miercuri, 31 iulie 2013

Only God Forgives (2013)

”Wanna fight?”


Rating: Colectabil

Dacă în Drive aveam senzația că Refn face înflorituri pe marginea unui șablon stilistic al anilor '80 – vezi tonul elecro ale soundtrack-ului, fonturile de pe afiș care parcă sunt extrase din Dirty Dancing, celebra jachetă cu scorpionul pe spate etc. –, în Only God Forgives cred că optează pentru reinventarea șablonului stilistic al filmelor kung-fu / cu samurai. Dar nu în maniera de pastișă adoptată de Tarantino în Kill Bill, de exemplu, ci dintr-un unghi neo-noir. Un unghi foarte personal, care demonstrează că poate exista o compatibilitate între ritmul lasciv-lent de filmare al unui Wong Kar Wai, de ex. (mă gândesc aici la In the Mood for Love mai mult decât la The Grandmaster) și genul kung-fu.


Amprenta de autor a lui Refn devine mult mai clar coagulată în acest film decât în Drive. Mă refer aici la apetența pentru scenele nocturne, pentru profilurile filmate sub lumină de neon, pentru violența atroce și aparent nejustificată, pentru cum nu scutește ochiul privitorului de niște scene extrem de sângeroase (vezi camera care poposește dureros de mult asupra unui ochi tăiat cu cuțitul – o reverență adresată horror-ului brevetat de Bunuel, poate?). Mă mai refer și la relația contradictorie dintre scenariul de action movie relativ banal și stilul de filmare tipic unui arthouse movie – camera leneșă, scenele incredibil de lungi, în slow motion, dialogul minimalist, atmosfera onirică ș.a.).

În Bronson și Drive legăturile filiale / familiale cu probleme sunt o pistă narativă secundară. În Only God Forgives ele pășesc în prim-plan. Și nu mai sunt doar „cu probleme”, ci vicioase de-a dreptul. Kristin Scott Thomas joacă rolul liderului matriarhal al unei familii marcate de promiscuitate sexuală și patricid, în care traficul internațional de droguri e afacere de familie”. Dacă în Drive centrul indiscutabil al filmului era Ryan Gosling, aici cred că poziția îi e serios atacată de personajul jucat de Kristin Scott Thomas.


Într-un rol absolut atipic pentru cariera ei cinematografică, ea construiește un personaj care emană o combinație fascinantă de putere și răutate în stare pură. Cocoțată pe tocurile ei cui, fumând țigară după țigară, ea strunește cu un bici imaginar tot restul distribuției. Scuipă venin și zgârie – într-un cuvânt, e exact opusul feminității fragile / materne a personajului jucat de Carey Mulligan în Drive.

Rolul lui Gosling rămâne bazat pe combinația dintre putere și vulnerabilitate din Drive, și își păstrează intactă capacitatea de a reda extrem de clar pe ecran o succesiune de tăceri furioase. Un calm aparent, care ascunde o tornadă interioară gigantică, izbucnind rar, în secvențe de o violență tulburătoare.

Așa cum scria Lucian, care a văzut premiera lui Only God Forgives la Cannes, e greu să răspunzi la întrebarea „Ți-a plăcut filmul?”. Poate și pentru că e greu să pui „plăcerea” la un loc cu violența extremă ce apare în film. În loc de „Mi-a plăcut”, aș spune E un film unic/special, merită văzut”. Combină atât de multe influențe într-un mod atât de neașteptat, și e filmat atât de frumos (afirmația lui Kristin Scott Thomas, făcută la conferința de presă a filmului și notată de Lucian, pare mai reală decât în orice alt film al lui Nicholas Refn: „Nick e un pictor”). Iar soundtrack-ul semnat din nou de Cliff Martinez e o poveste în sine. La fel ca în cazul celei din Drive, presimt că va intra în playlist-ul meu și va rămâne acolo mult și bine. 

Upstream Color (2013)

'Each drink is better than the last, leaving you with the desire to have one more.'

rating: Colectabil

La 9 ani dupa stralucitul debut (Primer, 2004), cel pe care Steven Soderbergh il numea copilul nelegitim al lui David Lynch si James Cameron - Shane Carruth - revine cu un noua problema de aritmetica vizuala, stranie, meticuloasa, abstracta dar absolut superba. Upstream Color e o provocare stimulanta insa destul de greu de descifrat - in cazul in care exista o anumita subtilitate interioara care se cere descoperita si nu e doar un discurs regizoral exprimat in formule matematic de culoare si sunet care insoteste o poveste tipica de dragoste intre doi oameni traumatizati de un "ritual de posesie" cel putin bizar.


Cuplul care face subiectul filmului e format din Kris (Amy Seimetz) si Jeff (Shane Carruth, actor, regizor, scenarist, compozitor). Inainte sa-l intalneasca pe Jeff, Kris era o tinara corporatista specializata in design grafic. Intr-o seara, rapita fiind dintr-un bar, Kris e fortata sa inghita un vierme si, astfel ‘drogata’, e supusa unei hipnoze in urma careia femeia isi goleste conturile, ipotecheaza casa si pierde slujba. Lasata intr-o stare de agonie si paranoia (viermi umbland pe sub piele) Kris e salvata de un crescator de porci/inginer de sunet. Episodul e in esenta o experienta senzoriala (orice incercare de a gasi explicatii rationale e inutila) la capatul careia Kris nu are nici o amintire, doar sentimentul unei traume interioare grave.



De aceeasi amnezie pare sa sufere si Jeff, un tip care in mod inexplicabil isi tot intersecteaza drumul cu Kris. Curand se sugereaza ca si acesta e la fel de traumatizat si poarta urmele fizice ale unei intalniri identice cu ciudatul rapitor. Totusi, intre cei doi incepe o relatie ezitanta, fiecare avand retineri din cauza trecutului neplacut si a temerii de a nu suferi. Niciunul nu vorbeste de ‘timpul lipsa’. Ceva insa pare sa-i lege dincolo de propriile convingeri: o legatura mentala (un fel de telepatie senzoriala) cu porcarul, un individ pasionat de sampling audio care culege si modeleaza sunete din natura, iar ca hobby, creste porci. Prin acea legatura cu “sursa” relatia celor doi amnezici se aprofundeaza pana la un nivel in care efectiv mintile lor se intrepatrund, insusindu-si amintirile personale si totodata, descoperind anumite tipare identice in comportament. Imersiunea le permite astfel sa calatoreasca (nu doar imaginar) pe firul senzorial catre originea traumei si s-o excizeze ca pe o tumoare.



Desi nu foarte complicat narativ, Upstream Color e intr-o buna masura bulversant. Montajul non-linear, subiectul straniu, obsesia pentru detalii si macro-fotografie, muzica sunetelor din natura, taieturile armonioase care sugerau o anumita consonanta psihica (sau spirituala) intre cele 3 personaje dezvaluie nu doar tehnica remarcabila dar si inclinatia spre metafora a filmului. Ar putea fi o alegorie pentru dragostea de cuplu si interconectivitate (oameni care-si completeaza frazele sau par sa se gandeasca la acelasi lucru deodata) dar si ‘o zi din viata unui vierme’ (cu stadiile sale de existenta in om, porc si orhidee); ori o referinta voalata la supra-medicatie sau la conceptul de ‘liber-arbitru’ - vointa proprie fiind anulata de ingestia viermelui. Nu in ultimul rand, in film apare o carte de Henry David Thoreau -Walden- care trateaza experimente sociale si calatorii spirituale. Partea interesanta la filmul lui Carruth e ca deschide usa spre nenumarate interpretari si astfel indeamna la repetate vizionari. Ca un film de Malick, de altfel, a carui estetica pare s-o invoce fara a o imita.


Trailer

marți, 30 iulie 2013

Marele Ecran prezinta: Filme de vacanţă

O nouă postare colectivă cu recomandările noastre de sezon: solare/ pozitive/ aventuri/ nostalgice din copilărie.



(umor delicat, poezie, dragoste, relaxare cu un maseur-calator orb, in varful muntelui, la o statiune balneo-japoneza; un film cald si prietenos care seteaza atmosfera de vacanta si in cel mai mare carcotas)

(comedie plina de fantezie si suprarealism din care aflam prin intermediul unei trupe pe punkisti, cum un cantec poate salva lumea de la apocalipsa)

Mind Game

(un desen animat de lung metraj foarte drag mie, comedie si aventuri cu un geek scriitor de benzi desenate care patrunde tainele universului si afla de ce viata merita traita, din burta unei balene. un film tonic ca nicicare altul. )

Going Postal

(cea mai buna ecranizare a unei novele de Terry Pratchett. nu mai trebuie sa adaug nimic sper.)
(comedie-cult-slapstick suedeza, vag inspirata din viata lui Picasso si timpurile lui. nu ati mai vazut asa ceva.)
(comedie neagra (sau gri?!) bizara, tocmai din America Latina, cu un ritm aparte si cu personaje de neuitat.)
(mi-am dorit un unchi ca Michel Piccoli. un film care prezinta un univers acum disparut, un univers cehovian liric si melancolic dupa care mai tanjim in vacanta; soundtrack de Stephane Grappelly si regie/scenariu semnate Louis Malle. )
(facut dupa o banda desenata a unuia din scriitorii mei favoriti, Daniel Clowes, un film de "coming-of-age" cum rar am mai vazut. cu Thora Birch, Scarlett Johansson, Steve Buscemi ! ma face sa mormai satisfacut "We are the kids of the 90's!")


(waka_x)



Deşi nu ştiu prea bine ce ar însemna "filme de vacanţă", mintea mă trage imediat spre filmele de comedie. Şi pentru că uneori, în privinţa cinematografiei, mă cred un paseist lucid, o să propun câteva mari comedii clasice şi una ceva mai nouă, de care, asta e, nu cred că m-aş putea sătura. Ceea ce vă urez şi vouă.

În primul rând, neapărat un Jacques Tati - să zicem Mon oncle (1958), dar putea să fie foarte bine Play Time (1967). Cunoscătorii ştiu de ce. Apoi, conaţionalul său Pierre Etaix, cu Yoyo (1965). Pentru că e un film puţin ştiut şi văzut. Bineînţeles, un Buster Keaton - The Cameraman. Unul din foarte puţinele filme la care am râs, la propriu, cu lacrimi. În sala de cinematecă.

Şi, pentru că ţin mult la Billy Wilder, obligatoriu şi una din comediile sale, The Fortune Cookie (1966), de pildă.

Avansând rapid în timp, n-aş vrea să uit cât de mare comic e Nanni Moretti (mai puţin în "Habemus Papam") şi de aceea cred că o comedie bună pentru orice anotimp este Caro diario (1993) (secvenţa dansului în faţa televizorului e favorita mea -).

A, şi dacă îmi permiteţi un bonus, inegalabilul Zelig (1983) de Woody Allen.

(Ionuţ Mareş)



Im Juli 
Y tu mama tambien
On the road
Motorcycle Diaries
Thelma & Louise

Nu stiu daca sunt neaparat ”de vacanta”, sau mai degraba despre ce inseamna pentru mine vacanta (i.e. plecat la drum, fara tinta fixa, eventual cu o  idee vaga in minte, gen ”heading South” :))) 

(Ad)



Vacanţa domnului Hulot pentru că e filmul suprem de vacanţă
Lascars (aka Round da way) pentru că "Santooo Ricooooo"
The Party sau orice film din seria Pink Panther pentru că...Peter Sellers
şi cele două filme cu agentul OSS 117 Dujardin

Există şi seriale care îmi dau senzaţia de vacanţă:
Monty Python's Flying Circus
Sau, mai nou, It's all sunny in Philadelphia
Nostalgice, din copilarie: Toate panzele sus (mda, ştiu, dar am zis nostalgice)

Nu stiu de ce, ma gandesc la Brazil al lui Gilliam, că n-are nimic de vacanţă în el.
Poate cînteculBrasiiiiiil! ta-na-na-na-na-na-na-naa...

(Lucian)



Lista mea cu filme de "vacanta" cuprinde acele filme pe care le-am vazut chiar la varsta cand vacanta insemna efectiv ceva. Astfel ca revizionarea lor aduce, pe langa placerea revederii unor personaje carismatice, scene cool sau replici spumoase, si o scurta desprindere de realitatea de acum, o evadare catre un trecut in care 'vazutul filmelor' se facea neinsotit de senzatia ca viata trece pe langa mine.

Raiders of the Lost Ark pentru ca contine tot ce putea fi mai bun in materie de film de aventuri: story captivant, actiune, umor, romance stangaci, cascadorii si efecte spectaculoase, si, desigur, pe Harrison Ford.

The Goonies pentru ca rezuma in doua ore farmecul si adrenalina unei cautari de comori copilaresti.

Austin Powers: International Man of Mystery pentru ca se situeaza exact intre Monty Python si OSS117

Ghost in the Shell pentru ca reda cel mai bine atmosfera unui roman cyberpunk ca si pentru influenta pe care filmul lui Mamoru Oshii a avut-o asupra lui James Cameron si a fratilor Wachowski

Mad Max 2 pentru ca ce-ar fi o lista de vara fara spectrul post-apocaliptic al unui desert arid populat de vestigiile salbatice ale civilizatiei noastre.

(Richie)

Enjoy!

luni, 29 iulie 2013

Theo(rema) Costache

UN PARIU CONFIRMAT 

"In peisajul nostru mediatic ingust, un tanar capata atentie dupa ce ia premii pe dincolo, dupa ce a pasit deja pe covorul rosu sau a semnat cu Universal. Deci cand e deja "consacrat". Abia atunci incep sa curga interviurile, invitatiile, ofertele. Am tinut sa ii iau un interviu lui Theo Costache inainte sa devina celebru si sa joace in liga profesionista alaturi de "baietii mari". Considerati-l, daca vreti, pariul Marele Ecran" scriam asta tot aici, în iunie 2011.

Doi ani mai tîrziu, Theo a primit un rol in noul film al lui Terry Gilliam, The Zero Theorem. Rolul e mic, şansa e uriaşă. Mai ales că, după ce l-a văzut la casting, Gilliam a ţinut să scrie o scenă special pentru tînărul actor român (care tocmai a absolvit UNATC-ul).

Pentru o zi de filmare, Theo a împărţit cu Christoph Waltz aceeaşi rulotă. Ceilalţi "băieţi mari" sunt Matt Damon, Tilda Swinton, Ben Whishaw, Peter Stormare etc. Pare suprarealist, aşa ca în alte filme ale fostului Phython (revenim curînd cu detalii şi poate un interviu).

The Zero Theorem va avea premiera mondială la Festivalul de Film de la Veneţia, care începe în 28 august.




Post Tenebras Lux


si trailer oficial:

Un film de trait, mai greu de povestit sau scris de el dar - trebuie sa zic de filmul asta macar 2 randuri - mai ales ca e disponibil acum si pe "sursele de film alternative". Dupa debutul magistral cu Japan si apoi Silent Light , mexicanul Carlos Reygadas distorsioneaza serios realitatea mea cu "Post tenebras lux"- un film lynchian, intunecat, amenintator si criptic. Un triumf al filmului "de autor", profund, plin-ochi de personalitatea artistului. Cadrele onirice sunt prezentate prin lentile caleidoscopice, doar centrul imaginii e in focus. Restul e difuz si distorsionat. Ca realitatea la care suntem supusi. Ca si gandurile personajelor sau gandurile noastre. Fizic vorbind, ochiul uman e capabil sa vada extrem de putin din spectrul luminii si avem o vedere periferica slaba (aici intervin "ochii mintii"). Intotdeauna pandeste ceva din zona difuza si pana si o pajiste insorita poate sa fie un teren minat. Pana si un prieten poate sa fie un calau neasteptat. La problemele inevitabile de perceptie se adauga "ghiulele la piciorul libertatii personale": familia, batranetea, lipsa de comunicare reala in cuplu, permanenta grija pentru bunastare, etc ... Reygadas descrie spleenul si anxietatea omului contemporan ca nimeni altul. Secventa ce deschide filmul, avand-o ca protagonista pe fetita regizorului, e una din cele mai infricosatoare si fascinante secvente aduse pe pelicula in istoria filmului. Mai adaug ca Reygadas si-a folosit cei 2 copii jucausi si inteligenti in intreaga poveste si asta spune multe - un film pictat cu lumina ochilor si scos din lobul crepuscular al artistului. O experienta cinematografica viscerala si fundamentala, ca lumina si intunericul.

Vinerea animata de luni: The Diary of Tortov Roddle

Aru Tabibito no Nikki (2003) 
aka The Diary of Tortov Roddle 
Animation by Kunio Katou.



Animatia intreaga:



vineri, 26 iulie 2013

Preman

THE ACT OF KILLING



Gangsterii sunt oameni care lucrează în afara sistemului, nu pentru guvern. Cuvîntul gangster (preman, în indoneziană), vine de la “free man”. Naţiunea asta are nevoie de “free mani”. Dacă toată lumea ar lucra pentru guvern am fi o ţară de birocraţi. N-am reuşi să ducem nimic la bun-sfîrşit. Avem nevoie de premani să ducă lucrurile la bun-sfîrşit. Oameni privaţi, liberi, oameni de acţiune. Avem nevoie de gangsteri care sunt gata să-şi asume riscuri în business. Care îşi folosesc muşchii. Muşchii nu sunt numai pentru a-i bate pe oameni - deşi, cîteodată, oamenii trebuie bătuţi


Acest discurs este rostit de (atenţie!) vicepreşedintele Indoneziei la o întrunire a unei organizaţii paramilitare, care numără 3 milioane de membri. “Tineretul Pancasila” şi alţi “premani” au participat la lichidarea a un milion de aşa-zişi comunişti cu ocazia instalării în 1965 a unei junte militare, aflată la putere şi astăzi. 

The Act of Killing (2012), documentarul regizat de Joshua Oppenheimer (produs de Werner Herzog şi Errol Morris) este o halucinantă (şi frisonantă) rememorare a genocidului de atunci, din perspectiva călăilor. În Indonezia, gangsterii sunt priviţi ca nişte eroi, se ghidează după principiul “Relax and Rolex” şi conduc ţara pe faţă (nu din umbră, ca în alte părţi). 

De un grotesc fără margini este secvenţa cu emisiunea tv în care au fost invitaţi killerii care vorbesc cu nonşalanţă despre actul uciderii semenilor ca sport, ca şi cum ar fi fost nişte aventuri la pescuit. 

Anwar Congo (record personal: peste 1000 de ucideri; specialitatea casei: "The Wire", metodă inspirată din filmele cu gangsteri şi folosită pentru că făcea mai puţină "mizerie" decît maceta) a venit la emisiune cu o pălărie de cowboy în cinstea eroilor săi din filmele americane şi în special a lui Sidney Poitier cu care susţine că seamănă.

Prezentatoarea, mereu zîmbăreaţă, întreabă pe un ton glumeţ: "nu vă e teamă de răzbunarea copiilor victimelor?". Nu, zice alt preman (specialitatea lui: violul a mii de fete de 14 ani), că îi lichidăm imediat şi pe ei. Spune asta rîzînd, în timp ce stă într-o maşină americană de război şi agită o puşcă...în mijlocul studioului tv. 

E numai una din zecile de scene greu de crezut şi greu de digerat, absurde, dacă n-ar fi dureros de reale. Un bărbat are ocazia să-şi spună povestea în faţa camerelor şi în faţa premanilor. A văzut cu ochii lui, în copilărie, cum i-au executat tatăl-vitreg. Acum spune povestea ca pe un banc, ca nu cumva să trezească aversiunea premanilor. Pe dinafară rîde, dar simţi că pe dinăuntru plînge în hohote. Dublu-gînditul, dublu-limbajul orwellian, prins pe viu, cîndva, la începutul mileniului trei. 

Am încetat să mă întreb după prima jumătate de oră "Cum au fost posibile toate astea?". Dar m-am întrebat pînă la capăt "Cum de a reuşit să filmeze toate astea?". 

După ce vezi documentarul ăsta înţelegi că Statul e un fel de schemă piramidală. Cîţiva “premani” încasează. Sclavii plătesc. Deocamdată, doar Bruxelles-ul ne împiedică să nu încăpem şi noi, definitiv, pe mîna preman-ilor (care, nu vă îndoiţi de asta, sunt puternici şi în România). Pentru binele general, The Act of Killing ar trebui inclus în programa şcolară, arătat la copii şi pus în subiectele de la Bac.    


Vinerea animata: ca pe vremuri !

Back In The Day from Trunk Animation on Vimeo.

Our Son from Cartoon Brew on Vimeo.

Heavyweight from Joe Sparkes on Vimeo.

joi, 25 iulie 2013

La migliore offerta / The Best Offer (2013)

”Everything can be fake, Virgil: joy, pain, hate, illness, recovery... even love.”


Cei care s-au atașat de talentul lui Tornatore de a spune povești și de candoarea nostalgică / melancolică din Cinema Paradiso, Malena sau Baaria, vor fi destul de suprinși de ultimul film al său, La Migliore Offerta / The Best Offer. Asta spre deosebire de cei care au ajuns la acest film pornind pe urmele actorului principal, Geoffrey Rush, al cărui profil actoricesc se integrează perfect în scenariul de thriller light.

Realizat exclusiv cu o distribuție vorbitoare de limba engleză, The Best Offer nu curge lent, liniar și difuz ca o amintire întinsă pe două ore, ci e pigmentat cu suspans și cu viraje precipitate. Se apropie mai degrabă de Hollywood decât de neorealism. Dar cu toate astea nu poate fi numit nici mainstream și nici plin de clișee. Are un scenariu isteț și incitant, care rezervă câteva surprize speciale pentru iubitorii de artă.

Plasat în lumea anticarilor ce manevrează lucrări de artă cu prețuri amețitoare, filmul îl are în centru pe Geoffrey Rush. În rolul dealer-ului de antichități ultra-doct și cultivat, dar în același timp solitar, incapabil să stabilească relații sociale profunde, ba poate chiar înspăimântat de contactul cu cei din jur (vezi omniprezentele mănuși, la care nu renunță decât extrem de rar, pentru a pipăi textura unui tablou), el ajunge în postura de a cunoaște o tânără/frumoasă/misterioasă proprietară de antichități care îi cere ajutorul.



Deși poate distinge cu ochiul liber un fals de un original când vine vorba de lucrări de artă, în ceea ce privește relațiile interumane personajul întâmpină dificultăți serioase. Izul de love story se coagulează lent, dar e suficient pentru a te ține aproape de film, pentru a te face să aștepți nerăbdător finalul. Iar asta chiar dacă pe parcurs începi să recunoști prezența unei rețete scenaristice destul de puțin originale. 

Așa cum scria Ionuț Mareș aici, La migliore offerta rămâne un film care studiază opoziția dintre fals și autentic, pornind de la artă și ajungând la relațiile dintre oameni. Iar în cursul acestui proces, Tornatore ne dă și câteva mici lecții de istoria artei, lăsându-și camera să lenevească asupra unei colecții impresionante de portrete feminine.   

Fun-fact: Printre portretele feminine poate o s-o descoperiți pe Elsbeth Tucher, pictată de Albrecht Dürer în 1499. Același Dürer pe care îl puteți vedea zilele astea la Muzeul de Artă din Timișoara, într-o expoziție de gravuri.

Teaserul zilei: Breaking Bad


Ce mai aştept vara asta în afară de vacanţă?
Ultimele episoade din Breaking Bad. 



Plus două teasere cu singurii oameni care ar putea să-i pună capăt lui Walt.
Yeap, all bad things must come to an end.



Bonus: creatorul seriei, Vince Gilligan, vorbeşte despre distribuţie, scenariu şi Keith Richards (Rolling Stones) iar Dean Norris ,"the alphabet actor", rămîne în personaj (Hank-sta Bam-bam) şi la Conan.

"Behind the Candelabra". Let's Party!




Produs de HBO, lansat la Cannes şi prezentat ca posibil ultim film al lui Steven Soderbergh, Behind the Candelabra (2013) se înscrie într-o serie veche de lungmetraje cu tentă biografică. 

Filme care îşi iau ca ţintă personaje extravagante din lumea divertismentului sau a Hollywoodului, pentru a spune, cu mici variaţiuni, o aceeaşi unică poveste despre mărire şi decădere, despre iubire şi despărţire, despre sărăcie şi opulenţă.

Behind the Candelabra afişează un ambalaj excentric: o relaţie gay între un personaj (Liberace – Michael Douglas) care îşi asumă amestecul de artă şi kitsch şi un Adonis provincial dar tot mai capricios (Matt Damon); decoruri grandioase; o coloană sonoră atrăgătoare. 

Plus un montaj dinamic (realizat tot de Soderbergh), care îmbină cuminţenia clasică şi momente de îndrăzneală atent controlate. Simpla poziţionare a camerei în câteva secvenţe de început şi reluarea schemei înspre final construiesc, vizual, un subtil şi simpatic discurs despre repetitivitatea tipului de relaţii pe care Liberace le iniţiază cu tineri atăgători (chiar dacă Scott - Matt Damon se crezuse unicul).     


Deşi reconstituie şi urmează gusturile anilor '70 şi '80, scenografia şi costumele, adevăratele puncte tari ale filmului (alături de spectaculoasele roluri de compoziţie făcute de Douglas şi Damon), nu sunt redate realist, ci cât mai glossy, cât mai colorat şi fără pată, scoţând în evidenţă şi mai mult superficialitatea sentimentelor trăite de personaje.

Behind the Candelabra se susţine excelent în prima parte, când măreţia lumii în care pătrundem ca spectatori şi personajele sale bizare "fură privirea". În a doua jumătate însă, filmul alunecă încet pe panta melodramatică a unei naraţiuni răs-întâlnite, în ciuda premiselor ei mai puţin obişnuite.

miercuri, 24 iulie 2013

Filme de vara si afisul lunii: Mud

 sursa posterului si posterul mai mare aici

Mud (2012)
Regizor: Jeff Nichols (cel cu "Take Shelter")
Cu: Matthew McConaughey, Reese Witherspoon, 
Sam Shepard, Michael Shannon ...

Inca un film de vara, de data aceasta recent. Jeff Nichols se intoarce cu o aventura rurala "a la Tom Sawyer & Huck Finn", aventura locata in Arkansas, pe raul Mississippi. 2 pustani locali hotarasc sa ajute un fugar pe nume Mud (jucat in mare forma de Matthew McConaughey). Un film plin de suspans, culoare locala, performante actoricesti superbe din partea celor 2 pustani (in perioada de coming-of-age = (ro) maturizare) si restul echipei, cinematografie naturala si poetica (mi-a adus aminte de "Winter's Bone") si un deznodamant pe masura.
Din categoria "filme americane care ne plac!".

Trailer

luni, 22 iulie 2013

Filme de vara: Tuvalu

Din seria "filme de vara", va recomand "Tuvalu", unul din filmele mele favorite. O comedie in categoria "slapstick", fara prea multe cuvinte, dar cu multe mormaieli-complice si acting inventiv si sugestiv, ca la "scoala veche" (aventuri cu si fara colac alaturi de marele Denis Lavant si alti actori zvapaiati). Un film mai putin cunoscut dar care merita sa-l vedeti si sa-l recomandati mai departe. Un film care miroase a Tati, Terry Gilliam, Kusturica dar reuseste sa fie proaspat si de neuitat in acelasi timp. Un film magic, cu un sarm aparte. Luati o felie de pepene rece si savurati minunea asta de poveste.


Trailer:


duminică, 21 iulie 2013

10 motive se (re)vezi Star Trek: The Next Generation

These are the voyages...

A doua serie Star Trek dezvoltata pentru TV de Gene Roddenberry la finalul anilor ‘80 e unul din cele mai influente si mai usor recognoscibile produse de divertisment cultural ale secolului XX, un serial SF care a dovedit nu doar o buna intelegere a complexitatii naturii umane dar si o inspirata libertate de imaginatie in privinta viitorului si o intuitie legata de gadgeturile sale (gen iPad-urile). TNG a fost serialul cu care, practic, am crescut iar longevitatea lui (sapte ani si peste 170 de episoade) nu i-a afectat deloc capacitatea de a-si uimi si fideliza urmaritorii cu fiecare noua misiune a echipajului navei USS Enterprise.

Meritul apartine indeosebi producatorilor (Michael Piller si reinventatorul BSG, Ronald D. Moore) care au reusit, dupa un debut marcat de incertitudine si ‘creative differences’, sa construiasca un format inovator, care sa combine tiparul traditional de o misiune/episod cu obisnuinta de a plasa in mijlocul lor personajele principale si nu “musafirii” ocazionali, fortandu-le astfel sa evolueze de-a lungul serialului. Viziunea nezdruncinata a lui Gene asupra unui viitor utopic al omenirii in care natiunile si-au depasit propriile neintelegeri facand front comun intr-o Federatie al carei scop primordial pare a fi pacea, bunastarea si "descoperirea de noi lumi si civilizatii" a avut acel farmec al idealului nobil demn de urmarit dar dificil de atins. Si toti cei care am urmarit serialul in vremea aceea am facut-o convinsi intr-o buna masura ca asa ne-am dori sa arata secolul 24.

La peste un sfert de secol de la debutul sau TNG e mai faimos ca niciodata (internetul poarta vina asta) insa asta nu inseamna ca nu sunt persoane care au o retinere in a-l urmari, partial pentru ca au prejudecati legate de subiectul SF sau il detesta, partial pentru ca n-au avut curiozitatea sa afle ce anume e atat de interesant in acest serial. In consecinta, mai jos am strans cateva motive de bun simt pentru a acorda atentia cuvenita seriei care a convins televiziunea ca si SF-ul poate crea dramatism in fata canapelei.


1. Capitanul Jean-Luc Picard. Chelie, sarm si par pe piept, lucruri care pot defini un barbat adevarat. Unul din cele mai iconice personaje din televiziune a fost jucat de Patrick Stewart cu elocinta shakespeariana si eleganta tipica unui gentleman britanic. Un efect de contrast cu numele francez dar care in secolul 24 nu mai starnea niciun semn de intrebare, globalizarea fiind istorie veche deja. Totusi, originea sa va fi mai mult decat sugerata in felul in care femeile din viata lui vor pronunta Jean-Luc. De-a lungul seriei Picard se dovedeste elementul central al povestii, indisolubil legat de Enterprise si totodata inima echipajului sau. De o inalta tinuta morala, cultivat si inteligent, nu de putine ori ajunge in situatia de a se sacrifica pe sine pentru binele celorlalti sau de a raspunde in locul unei rase, a subalternilor sai sau chiar in numele intregii umanitati. 


2. Data. Poate cel mai faimos exemplu de fiinta artificiala din istoria televiziunii, Data interpretat de Brent Spiner, e si cel mai intrigant android prezentat pe micul si marele ecran. Parcursul sau de-a lungul seriei e deopotriva fascinant, amuzant si emotionant prin aceea ca s-a materializat in cautarea umanitatii de catre o fiinta superioara omului in mai toate privintele. Data e un fel de Pinocchio al viitorului si afara de nenumaratele momente in care-si netezeste diferentele fata de creatorii sai rolul sau consta in principal in a oglindi unicitatea omului si a furniza infinite paradoxuri si rezolvari, fie atunci cand misterele universului nu-i afectau creierul pozitronic, fie atunci cand el era singurul afectat. In aceasta privinta Data a functionat ca un element central al intrigii, iar naivitatea si stranietatea lui autentica nu s-au diluat nici un pic in toti acesti ani. Cireasa de pe tort a fost geamanul sau diabolic, Lore, un adevart Cain cu acelasi creier pozitronic dar posesor de cip sentimental.


3. Q. The Next Generation a avut trei antagonisti teribili de puternici si de originali. Primul era nici mai mult nici mai putin decat un zeu al poznelor care iubea sa-i bage pe neinsemnatii nostri eroi in tot felul de pericole si dileme morale (titulatura care i se potriveste e cea de farsor intergalactic). Calul sau de bataie era in special Picard - asta probabil si din cauza ca era singurul suficient de inteligent si experimentat sa-i faca fata - dar Q adora sa-i tachineze barba lui Riker sau originea lui Worf. Daca John De Lancie n-ar fi conferit autenticitate momentelor de exuberanta si incantare pe care entitatea Q le traia punandu-i pe membrii echipajului sa treaca prin Iad, omnipotenta lui ar fi parut de prost gust si plictisitoare. Astfel insa, procesele intentate de el umanitatii erau pe cat de filozofic absurde pe atat de delicios de actuale.


4. Borgii. Al doilea villain al seriei - in materie de incordare musculara - Colectivul Borg au fost o nascocire brilianta din partea producatorilor seriei. O rasa de cuceritori spatiali, a caror unica directiva era perfectionarea prin eradicarea/asimilarea altor rase, borgii intrupau una din cele mai acute temeri ale noastre: avansul tehnologic neingradit intors impotriva noastra. Organizarea lor sociala, mentalitatea de stup, nava in forma de cub, aspectul de cyborgi, nanotehnologia si idealul de cautare a perfectiunii prin inglobarea celor mai bune caracteristici intalnite in univers, erau idei extrem de seducatoare si de sofisticate. Trei momente cheie in evolutia seriei au presupus intalniri cu borgii: un first contact facilitat de Q pentru a da omenirii un avertisment ca cercetarea lor nu e o plimbare in parc, un Pearl Harbor memorabil in care borgii ataca Enterprise, il asimileaza pe Picard si apoi decimeaza Flota Stelara (episod care a zamislit si un film de cinema) plus un decisiv conflict moral provocat de sansa nesperata de a studia un borg desprins de colectiv si a-l folosi drept cal troian.


5. Holodeckul. Functionand deopotriva ca loc de vacanta si relaxare, banc de teste pentru cele mai nebunesti si riscante solutii sau pur si simplu scena multifunctionala unde se puteau recrea instantaneu fiinte, locatii sau perioade istorice diferite fara a afecta logica seriei, holodeckul a fost o sclipire geniala in Star Trek. Multiplele sale functionalitati si roluri, nelipsitele buguri si decuplari ale masurilor de siguranta care cauzau serioase probleme navei sau echipajului si-au gasit climaxul cand Data l-a creat pe Profesorul Moriarty iar acesta a preluat controlul navei sau in ultimul sezon cand holodeckul a devenit leaganul de nastere a unei AI - odrasla a computerului de pe Enterprise. Alte utilizari interesante au permis abateri verosimile ale SF-ului inspre western sau detective noir precum si dezbateri metafizice privind moralitatea terminarii unei forme de viata nascute in holodeck dar care capata constiinta propriei existente.

6. Rasele din TNG sunt mult mai bine definite si explorate decat in multe alte seriale de gen. Daca romulanii si klingonienii erau deja familiari din seria originala, acum au devenit mult mai convingatori (navele primilor, cultura celorlalti), in schimb cardassienii sunt suflul de aer proaspat si revigorant de care era nevoie pentru a cristaliza un inamic politic si militar pe masura Federatiei. Aspectul lor reptilian, organizarea militara, lipsa de scrupule si aroganta liderilor lor ii facea deopotriva cool si amenintatori. Aveau indrazneala klingonienilor, siretenia romulanilor insa onoarea era o chestiune ceva mai ‘relativa’ decat in cazul acestora. Ca fapt divers: cardassienii sunt cei care il vor tortura pe Picard.

7. Designul Enterprise - in special puntea de comanda si camera motoarelor - sunt exemple excelente de functionalitate si ergonomie. Ten Forward, zona de lounge unde se degustau bauturi dupa o zi de munca si in care patrona un alt personaj carismatic si enigmatic (Guinan, jucat de Whoopi Goldberg) e inca un loc de invidiat ce semana cu un bar minimalist contemporan. Costumele membrilor de echipaj arata ceva mai aproape de niste uniforme, exceptie stridenta facand fustita consilierei Troy, de altfel singura mostra de sexualitate dintr-un serial destul de cuminte.


8. Replicile intrate in cultura pop, majoritatea rostite de Picard: ‘Resistance is futile’, ‘Make it so’, ‘Engage’, ‘You have the bridge, Number One’. Umorul lui Data: ‘An android, a clone, and a Ferengi walk into a bar...’. Tehno-balbaiala care insotea solutiile de criza si al carei autor era indeosebi Geordi La Forge te facea sa te intrebi de ce nu se putea rezolva orice amenintare cu o schimbare de blabla-coil sau o inversare de camp warp sau anti-neutrinic. Desi ridicole dupa o vreme isi aveau si ele farmecul lor. Gen ‘Scotty, we need more power!! Aye-ay captain!

9. Dinamica dintre membrii echipajului, sentimentul de mare familie in care toti aduceau cate ceva iar lipsa fiecaruia era resimtita de toti ceilalti. Explorand nu doar spatiul ci si intimitatile ofiterilor de pe Enterprise, Star Trek era echivalentul SF al unei melodrame TV, impletind dramatic fire narative care tineau de relatii amoroase (Riker si Troy), adolescenti rebeli (Will Crusher si mama sa, Beverly), prietenii stranse (La Forge si Data), relatia tata-fiu (Worf si fiul sau adoptiv, Data si creatorul sau) etc. In plus, nu de putine ori episoadele aduceau personaje noi care influentau aceasta dinamica sau ofereau un unghi de vedere absolut nou si inedit asupra felului nostru omenesc de a trata lucrurile.

10. Imensitatea spatiului explorat si diversitatea lumilor, speciilor si formelor de inteligenta intalnite. De la entitatea Q la Calatorul temporal, de la fiinte telepatice la forme de viata compuse doar din energie sau aflate intr-un stadiu inapoiat de dezvoltare care impiedicau un contact direct datorita complicatiilor de ordin moral, multe din subiectele abordate in TNG erau la granita fantasticului. Adaugand aici si calatoriile in timp, scindarea realitatii, situatiile exceptionale care se derulau pe o plaja intinsa de la paranormal la lumi paralele, bogatia de subiecte si imaginatia scenaristilor reprezinta un alt motiv pentru a (re)vedea acest serial.


sâmbătă, 20 iulie 2013

Fright Night cu Marele Ecran si Incubator 107

Am zis noi ca ne odihnim pana in septembrie dar cand ne-au rugat cei de la Incubator 107 Timisoara sa-i ajutam cu o proiectie n-am putut refuza fiind totusi vorba de aniversarea lor. Asadar va fi vorba de o noapte alba dupa o zi verde cu jocuri, ateliere, teatru, concerte in spatiul generos al Muzeului Satului Banatean. Toata actiunea tine 24 de ore dar bucata noastra va fi spre final, sambata noaptea dupa ora 3, in bezna beznelor. Avem 2 ore si ceva de umplut cu lucruri demne sa ofere niscai fiori dar si ceva chicote pentru ca Fright Night nu va cuprinde doar scarbosenii ci si ironie fina si o buna doza de umor. Ca aperitiv vom servi niste scurt-metraje interesante iar felul principal va consta intr-un lung-metraj surpriza (hint: regizorul e canadian). Prin urmare, daca sunteti insomniaci sau pasari de noapte, poftiti in Muzeu!


Împlinim 1 an! Cu mult entuziasm te invităm la ziua noastră. Pe 20 iulie, la Muzeul Satului Bănăţean. 24 de ore de activităţi incubatoriceşti aşa cum n-ai mai văzut. În natură, cu iarbă verde sub picioare, aşternem atelierele, jocurile, o piesă de teatru cu Thespis, cântări târzii cu DEA, BECK CORLAN, MALVINA, ONE LION, METHADONE SKIES şi RUBIK'S CUBE, iar apoi o petrecere pe cinste cu DJ LIMUN. Ne delectăm cu limonadă, lubeniţă, porumb fiert şi alte bunătăţi. Iar a doua zi dimineaţă, nelipsita cafea la oală şi mic dejun pe pătură în iarbă. 

Hai cu noi să vezi cu ochii tăi ce înseamnă incubator107!

ATELIERE
Improvizaţie teatrală. Tango. Hacky Sack. Origami. Japoneză. Slackline. Paper Art. Tehnici de autoapărare. Salate astronomice. Board Games. Respiraţie şi meditaţie. Jocuri pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale. Tehnica şerveţelului. Flori textile. Croşetat. Brăţărit.

JOCURI ŞI ACTIVITĂŢI
Bătaie cu apă. Frisbee. Funky Photo Booth. Baloane de săpun gigant. Zona copiilor. Jocurile copilăriei. Restul... surpriză!

Daylight Music by Cori David

PIAŢA FĂURITORILOR

TEATRU
Thespis – Verde

CONCERTE
Dea. Beck Corlan. Malvina. One Lion. Methadone Skies. Rubik’s Cube

DJ SET cu Limun Golden

PROIECŢII cu Fright Night de la Marele Ecran

** participarea se face pe baza unei donaţii de 5 RON, respectiv 10 RON după ora 20:00.


vineri, 19 iulie 2013

Cehov reinterpretat de Pintilie

Realizat în deplină libertate pentru televiziunea iugoslavă în 1978, Salonul nr. 6 (după scrierea omonimă a lui Anton Cehov) este denunţarea directă a sistemului totalitar pe care Lucian Pintilie nu a putut-o pune în practică în România.

Aducându-l pe clasicul rus în cea mai acută contemporaneitate, acest al treilea lungmetraj al cineastului pare a continua, după zece ani, deriziunea din finalul Reconstituirii, de această dată cu mai puţină subtilitate (regizorul adunase, între timp, suficient dispreţ refulat).

Şi anunţă viitoarea mare ecranizare a unui alt clasic (Caragiale), De ce trag clopotele, Mitică? (1981), film interzis până la Revoluţie.

În Salonul nr. 6, Pintilie joacă fără ocolişuri, cu cărţile pe faţă. Este visceral, grotesc, strident, necruţător, expresionist. Tentaţia spre parabolă este temperată, în favoarea unei abordări înclinate spre un naturalism atent construit. Noroiului de sfârşit de iarnă, mizeria din spital, sărăcia şi apatia pacienţilor, brutalitatea gardienilor – totul este la vedere şi trimite la situaţia din România. Dar şi la temutele lagăre de concentrare de dincoace de Cortina de Fier.

Alienerea impusă protagonistului interpretat de Slobodan Perovic (un alter ego vizibil al regizorului) - care ajunge de la statutul de medic bine îmbrăcat, respectat şi iubitor de filosofie, în poziţia de prizonier într-un salon-închisoare pentru bolnavi mintal, foştii săi pacienţi – pare împrumutată din cea mai înaltă literatură a absurdului. În acest caz, un absurd tragic.

La fel ca în Reconstituirea, timpul din Salonul nr. 6 pare unul mort, fără ieşire, fără orizont. Coloana sonoră, care propune o spectaculoasă folosire a unor sunete cu sursă în afara cadrului, funcţionează ca un metronom. Stabileşte ritmul, dar amplifică senzaţia de apăsare, de peisaj insuportabil, de nebunie generalizată, în care singura salvare pare a o reprezenta moartea. 

Pintilie introduce însă şi câteva raze luminoase – fetiţa care este apropiată de medic şi care îl veghează la capătăi în cripta-biserică, după ce „bolnavul” a fost dezbrăcat complet şi acoperit doar cu un cearşaf alb (un final care pare să-l fi inspirat pe Cristi Puiu în Moartea domnului Lăzărescu).

P.S. Salonul nr. 6 a fost proiectat vineri, 19 iulie, la Cinemateca Eforie. Şi va mai putea fi văzut şi duminică, 21 iulie, de la ora 18.00.

Trailerul zilei: The Act of Killing (documentar)

The Act of Killing 
 "I have not seen a film as powerful, surreal, and frightening in at least a decade... it is unprecedented in the history of cinema." - Werner Herzog

"Who has fully realized that history is not contained in thick books but lives in our very blood?" - Carl Jung
 
Povestea e veche de cand lumea si se repeta in toate societatile dar ea ramane undeva in faldurile istoriei: un grup de banditi ajunge la putere; ca sa-si consolideze suprematia, masacreaza sangeros opozitia si populatia nevinovata; in general, fara scrupule (in Asia, violenta si cruzimea au un pic alta dimensiune); dupa ani si ani, marea majoritate din ucigasi povestesc nonsalant (ba chiar cu nostalgie) de vremurile apuse, foarte putini avand mustrari de constiinta. Aici apare documentarul nostru: o echipa gaseste si roaga personajele povestii noastre sa puna in scena, teatral/cinematografic, asa cum isi amintesc sau isi imagineaza ei, masacrele si actele criminale facute. Daca posterul + trailerul + girul lui Werner Herzog si Errol Morris  nu va conving sa-l vedeti, nu sunt sigur ca mai am ce adauga ...

Trailer oficial:

joi, 18 iulie 2013

Close Up. O nouă revistă de cinema în România

Aflu de pe FilmReporter că a apărut o nouă revistă de cinema (a doua din România, după cea a studenţilor de la UNATC, FilmMenu). Este vorba de Close Up. Film and Media Studies, o publicaţie academică editată complet în engleză de UNATC (pe frontispiciu stă scris: Academic Journal of National University of Theatre and Film “I.L. Caragiale” - Vol. 1, No. 1, 2013).

Nu ştiu dacă va fi distribuită pe undeva, însă poate fi descărcată şi citită în PDF aici, pe site-ul UNATC.

Prezentarea anunţă lucruri serioase: The academic journal of the National University of Theatre and Film “I.L. Caragiale“ publishes original papers aimed to analyzing in-depth different aspects of cinema, film, television and new media, written in English.

Iar cuprinsul aerisit al primului număr este atractiv:

Andrei Gorzo  - Concerning The Local Precursors Of The New Romanian Realism

Dominique Nasta - Rhetorical Figures and Romanian Film Acting: From Pintilie to Mungiu

Dana Duma - Nae Caranfil and “Maximalist” Aesthetics

Christian Ferencz-Flatz - Aurora: Elements from an Analysis of Misunderstanding

Marius Nedelcu - From Panoramic Image to Virtual Reality, Through Cinema

Marilena Ilieşiu - Alexandru Tatos, Wondering Through Sequences

Irina Trocan - Story vs. Cinema in Chinatown and The Long Goodbye

Editori sunt Dana Duma şi Andrei Gorzo, din consiliul editorial mai făcând parte, în afară de cei doi, Sorin Botoşeneanu, Laurenţiu Damian, Titus Vâjeu, Marius Nedelcu şi Radu Nicoară.

Board-ul consultativ îi are ca membri pe Dominique Nasta (Université Libre de Bruxelles), Christina Stojanova (Regina University, Canada) şi Tereza Barta (York University, Toronto, Canada).

Potrivit FilmReporter, revista este bianuală. Să sperăm că va avea viaţă lungă, texte bune şi un rol în dezvoltarea culturii cinematografice de la noi.


Vinerea animata de joi: 5 personaje cu probleme


Tacky, Sticky & Glutinous from David Maingault on Vimeo.

+ inca 4 ->

miercuri, 17 iulie 2013

Travesti

Dustin Hoffman despre "TOOTSIE" 
si personajul jucat de el, Dorothy Michaels

Robin Williams despre (ahm!?) ... "Mrs. Doubtfire"


marți, 16 iulie 2013

Croaziera poloneză


Patru tovarăşi de călătorie stau la taclale pe un vas de croazieră. Înlocuiţi în monologul de mai jos "polonez" cu "românesc" şi veţi regăsi părerea multor compatrioţi despre filmul românesc:

"Mie nu îmi place să merg la cinema. În special, nu îmi place să merg la filme poloneze. Pur şi simplu mă plictisesc. Filme străine, da! Mă uit cu plăcere. Pentru că filmele străine sunt bune, ştiţi? Cumva, cînd te uiţi la ele, nu ştiu...poţi să le simţi. Pur şi simplu simţi. Dar filmul polonez, domnule, e plictisitor. Nu se întîmplă nimic, dom'le. Nimic. Îţi zic, dialoguri proaste...Foarte proaste dialogurile în filmele poloneze. Niciun pic de acţiune. Nu se întîmplă nimic. E surprinzător că nu urmează modelul străin. Ia de exemplu un actor străin. Faţa lui arată ceva. Nu ştiu cum să spun, dar...arată ceva. Actorul polonez e ceva vid. Nimic. Absolut nimic. Să spunem că actorul polonez joacă, da? Am văzut odată aşa o scenă. De exemplu, aprinde o ţigară. O aprinde şi, domnule, se uită aşa. Prima dată în dreapta. Apoi în stînga. În faţă şi...nimic. O ţine aşa una într-una. Pur şi simplu o tărăgănează la nesfîrşit. Eu stau în cinematograf şi mă uit. Stau şi mă uit, cum să zic...normal. Mă uit, mă uit şi, domnule, îmi vine să plec din sală. Şi plec! Domnule, cine plăteşte pentru asta? Tu, eu, dumneavoastră, doamnă. Noi plătim. Sunt banii noştri, domnule! Întreaga societate plăteşte."

E una din cele mai amuzante scene de comedie pe care am văzut-o în ultimul an şi face parte din filmul-cult polonez Rejs (Croaziera, 1970) al lui Marek Piwowski. Primele 20 de minute e un vodevil gen Vacanţele domnului Hulot, apoi se transformă într-o satiră socială mereu actuală (pentru că este despre natura umană). Din distribuţie fac parte mulţi actori neprofesionişti. Această Croazieră chiar nu trebuie scăpată. Chiar dacă vă urcaţi clandestin...

Nel mondo di Sergio Leone


Un tribut publicitar adus lui Sergio"Spaghetti" Leone:




luni, 15 iulie 2013

SHORT: The Flying Man

O digresiune interesanta de la conceptul 'supereroului' care pare sa denunte o saturatie a genului vine din partea lui Marcus Alqueres, autorul unui scurt metraj cu titlu edificator: The Flying Man. Cu totii am vazut pana acum lucrurile din perspectiva justitiarului suprauman. Poate e cazul sa imaginam un pic situatia si din directia cealalta, de la nivelul strazii, din subteranalele societatii, prin ochii infractorilor. Iar pentru a face lucrurile si mai interesante hai sa renuntam la ideea ca un personaj atotputernic si-ar face griji despre perceptia lui in media sau constiinta celor pe care-i pune in umbra sa. De ce i-ar trebui o imagine prietenoasa? 
Apropo, ar fi interesant de urmarit daca studiourile ii vor face vreo oferta interesanta acestui tanar cineast. Mai stiti District 9? Asa a inceput.. cu o varianta "scurta".
Da-i play:


The Flying Man from Marcus Alqueres on Vimeo.

It's always sunny in...Sweden?!


Sunt putine seriale de comedie acolo care sa merite deranjul. Inca si mai putine care sa fi crescut asa, de la un sezon la altul. It's Always Sunny in Philadelphia se intuneca "Bergman style". Promourile pentru apropiatul sezon 9 (septembrie 2013).


duminică, 14 iulie 2013

Pacific Rim (2013)

Go big or go extinct

rating: Colectabil pentru fani

Guillermo del Toro e fara indoiala unul din cineastii care se simt foarte confortabil in scaunul regizoral indiferent daca produc o piesa de art-house (Cronos, Labirintul lui Pan) sau o extravaganta a efectelor speciale. In fiecare din cazuri, mexicanul nu da semne ca ar intampina dificultati in a-si expune viziunea si a o inunda cu trasaturile stilulu sau caracteristic. Unii ar putea insa regreta faptul ca del Toro, odata iesit din lampa ca un djin atotputernic, pare a fi renuntat la indeplinirea dorintelor spectatorului mic in favoarea poftelor devoratoare ale maselor. Ultima nazbatie a proeminentului regizor, Pacific Rim, e nici mai mult nici mai putin decat visul umed al copiilor-adulti si al nenumaratilor geeks care la ora actuala sunt cele mai rasfatate categorii de public cinefil. Nimic gresit in toate acestea, Guillermo fiind in esenta tot un geek cu suflet de copil, mare iubitor de tehnologie, monstri infioratori si umor negru, dar si de lumea benzilor desenate.

Consecinta imediat vizibila e ca Pacific Rim bifeaza toate semnele regizorale din perioada “comica” a lui del Toro, de la tonalitatea intunecata, viscerala a povestii la tratamentul usuratic, caricatural al personajelor, de la complexitatea tehnologica si finetea artistica a intregii productii la schematismul si simplitatea ei narativa si de la maretia si inventivitatea secventelor epice la micile poante vizuale presarate intre secvente dramatice de distrugere si haos. Luand act de ambitiile inerente unui asemenea proiect e putin deconcertant faptul ca, pe langa ca propune o calatorie intr-un univers imaginar alternativ celui real, intriga nu pare sa respecte nici o regula, prezentand destule momente si decizii in care lucrurile parca sfideaza insasi logica interna a filmului.

Anuntat mai mult sau mai putin voalat drept mama si tatal tuturor filmelor apocaliptice de pana-n prezent, Pacific Rim e nici mai mult nici mai putin decat un cocktail kaiju-mecha reimaginat de un Guillermo del Toro fascinat de genurile respective ale cinema-ului japonez (si de creaturile lui Ray Harryhausen). Drept urmare filmul e un creature-feature modern, in vina SF, al caruit interes major se doreste a fi pe coregrafierea unor meciuri de box titanic intre monstri marini de dimensiuni colosale si roboti construiti de oameni pe masura lor. Partidele sunt arbitrate de maresalul Pentecost (Idris Elba oferind alura si gravitatea unui lider experimentat) iar resturile confruntarilor debarasate de scavengerii interlopului Hannibal Chau (regularul Ron Perlman).

Actorii principali nu sunt umani. Monstrii - kaiju - vin dintr-o alta dimensiune printr-o falie aparuta in Pacific si fiecare sosire la mal a unuia dintre ei se soldeaza cu cate-un oras redus la un morman de daramaturi. Robotii - Jaeger - sunt ultima linie de aparare care vreme de 7 ani a inregistrat numai victorii KO pana cand un kaiju de nivelu' 4 dovedeste o ferocitate si o inteligenta iesita din comun avariind serios Jaegerul american Gipsy Danger si prefigurand o ofensiva capabila sa incline balanta in defavoarea umanitatii.

In jurul acestui inedit aliaj bio-mechanic, expus rapid in primele minute de introducere, del Toro tese o poveste conventionala care nici macar nu incearca sa lase impresia de seriozitate sau profunzime in idei sau referinte contemporane etc. Totul e asezat pentru a se construi scene grandioase de actiune executate cu maiestrie de tehnicienii ILM. Intriga pare sa fie impinsa inainte de servirea unui gimmick care sa explice metoda de functionare a robotilor dar si sa amorseze un resort dramatic de cateva ori. Caci Jaegerii sunt controlati printr-o interfata om-masina realizata printr-o “punte neuronala” intre 2 piloti compatibili mental care-si impartasesc amintirile in timpul procesului protejandu-si totodata sinapsele de stresul cauzat de intreaga inventie. Daca conexunea e franta din lipsa de concentrare sau prin moartea unui dintre piloti, jaegerul devine, in principiu, inoperabil sau, mai rau, imprevizibil. Desigur ca, atunci cand plotul o cere, un jaeger poate fi manipulat si de un singur pilot sau, de ce nu, de trei in sincron.



Eroul conjunctural e Raleigh, pilotul supravietuitor al jaegerului Gipsy Danger (jucat de Charlie Hunnam) care dupa moartea fratelui sau s-a reprofilat catre activitati mai defensive: sudor la inaltime pe un zid de protectie impotriva kaijilor. Cand zidul se dovedeste absolut inutil (strategii viitorului nefiind inspirati sa sape si un sant in fata lui asa cum scrie in Ghidul fortaretelor din antichitate pana azi) Raleigh e rechemat la datorie si pus de scortosul Idris Elba sa faca echipa cu o japoneza aspiranta, Mako Mori (Rinko Kikuchi), intr-o ultima ofensiva asupra faliei, una care sa amane apocalipsa iminenta. Din pacate intre cei doi nu exista nici un fel de chimie iar personajele lor sunt insuficient conturate. Se insista asupra prezentei la ambii piloti a unor sechele emotionale pe care impartasirea amintirilor in “puntea neuronala” le-ar exacerba afectand functionarea lor in sincron. Problema e ca nicicum nu poti intelege legatura dintre amintiri si operarea Jaegerului, daca ele sunt parte din puntea mentala sau un efect secundar al ei, iar in aceste conditii felul in care depasesc momentul ramane confuz.


La fel de absurde sunt strategiile de lupta contra kaiji-lor: in ciuda arsenalelor atomice, a armelor de tot felul si a ingeniozitatii mintii umane, singura solutie care functioneaza e cafteala unu-la-unu cu jaegerii. Nu e ceva rau in asta, luptele sunt absolut delicioase -acadele vizuale in 3D admirabil imaginate-, doar ca impresia dominanta e ca ratiunea acestui film a fost doar organizarea unor asemenea meciuri intre batausi cat niste cladiri de birouri. Am vazut deja anul asta cum a fost pus la pamant Manhatanul. Acum avem ocazia sa vedem cum este nivelat Hong Kong-ul. Diferenta e ca filmul lui del Toro isi asuma ridocolul si superficialitatea intregului spectacol, nu pozeaza intr-o viziune meditativa asupra unei societati reale si nici nu-si propune sa raspunda unei intrebari de tip “cum ar fi daca-ar fi...real?!

Concluzionand, Pacific Rim mi-a lasat impresia de placere vinovata a lui del Toro, un fel de masturbare artistica pentru propria satisfactie si gloria celor care-au inspirat-o, admirabil realizata din punct de vedere tehnic, cu cel mai bine folost 3D de la Avatar incoace dar echivalenta cu o vizita de copil intr-o menajerie si testarea rezistentei robotilor sai de jucarie. Distractiv pentru moment, repetabil din cand in cand, dar usor de calificat drept absurda si imatura de toti cei care n-au avut roboti de jucarie in copilarie...