, lepra si alte boli contagioase. La fel, imaginea lui Cyril e cea a unui intrigant fara scrupule, un ipocrit care foloseste cuvantul evangheliei in scopuri personale. Acum nu cred ca era chiar un sfant cum l-o declarat Biserica dar parca viziunea lui Amenabar e prea evident partinitoare.

 
 

Afara de latura istorico-religioasa filmul ofera si niste povesti de dragoste. Doua mai precis. Intr-una Oreste (Oscar Isaac) e studentul indragostit de profesoara lui iar in cealalta Davus (Max Minghela) e sclavul indragostit de stapana lui. Destinele lor sunt foarte neasteptate, unul ajunge praefectus urbi iar celalalt se emancipeaza intr-un luptator parabolan incercand sa-si ucida dragostea pentru Hypathia cu iubirea fata de Iisus. Rolul lui Rachel Weisz e cel mai consistent iar tipa interpreteaza un personaj credibil de femeie frumoasa, inteligenta la modul ala logic de cauza si efect si prudenta in actiuni. Personajul ei fiind real ne este indusa cumva ideea ca Hypathia ar fi dovedit cu mult inaintea lui Copernic sau Kepler caracterul eliptic al orbitei Pamantului si miscarea planetelor in jurul Soarelui (modelul heliocentric). Discutabil in lipsa unor probe scrise. Filmul ar putea fi apoi "acuzat" si de o oaresce atitudine feminista, afisand-o pe Hypathia drept singura insula de ratiune intr-o lume dominata de religia si fanatismul barbatilor. Numai de-ar fi fost asa. Oricum e o realizare exemplara, o metafora despre "caderea omului" in plasa religiei oarbe care mi-a placut destul de mult insa nu mi-a transmit altceva mai mult decat informatii. Poate s-a incercat abordarea prea multor chestiuni pentru un singur film.


sursa foto
Trailer

Noapte Albă

Încă unul foarte scurt şi încîntător: Nuit Blanche de Arev Manoukian. Cinemagie în 3 minute. Ceea ce îmi aminteşte că se apropie data (10 martie) pînă la care mai puteţi intra în competiţie cu filmul vostru, în cadrul festivalului Tres Courts.

Aşa că, dacă aţi început un film de max. 3 min. sau l-aţi finalizat deja, daţi-i bice! Şi daţi-l şi încoace, să-l vedem cu toţi!





via Marian

marți, 16 februarie 2010

30 şi ceva

Astăzi, jumătatea mea de pe Marele-Ecran împlineşte o vîrstă. Mezzo del camino, vorba lui Dante (deşi, de la 1300 şi pînă azi s-o mai fi îmbunătăţit speranţa de viaţă). Pentru că m-a prins nepregătit, îi ofer nişte rînduri mai vechi pe care le-am scris despre Boogie, filmul lui Radu Muntean. Care e fix despre perioada asta din viaţă: unii bărbaţi redevin adolescenţi, unii adolescenţi devin bărbaţi, iar alţii pur şi simplu refuză să mai crească, ca într-un basm de Peter Pan. Îi doresc lui Richie să rămână mereu un spirit tînăr. Ca acum.


Dacă ai 30 şi ceva şi vezi Boogie e ca şi cum priveşti într-o oglindă. O oglindă a generaţiei de acceleraţie care a făcut Revoluţia, apoi a plecat „dincolo” să-şi găsească norocul, ori a muncit aici pe rupte pentru propria afacere/a eşuat în diverse joburi de tranziţie.

Povestea a fost scrisă în trei: Alexandru Baciu şi Radu Muntean s-au ocupat de scenele „cu băieţii”, Răzvan Rădulescu de tulburătoarele scene conjugale. Muntean nu ascunde că vrea să facă filme de public, la care s-ar uita şi el. Boogie e despre „crizele care apar în viaţă pe măsură ce îmbătrînim” (iniţial trebuia să se cheme 30 şi ceva).

Trei prieteni (jucaţi cu poftă de Bucur, Brănescu şi Văncică) se întîlnesc la mare de 1 mai şi încearcă să-şi recupereze libertatea din adolescenţă. Noaptea petrecută împreună le arată că lucrurile s-au schimbat: trezirea din beţie e trezirea la maturitate. Cîntecul lui Gică Petrescu de pe coloana sonoră conţine sinopsisul pe scurt: „Astă seară nimeni să nu doarmă, pîn’ la ziuă toţi să ne distrăm/ Seara asta le rugăm pe soaţe, să se facă că n-au observat!”.

luni, 15 februarie 2010

Ieşi afară!




Get out! (2009) Un scurtmetraj de 7 minute foarte simpatic despre...viaţă. Sau frica de viaţă. Mă rog, vedeţi voi. Nu vreau să vă stric surpriza.

http://www.dailymotion.com/video/xbnwlk_get-out_shortfilms


Merci, Marian!


later edit & alertă de spoiler
: aş fi vrut să dezvolt parerea mea despre filmulet, dar vorba unui scriitor: "n-am timp să fiu scurt". Aşa că voi ajunge încă o dată la cuvintele lui Marian:

si daca acest scurt-metraj "foarte simpatic" nu e despre "frica de viata", ci mai degraba despre frica de...neviata (adica de "viata") - toate acele ispite-surogat pe care doctorul i le pune pe tava pruncului, ademenindu-l sa paraseasca cel dintai rai: popularitate, bogăţie, calm, lux, felurite voluptăţi, păsări, flori, televiziune etc.? Nu este el oare un poem - admirabil, supersofisticat, plin de imagiantie - inchinat primului nostru rai, ca oameni: "colivia" din pantecele matern? A return to innocence, indeed...

duminică, 14 februarie 2010

Pontypool (2008)

rating: Colectable

Pontypool mi-a reamintit de ce imi plac mie filmele asa mult. E adevarat ca la multe din ele ma uit mai mult din obisnuinta de a vedea umbre in miscare pe un ecran mare sau mic dar odata eram fascinat de forta lor, de modul cum ma smulgeau dintr-o stare letargica si ma aruncau intr-o frenezie greu de inteles. Putine mai reusesc asta in ultima vreme. De regula stiu la ce sa ma astept cand vad un film, poate si din cauza ca sunt atat de adancit in fenomen si pap trailere la mic-dejun, insa in cazul lui Pontypool am fost luat complet prin surprindere de idee si conceptie. N-am mai fost atat de "ravasit" de la bijuteria spaniola [REC]. Asta e o mica nestemata canadiana, un indie adaptat dupa o nuvela de Tony Burgess care presimt ca va fi inhatat de studiourile hollywoodiene in anii urmatori pentru a-l reinventa intr-un film de actiune cu buget de-a dreptul nesimtit.


Povestea e in felul urmator (si o sa incerc sa fiu cam schematic ca sa nu divulg prea multe). Chiar si titlul e obscur, garantand ca filmul sa treaca pe sub radarele noastre foarte usor, dovada fiind ca desi dateaza din 2008 abia acum am reusit sa-l vad. Asa e cu filmele de festival. Oricum titlul, afara ca e numele orasului din film, mai da si ocazia unei foarte interesante explicatii in debutul filmului, usor naucitoare ce-i drept, care explica cum deseori inaintea unui eveniment major apar o serie de coincidente stranii foarte usor de observat. Pontypool e in fapt un film cu 3 personaje (in cea mai mare parte), ele formand echipa de dimineata a postului de radio din Pontypool, in frunte cu Grant Mazzy (Stephen McHattie, capitanul arcei americane din blockbusterul 2012, aici intr-un rol care-i face multa cinste). Mazzy e vocea radioului, o combinatie de cowboy/cantaret country cu o doza potrivita de cinsim si umor negru, plus un glas molcom si low frequency cum le sade bine celor din radio. El a completat de Sydney Briar, producatoarea matinalului si Laurel-Ann, tehniciana de la butoane.


Intr-o zi obinuita care nu anunta nimic incep sa curga la telefon rapoarte despre diverse incidente violente si sangeroase petrecute pe strazile din oras. Corespondentul lor din teren - Ken Looney - le pomeneste scene incredibile de razmerite si acte de sadism, unele chiar canibale, oameni care-si pierd mintile si vorbesc fara noima, repetand sunetele auzite in jur ca niste masinarii stricate. Totul e foarte creepy, nu au nici o confirmare de la autoritati, iar telefoanele primite de la martori sunt neinteligibile. Parca intreaga lume a luat-o razna. In consecinta cei trei fac ce stiu mai bine. Transmit in eter ceea ce stiu ca se intampla in Pontypool. Suna ca directia normala pentru un film obisnuit cu zombie dar nu va lasati inselati. 99% din el se petrece in studioul radio, cu conversatii telefonice si transmisii radio, cu discutii contradictorii legate de rolul lor in toata aceasta nebunie si cu un suspans excelent creat de reportajele transmise de Ken Looney, vocea fara chip de la fata locului. Totul e lasat in sarcina atmosferei claustrofobe pe care o presupune situatia de a fi inchis intr-o cladire de beton fara abilitatea de a vedea cu proprii ochi ce se intampla afara. Pe alocuri amuzant, uneori inforator, cu cateva scene mai dure pe final, Pontypool e o turnura foarte originala data de Bruce McDonald filmului horror, mai mult psihologic si mai putin visceral. Nu cautati chestii in plus despre plot ca o sa va strice surpriza, iar daca rezistati pana la final, asteptati pana dupa credits, mai e un moment artistic acolo.
Trailer.

Trailerul zilei: Portretul luptatorului la tinerete

Un film care mi-a starnit un foarte mare interes este Portretul luptatorului la tinerete, debutul in lung-metraj al lui Constantin Popescu Jr (domnul care a facut shortul The Yellow Smiley Face) prezentat in premiera vineri seara la Berlinale. E vorba despre un film care prezinta lupta de rezistenta anti-comunista din anii 50, primul dintr-o trilogie, avandu-l in centrul povestii pe Gavrila Ogoranu, liderul unui grup de partizani care actionau prin Muntii Fagaras in acea perioada. Filmul va acoperi vreo 10 ani din viata lor si are la baza o serioasa munca de documentare, vreo 4 ani, necesara pentru a dezgropa aceasta istorie ascunsa de securitate si Putere. Eu abia astept sa vad aceasta varianta mioritica a luptei de guerilla.

Trailer:

vineri, 12 februarie 2010

The Crow (1994)

rating: Colectable

Nu ma pot abtine sa nu observ similitudinea destinelor lui Heath Ledger si Brandon Lee. Amandoi au murit la 28 de ani, dintr-un accident stupid, imediat dupa ce au dat lumii filmului cele mai bune prestatii ale lor si au creat niste personaje iconice. Privind Corbul lui Alex Proyas, in special momentele cand Eric Draven cel intors din morti apare vopsit pe fata si baga frica in ucigasii sai, am inceput sa ma gandesc fara sa vreau la Joker si la privirea lui salbatica. Doar pentru putin, caci personajul lui Brandon scapa repede de socul resurectiei si al invincibilitatii si purcede, cum bine-i sade unui action hero, la aplicat razbunarea iubitei sale Shelly. In schimb Joker-ul mov are o carare mult mai alambicata si mai greu de deslusit chiar daca nu are decat un singur demon de ucis, pe Cavalerul Negru.

La vremea aparitiei sale The Crow a fost in virful box-offce-ului, fanii suferind de melancolia mortii lui Brandon si vazandu-l ca un tribut inchinat tanarului actor. A devenit destul de repede un film cult si un vrednic exemplar al thriller-ului dark-gothic, in special datorita atmosferei grele si a cinematografiei superbe din el. Arhitectura urbana intunecata a Detroitului a fost considerata la vremea respectiva mult peste cea din Gotham City-ul lui Tim Burton, iar asta spune totul. Singurul sau minus, daca putem vorbi de asta, ar fi un mai slab accent pus pe personaje (cu exceptia Corbului), care sunt mai degraba unidimensionale si tipice unei benzi desenate. Abordarea insa e de inteles intrucat filmul e o adaptare a nuvelei grafice The Crow publicata de James O'Barr iar ceea ce s-a urmarit in principal a fost crearea atmosferei gotic-disturbante din ea.


Story-ul e asa cum ne place: doi indragostiti proaspat logoditi sunt ucisi fara mila in apartamentul lor in noaptea de dinaintea Halloween-ului (noaptea Diavolului) de catre o gasca de netrebnici sub ordinul unui gangster admirabil jucat de Michael Wincott. Un an mai tarziu corbul readuce pe pamant sufletul nelinistit al lui Eric Draven si, intr-o noapte ploioasa, acesta iese la propriu din mormant (ca un zombie) si condus de pasarea insotior al mortilor ii ia pe criminali unul cate unul la intrebari. Filmul e facut cu stil, in sensul ca Draven arata de parca e pictat in scena, ca o figura decupata din comics-uri. Fata vopsita, zambet sadic, parca e un demon intors din iad. Jocuri de umbre, contraste cool, unghiuri de filmare geniale, totul e facut cu minutiozitate. Insasi costumatia lui e atat de cool incat bag mana in foc ca cei care au facut Underworld s-au uitat la The Crow. Apoi desi maestru de arte martiale, Brandon nu desfasoara cine stie ce executii fanteziste in film ci se rezuma la cateva miscari simple, punand accentul pe ingrozirea adversarilor cu vorbe decat pe uciderea lor. Tipul intra atat de convingator in rol incat e greu sa-l mai separi de personaj cand filmul s-a terminat. Ultima scena il arata pe mormantul iubitei sale Shelley, langa groapa din care iesise si in care, probabil, s-a intors atunci cand regizorul a spus "Cut".


Personajele negative sunt atat de antipatice incat iti vine sa pui singur mana pe cutit ca sa le faci felul. In fapt, afara de fetita Sarah si politistul Albrecht, toti ceilalti ar merita sa moara, asta e sentimentul pe care ti-l lasa filmul. Atmosfera dezolanta e de vina. E ca in Blade Runner, numai ca tine de un prezent funebru nu de viitor sumbru. Cu Draven mort-viu si iubita sa Shelley spirit sau halucinatie - fata apare doar in flashback-uri, acela fiind artificiul ales pentru a depasi sincopa mortii lui Lee cu 8 zile inainte de sfarsitul filmarilor - restul personajelor nu te angajeaza deloc, asa ca nu prea iti pasa de ele. Presupun ca exact asta e si scopul.

Pentru mine The Crow e un film pe care il revizionez intodeauna cu placere, are cateva scene de actiune super-cool si niste replici (doua sau trei) de un umor negru fabulos, apartinand fie lui Wincott fie lui Brandon. Nu ma hazardez sa spun ca e al doilea film al lui Proyas dupa bijuteria Dark City.

Omul care se holbează la capre (2009)

Atacuri bezmetice

de Lucian Mircu
rating: Eroare

Americanii ştiau dinainte de atacurile energetice. Nu din Washington Post via Mihaela-dragostea-mea. Nici de la domnul bioenergetician Aliodor. Ştiau încă din 9 noiembrie 2009, cînd au lansat The Man Who Stare At Goats. Se pare că armata americană a dezvoltat în secret, încă din timpul Războiului Rece, un corp de luptă special. New Earth Army reunea mai mulţi telepaţi, aşa-zişi luptători Jedi, sub comanda unui veteran hippie. Practic, Jeff Bridges revine cu rolul vieţii sale -Dude din The Big Lebowski- într-o variantă (şi) mai high. Dacă Bridges e Obi-Wan Kennoby pe vodcă+prafuri, atunci George Clooney este un Skywalker junkist, care şi-a pierdut Forţa din cauza invidiei colegului său paranormal, Kevin Spacey alias Darth Vader. Bun, dar cine mai e Ewan McGreggor în toată ciorba asta încălzită în deşertul irakian la Flacăra Violet? Nici el nu cred că s-a prins, dar scenele în care pomeneşte de Jedi (omul a jucat în Star Wars, deci aţi înţeles gluma, nu?) sunt singurele la care am rîs. E genul ăla de film, în care toate fazele mişto le-ai văzut deja în trailer. Sau poate n-am fumat io destul. Nu pot nega burlescul personajelor sau abilităţile satirice ale regizorului (Grant Heslov) de a zugrăvi absurdul războiului. În acest caz, prefer varianta The Hurt Locker (deşi m-au surprins multiplele sale nominalizări la Oscar). Filmul soţiei lui James Cameron-Avatar are ambiţii mari: se vrea un fel de Apocalypse Now al noii generaţii. Chiar dacă nu-i iese, măcar e sincer.



Trailer

joi, 11 februarie 2010

Julie & Julia (2009)

rating: Brainwash

Nu putem trece cu vederea pe Marele Ecran filmul Julie & Julia tocmai pentru ca suntem un blog de filme iar filmul asta e despre nasterea unui blog despre gatit. Filmul e, dupa cum singur se recomanda, bazat pe 2 povesti adevarate. Una apartine Juliei Powell, functionar guvernamental cu pasiune pentru gatit si aspiratii de scriitoare iar cealalta Juliei Child, femeia care a introdus bucataria franceza gospodinelor din State publicand o carte de bucate in 1961 - Mastering the Art of French Cooking - si devenind faimoasa. In regia Norei Ephrom (Sleepless in Seattle sau You've got mail va suna cunoscute?) cele doua povesti devin una singura, cea a femeii care, cautand ceva care sa-i aduca satisfactie deplina, se apuca de bucatarit. Filmul e axat insa pe tanara Julie, fiind o adaptare a cartii rezultate din proiectul Julie/Julia inceput pe un blog si in care tipa isi propusese ca in termen de un an (365 de zile) sa execute cele 524 de retete ale Juliei Child. Deci, prin urmare e un film bazat pe un blog :).



Julie & Julia e asadar o comedie romantica usurica cu retete frantuzesti si umor american (vesnicele dueluri verbale americano-franceze nu lipsesc) care beneficiaza de prezenta inegalabilei Meryl Streep si a ingenuei Amy Adams, un cuplu care ne-a mai dat o prestanta frumoasa acum un an in Doubt. Totusi, rolul asta imi place mult mai mult la Meryl, e impresionant cu cata dezinvoltura intra in pielea unei ucenice bucatarese/sotie de diplomat american la Paris(Stanley Tucci). O schimbare de registru totala fata de rolul anterior de maicuta intransigenta. Iar Amy face si ea un rol fain, reusind sa fie o femeie in plina criza de 30 de ani nemultumita de viata ei actuala, cu caderi nervoase cand arde mancarea si suferind de boala inconsecventei, care totusi isi depaseste criza si nu pare deloc corny in momentele sensibile. In concluzie, bun film, alternand frumos intre 2 planuri temporale despartite de 40 de ani, cu un efect placut asupra stomacului meu.
Trailer

marți, 9 februarie 2010

The Imaginarium of Doctor Parnassus (2009)

Un film de Heath Ledger si prietenii sai


rating: Colectable

Asadar avem cativa "ciudati" pe la Hollywood, regizori uimitori ale caror filme le asteptam cu unghiile roase pana in carne pentru ca, bazandu-ne pe experientele precedente si fiind victimele masinariei de promovare care ne bombardeaza saptamanal cu trailere, pur si simplu nu ne putem impiedica sa nu fim atrasi in jocul asteptarii. Unul dintre ei e stapanul absolut al goticului - Tim Burton, celalalt e regele bizarului, Terry Gilliam, si amandoi au filme de prezentat anul asta: Alice in Wonderland, respectiv, The Imaginarium of Doctor Parnassus. Daca pentru basmul clasicei Alice in interpretare burtoniana mai avem de asteptat vreo luna si ceva, povestea de factura faustiana a lui Terry e deja pe ecrane si, trebuie sa mentionez, arata uimitor de bine.

Ultimul rol al lui Heath Ledger nu e singurul motiv pentru care Imaginarium ar merita vazut, insa e cel mai vehiculat, avand in vedere tragica disparitie a talentatului actor. Parerea mea e sa nu cautati filmul pentru a vedea cea mai stralucita mostra de joc actoricesc din partea lui Heath, acest lucru s-a intamplat deja sub forma unui joker mov. In schimb asteptati-va sa vedeti o poveste magica, o calatorie in imaginatie printr-o oglinda fermecata, un conglomerat de idei fascinante si o mostra din inventivitatea stilistica a lui Gilliam. N-o fi avand el forta narativa a lui Burton, care creaza povesti mult mai bine inchegate, dar la nivel creativ Terry e o fantana nesecata de "aberatii" vizuale (Brazil sau Tideland te ametesc pana-ti pocnesc sinapsele) reluand temele noastre preferate din povesti (vrajitorul, printesa, fat-frumosul) si dandu-le propria lui interpretare, imorala si decadenta, asa cum e lumea de azi.


Dr. Parnassus (Christofer Plummer) e un magician batran si betiv, un vestigiu al vremurilor cand carnavalul era inca la moda si care isi taraste existenta precara prin Londra contemporana alaturi de trupa sa ambulanta oferind "evadari" din real intr-o lume imaginara printr-o oglinda magica. Insotitorii lui sunt piticul Percival, tanarul scamator Anton si fiica de aproape 16 ani Valentina(Lily Cole), toti ajutand cu montarea sceneri, prezentarea show-ului si atragerea de clienti. Acestia sunt putini si dubiosi, motiv pentru care afacerea merge la nivel de subzistenta. Problema e ca se apropie sorocu' fetei, care nu stie ca a fost jucata demult la un pariu de tatal ei cu Diavolul aka Mr. Nick (Tom Waits), si astfel batranul e macinat de gandul pierderii inevitabile. Valentina e sacrificiul pe care a trebuit sa-l faca cand a acceptat imortalitatea, in urma cu 1000 de ani.


Actiunea propriu-zisa de tare alambicata si are niste scapari, cateva fire desprinse dar neurmarite din care cel mai frustrant e ca n-am priceput ce-i cu oglinda, de unde a aparut si cum funtioneaza sau originea puterilor lui Parnassus. In rest filmul e chiar coerent, cu un efort de vointa, evident. Intelegi sensul metaforic al ideii ca povestile sustin lumea si ca fara ele aceasta s-ar prabusi (deci importanta unui om cu imaginatie ca Dr Parnassus sau Terry Gilliam), intelegi ca "Percy the midget" e un cinic dar si singurul cu capul pe umeri, ca fiica Valentina e o printesa razgaiata care abia asteapta sa fuga din bratele tatalui, ca Anton e indragostit de ea dar ii lipseste curajul si ca Mr Nick iubeste mai mult jocul decat premiul. Parnassus fiind partenerul de joc preferat al Diavolului, acum e timpul unui nou pariu. Primul care colecteaza 5 suflete primeste fata.


Unde intra insa Heath Ledger? El e necunoscutul din ecuatia celor doi jucatori, e spanzuratul anuntat in cartile Tarot, apoi e Tony filantropul, pentru ca in final sa fie clauza de reziliere. In lumea reala are un chip, in Imaginarium are mai multe. Sunt destul de sigur ca ideea folosirii unui trio de actori mari - Johnny Depp, Jude Law si Colin Farrell - pentru a intrupa cate un aspect al personalitatii lui Tony (palavragiul, lasul sau ipocritul) in interiorul Oglinzii, a adus filmului un plus de valoare insa regret ca a fost nevoie de o trista intamplare pentru ca sa se ajunga acolo. Dat fiind timpul scurt pe ecran Ledger e redus la un personaj secundar, caci nu ajunge sa-si expuna intregul arsenal actoricesc, ramanand in sarcina celor 3 prieteni ai sai ca sa completeze personajul. Si reusesc din plin. Johnny Depp magnetizeaza din start la prima intrare in oglinda, cand vorbeste dulcegarii unei cucoane "imblanata" ce viseaza pantofi si haine scumpe. Jude Law alearga pe niste picioroange imense incercand sa scape de mafioti rusi iar Colin Farrell face tranzitia intre Tony cel din lumina reflectoarelor si Tony atarnat in latul propriilor intrigi.


Vizualul e punctul forte al filmului, Gillian acordandu-si maximum de libertate in crearea taramului fabulos in care imaginatia celor intrati devine realitate. Scopul vizitei in Imaginarium e simplu: iti schimba viata, iesi din el un om schimbat sau cazi definitiv prada ispitei diavolesti. Caci Mr Nick (personajul cel mai misto din film) e prezent acolo si colecteaza suflete. Ramane nedeslusit daca "acolo"" esti in mintea lui Parnassus, in mintea ta, sau "altundeva". Cert e ca se face apel la tot felul de tehnici creative de la decoruri de carton decupat, staniol si frunze pana la CGI, care insa nu incearca deloc sa mimeze realitatea ci ramane la fel de evident tocmai pentru a-ti sugera lumea imaginara in care te afli. Sunt multe referinte vizuale din filmele anterioare - Time Bandits sau Monty Pyton - si as putea bate campii ore intregi vorbind de cat de pitoreasca e cinematografia sau cat de amuzant si suprarealist fantasticul Imaginarium-ului dar mai bine il vedeti cu ochii vostri. E o poveste ce merita recitita.
Trailer

luni, 8 februarie 2010

Concurs Marele Ecran - Oscar 2010

Salutare si bine v-am gasit cu a doua noastra editie a Concursului de Oscar. La fel ca anul trecut noi va indemnam sa vedeti cat mai multe din filmele luate in calcul in competitia din acest an si apoi sa va dati cu parerea despre cine va pune mana pe o stautueta aurita in 7 martie. Vor fi afisate mai jos 13 categorii pentru care voi lua in calcul raspunsurile, evident cele mai importante. Acum insa regulile:

- castiga cel care bifeaza cele mai multe raspunsuri confirmate de rezultatul Oscarurilor. Deci cel care da dovada de cea mai mare inspiratie sau cel mai bun ochi de cinefil.
- premiul I consta in 2 bilete la Cinema City la unul din filmele urmatoare pe care il vom stabili de comun acord si si la care vom merge impreuna. Popcorn sau nachos gratis, desigur, tratamentul fiind asigurat de noi, cronicarii Marelui Ecran.
- premiul II o invitatie la un ceai, cafea sau orice in care vom povesti despre filme, evident
- premiul III un dvd supriza cu filme din colectia lu' Richie :)).
- o conditie destul de neplacuta si pt noi si pt voi ar fi ca acest concurs se adreseaza timisorenilor intrucat premiile nu sunt transmisibile prin posta, reportabile sau mai stiu eu ce..

Voturile as vrea sa fie exprimate prin comentarii la acest articol. Nu va cerem sa scrieti articole despre concurs, sa puneti bannere cu el pe bloguri, ar insemna sa va micsorati sansele de castig.. Nici nu va impiedicam s-o faceti insa. Vrem doar sa vedeti filmele candidate sau cat mai multe din ele (aveti o luna) si sa spuneti 13 nume de castigatori. Aveti timp pana in 6 martie, ora 18. In 7 martie In 8 martie dimineata va fi ceremonia de Oscar si in timpul zilei vom face si noi numaratoarea. Bafta!

Categorii intrate in concurs:

1. Cel mai bun actor in rol principal :
Jeff Bridges in Crazy Heart
George Clooney in Up in the Air
Colin Firth in A Single Man
Morgan Freeman in Invictus
Jeremy Renner in The Hurt Locker

2. Cea mai buna actrita in rol principal :
Sandra Bullock in The Blind Side
Helen Mirren in The Last Station
Carey Mulligan in An Education
Gabourey Sidibe in Precious
Meryl Streep in Julie & Julia

3. Cel mai bun actor in rol secundar :
Matt Damon in Invictus
Woody Harrelson in The Messenger
Christopher Plummer in The Last Station
Stanley Tucci in The Lovely Bones
Christoph Waltz in Inglourious Basterds

4. Cea mai buna actrita in rol secundar :
Penélope Cruz in Nine
Vera Farmiga in Up in the Air
Maggie Gyllenhaal in Crazy Heart
Anna Kendrick in Up in the Air
Mo’Nique in Precious

5. Cea mai buna animatie :
Coraline
Fantastic Mr. Fox
The Princess and the Frog
The Secret of Kells
Up

6. Cel mai bun regizor :
James Cameron - Avatar
Kathryn Bigelow - The Hurt Locker
Quentin Tarantino - Inglourious Basterds
Lee Daniels - Precious
Jason Reitman - Up in the Air

7. Cel mai bun scenariu original :
The Hurt Locker
Inglourious Basterds
The Messenger
A Serious Man
Up

8. Cel mai bun scenariu adaptat:
District 9
An Education
In the Loop
Precious
Up in the Air

9. Cel mai bun film strain:
Ajami, Israel
The Milk of Sorrow, Peru
A Prophet, Franta
El Secreto de Sus Ojos, Argentina
The White Ribbon, Germany

10. Cele mai bune efecte vizuale
Avatar
District 9
Star Trek

11. Cea mai buna coloana sonora originala
Avatar
Fantastic Mr. Fox
The Hurt Locker
Sherlock Holmes
Up

12. Cele mai bune costume:
Bright Star
Coco avant Chanel
The Imaginarium of Doctor Parnassus
Nine
The Young Victoria

13. Cel mai bun film :
Avatar
The Blind Side
District 9
An Education
The Hurt Locker
Inglourious Basterds
Precious
A Serious Man
Up
Up in the Air

Spor la vizionare. Ar mai fi de amintit ca anul trecut am avut 15 concurenti care au votat iar norocosul a fost OviSirb care nimeri 11 categorii pe cand eu si Luci, 6, respectiv 7. Sa vedem cine face surpriza acum.

Later Edit: gata am inchis voturile. Bafta!

joi, 4 februarie 2010

DenZel religios

THE BOOK OF ELI (2010)
rating: Colectable pentru imagine, muzică şi distribuţie; altfel Brainwash


The Book Of Eli are destul de multă acţiune cît să ţină în sală publicul tînăr şi neliniştit. Iar mesajele creştine sunt destul de bine dozate cît să nu fie confundat cu slujba duminicală. Fraţii Hughes au făcut un road-religious-movie. Dacă extragi tema religioasă rămâi însă cu un fel de spaghetti-western futuristic. Eroul solitar. Deşertul. Oraşul păcătos. Bandele de tipi răi.

Eli (Denzel Washington) este un călător/wanderer printre resturile fumegînde ale planetei. Un Om care are o Misiune şi încă ceva: ultimul exemplar dintr-o Carte. La 30 de ani după marele "flash" (războiul atomic), în plină iarnă nucleară, specia umană s-a auto-redus la cîteva bestii nespălate şi violente. Ca şi cum Eli s-ar plimba prin Sodoma şi Gomora, la cîteva ore după ce a plouat asupra lor cu foc şi pucioasă. În aceeaşi dezordine de idei, remarc că omenirea a retrogradat cu cîteva mii de ani: relaţiile sociale sunt undeva între comuna primitivă şi apariţia primelor oraşe-stat (cum e cel al villain-ului Carnegie).

Deşi plasat la timpul viitor, filmul reflectă condiţia noastre actuală: "Aveam prea multe. Aruncam la gunoi lucruri pentru care astăzi oamenii se omoară".

Cine e familiar cu filmele (post)apocaliptice va avea multe deja-vu-uri. Lumea deşertică şi anarhică din Mad Max. Senzaţia de ultimul-om-de-pe-Pămînt din I am Legend. Frumuseţea sumbră din Children Of Men (şi tot ca aici, promisiunea unei insule de speranţă în viitorul umanităţii) minus eleganţa şi caracterul visceral al scenelor de acţiune. Morala din Fahrenheit 451. În ciuda acestei aparente salate de referinţe, povestea reuşeşte să rămînă oarecum originală. Deşi pot să miros un twist de la 1 kilometru, recunosc că detectorul meu s-a lăsat păcălit o dată.

Muzica eterică şi contemplativă e ca un suspin divin ce însoţeşte peisajul dezolant, gri-verzui-gălbui. Granulaţia imaginii te face să simţi praful deşertului, dogoreala soarelui şi setea eroilor. Pe lîngă coloană sonoră (Atticus Ross) şi imagine, filmul impresionează şi la capitolul distribuţie.

Cel mai mare compliment pe care pot să i-l fac lui Denzel Washington, e că am reuşit să uit de rolurile sale anterioare. În ciuda faptului că aici se luptă cu zece deodată ca în filmele cu ninja, mi s-a părut mai credibil ca personaj decît dispecerul de metrou din Taking of Pelham 123 care dezarmează o bandă de delicvenţi de unul singur. Apropo de ninja, scena de luptă de sub pod, filmată în penumbră face cinste realizatorilor prin discreţia şi calităţile sale kinetice (dacă pot să zic asta despre o scenă violentă).

Cruciatul DenzEli are un oponent pe măsură în persoana micului dictator Carnegie, jucat de Gary Oldman. Iar frumoasa Mila Kunis (Solara) e ca o rază de soare în tot acest infern. Notabilă apariţia lui Ray Stevenson, Titus Pullo din Rome. Şi cameo-urile savuroase ale lui Michael Gambon (pensionarul vînător/canibal) şi Tom Waits (vînzătorul de la magazin).



Filmul vorbeşte despre boala noastră veche – tendinţa de autodistrugere. Şi despre speranţa vindecării ei prin credinţă. Cartea lui Eli nu e o carte de căpătîi. Dar mi-a deschis şi mai mult apetitul pentru programul viitor: The Road.

miercuri, 3 februarie 2010

New York, I Love You (2009)

rating: Eroare

Asteptat cu mai mult interes decat precedentul Paris, Je T'aime, al doilea episod din saga romantica dedicata iubirilor din marile orase ale lumii - New York, I Love You - nu a reusit sa ma incante in aceeasi masura ca magnificul colaj parizian. Totusi cei care au vazut cele 18 iubiri din Orasul Luminii vor fi in mod absolut normal curiosi de celelalte 10 din Marele Mar, la fel am fost si eu, si intr-o anumita masura chiar multumiti de unele idei si de distributie..Shia LaBeouf, Natalie Portman, Hayden Christensen, Orlando Bloom, Chris Cooper, Andy Garcia, Christina Ricci, Irrfan Khan, Robin Wright Penn, Julie Christie sau Ethan Hawke. Actori frumosi si talentati interpretand diverse personaje ale caror drumuri se intersecteaza pe strazile NY (taximetrist, pictor, hot de buzunare, scriitor sau prostituata). Din pacate in nici una din story nu am putut simti un "stil regizoral" evident, exceptie facand segmentul lui Shekham Kapur dupa un scenariu de A. Minghella in care o diva a scenei acum in toamna vietii se intoarce intr-un hotel unde se reintalneste cu un bellboy jucat pe rand de Shia LaBeouff si John Hurt..

Chiar daca sunt un pic dezamagit de lipsa unei omogenitati care presupun ca era de asteptat, ce m-a deranjat cel mai tare a fost ca filmul nu mi-a transmis nimic, nu m-a surescitat in vreun fel.. complet pe dos decat in varianta "europeana". Totusi, doua episoade mi-au placut foarte mult, cel cu compozitorul (Orlando Bloom) si tipa pasionata de Dostoievski si bucata lui Fatih Akin cu pictorul.. cam atat.. Astept insa cu aceeasi curiozitate episoul al treilea dedicat Shanghai-ului in 2011. Pentru "neofiti" recomand cu caldura primul film, Paris Je T'aime, care e genial dealtfel..

Trailer NY I love You

marți, 2 februarie 2010

Oscar 2010 - Nominalizari

Presupun ca toata lumea a auzit pana acum ca s-a anuntat lista finala cu filmele din care se vor alege pe 7 martie castigatorii premiilor Oscar. Cel mai misto lucru mi se pare confruntarea de la varf, James Cameron si fosta lui nevasta, Kathryn Bigelow, au fiecare 9 nominalizari. Sa vezi aici orgolii. Apoi pentru intaia oara avem 10 filme nominalizate la titlul Best Picture asta insemnand ca va fi si mai greu sa intuim un castigator. In continuare avem o animatie - Up - nominalizata si la Best Picture si la Best Animation, foarte interesanta opinia Academiei legata de acesti film.


Cel mai bun film :

Avatar
The Blind Side
District 9
An Education
The Hurt Locker
Inglourious Basterds
Precious
A Serious Man
Up
Up in the Air

Cel mai bun actor in rol principal :

Jeff Bridges in Crazy Heart
George Clooney in Up in the Air
Colin Firth in A Single Man
Morgan Freeman in Invictus
Jeremy Renner in The Hurt Locker

Cea mai buna actrita in rol principal :

Sandra Bullock in The Blind Side
Helen Mirren in The Last Station
Carey Mulligan in An Education
Gabourey Sidibe in Precious
Meryl Streep in Julie & Julia

Cel mai bun actor in rol secundar :

Matt Damon in Invictus
Woody Harrelson in The Messenger
Christopher Plummer in The Last Station
Stanley Tucci in The Lovely Bones
Christoph Waltz in Inglourious Basterds


Cea mai buna actrita in rol secundar :

Penélope Cruz in Nine
Vera Farmiga in Up in the Air
Maggie Gyllenhaal in Crazy Heart
Anna Kendrick in Up in the Air
Mo’Nique in Precious

Cea mai buna animatie :

Coraline
Fantastic Mr. Fox
The Princess and the Frog
The Secret of Kells
Up

Cel mai bun regizor :

James Cameron - Avatar
Kathryn Bigelow - The Hurt Locker
Quentin Tarantino - Inglourious Basterds
Lee Daniels - Precious
Jason Reitman - Up in the Air

Cel mai bun scenariu original :

The Hurt Locker
Inglourious Basterds
The Messenger
A Serious Ma
U

Cel mai bun scenariu adaptat:

District 9
An Education
In the Loop
Precious
Up in the Air

Cel mai bun film strain:

Ajami, Israel
The Milk of Sorrow, Peru
A Prophet, Franta
El Secreto de Sus Ojos, Argentina
The White Ribbon, Germany

Cele mai bune efecte vizuale

Avatar
District 9
Star Trek

Cea mai buna coloana sonora originala

Avatar
Fantastic Mr. Fox
The Hurt Locker
Sherlock Holmes
Up

mai sunt si alte categorii, mai specializate ca sa zic asa (machiaj, costume, efecte sonore, video, imagine, regie artistica etc).. o lista completa aici. Oricum filme sunt multe, cateva am si vazut, acum urmeaza sa punem la punct concursul pe care l-am initiat si anul trecut ca sa va testam intuitia si sa va dam bilete la film celor mai inspirati. :) Vom reveni rapid cu categoriile care vor intra in discutie ca sa stiti ce filme tre sa vedeti luna asta!!

Visul Ceh

rating: COLECTABLE



Cesky Sen (Visul Ceh) ramane si în 2010 un documentar la fel de actual, cum era în 2004, cînd l-am văzut pentru prima dată. De atunci, l-am tot proiectat studenţilor de la Comunicare, aşa că l-am revăzut de vreo cinci ori. Încă nu m-a plictisit.

Filip Remunda şi Vit Klusak, doi studenţi la regied îşi fac lucrarea de diplomă despre lansarea unui hipermarket fictiv. Visul Ceh e promovat agresiv prin flyere, panouri iluminate, tramvaie inscripţionate cu mesajul: NU VENI, NU CHELTUI. În ciuda a(d)vertismentului, ziua inaugurării aduce 4000 de "clienţi".

Dincolo de farsa experimentală cu aer de reality-show, cei doi tineri reuşesc să atingă lumea publicităţii, o lume altfel ascunsă şi inaccesibilă telespectatorului de rînd. Ni se dezvăluie bucătăria unde se prepară mirajul consumerismului. Situaţia din Cehia ne este familiară: aşa cum zicea cineva în film, astăzi nu mai putem concepe lumea fără hipermarketuri.

Faptul că ţările ex-comuniste sunt mai vulnerabile la hipermarketomanie, este doar una din temele de gîndire pe care le vei avea după vizionare. Cei doi provocatori au deschis o grămadă de fronturi de dezbatere. Aşa cum se poate observa şi din opiniile diverse exprimate de studentele de la Comunicare şi Relaţii Publice (din cadrul Politehnicii), după vizionarea filmului:


Visul Ceh e un reality-show despre “marea trezire la realitate” (Larisa Dogaru)

O campanie cu tot tacîmul, pentru un hipermarket care nu există. Există doar zidul din faţă.
(Hannelore Feilinger)

„People follow ads even if there`s nothing tangible” este ideea definitorie a filmului
(Karina Wolf)

Filmul surprinde reacţii, detalii şi judecăţi de valoare din interiorul lumii celor care încearcă să modifice percepţia unui public asupra unui produs. În acest caz, al unuia care nu există. (Violeta Hoară)

Visul ceh? Este ceva la care visam fiecare dintre noi si care poate fi la fel bine si visul românesc, visul oricărei persoane însetate dupa cumpărături şi produse la ofertă.(...) O lecţie foarte bună de viaţă.
(Sorina Banciu)

Această campanie/farsă dovedeşte influenţa şi puterea publicităţii
(Edith Domschy)

Oglinda societăţii actuale. Îndrăzneţ, şiret şi absolut realist. Instigare la „neprostire în masă”. Trendul din lumea occidentală: tot timpul mai ieftin, mai mult şi mai mult, toate odată! trebuie desfiinţat. Filmul avertizează că este momentul să ne trezim cu toţii din acest „vis”.
(Cristina Grozea)

Mai există şi oameni care pot accepta realitatea (Bianca Iordan)

Au facut o contra-campanie, ştiind că publicul reacţionează la psihologia inversă (Maria Konya)

Chiar nu e despre deschiderea unui magazin fictiv. Mi s-a parut funny cum multi oameni s-au supărat vazînd paiul din ochii aceştia ‘mici’ şi sunt blissfully ignorant of /unaware de bîrna din ‘ochii mari’.
(Noemi Ceapă)

A fost ca un seminar pentru mine
(Raluca Holzinger)

Cesky Sen mi-a părut a face parte din mişcarea „hai să arătăm cît de consumerişti sunt oamenii, de parcă noi, cei care evidenţiem această situaţie, nu facem parte din ei”. Mi-a lăsat un gust amar
(Roxana Cornea)

A avut şi părţi comice. În linii mari este un film drăguţ
(Claudia Mamut)

O nouă viziune (Andreea Onofrei)

Pur educativ...Un semnal de alarmă (Alexandra Gheorghesc)

A pus în lumina reflectoarelor (...) modul de funcţionare a industriei publicitare (Ioana Nicola)



În ciuda contactului neprotejat cu această maşinărie rece, aparent infailibilă (pînă la sosirea recesiunii), tandemul Klusak-Remunda impregnează filmul cu multă emoţie. Cum e scena cu Hey-Ho, din curte de la Tesco. Întrebarea esenţială pe care o pun cei doi e legată tocmai de uşurinţa cu care ne lăsăm manipulaţi. În contextul noilor isterii cu pandemia porcină sau Flacăra Violet, vizionarea Cesky Sen este o cură de sănătate.