joi, 31 martie 2011

13 Assassins (2011)

If a man has lived in vain, then how trivial his life was.

rating: Colectabil

O buna parte din filmele japoneze se inspira din cultura samurailor si din perioada zbuciumata si plina de conflicte a feudalismului nipon. Alaturi de horror-ul japonez samurai cinema-ul e cel mai cautat produs filmic in occident asa ca un impatitmit al filmului asiatic nu poate scapa din ochi incrucisarea unui regizor cult cum e Takashi Miike cu genul period drama japonez. 13 Assassins e un remake al filmului cu acelasi nume din 1963 (r. Eichi Kudo) insa poarta distincta amprenta a maestrului gore & sadism pe care acesta si-a cladit reputatia (cine a vazut Audition, Ichi de Killer, Gozu stie la ce ma refer). Prin urmare, desi e un film istoric, 13 Assassins poarta cateva rasuciri bolnavicioase in condei si imagine care sa ne tulbure un pic vederea. Asa ca trebuie sa fim pregatiti pentru balti de sange, capete retezate si in general destul de multa violenta stilizata.

Suntem in Japonia feudala, anul 1840, spre finalul erei Tokugawa, cand zilele de glorie ale samurailor se apropiau de sfarsit. Pacea e pretutindeni iar singurele varsari de sange se produceau in timpul unui seppuku. Cu o asemenea sinucidere ritualica incepe si 13 Assassins, oferind o scena solitara in care un mare nobil isi spinteca matele in semn de protest guvernamental si fara beneficiul unui asistent care sa-i decapiteze suferinta. Intensitatea scenei si balta de sange in care zace trupul neinsufletit asterne fagasul pentru ceea ce va urma. Se pare ca un frate vitreg de-al Shogunului - Lord Naritsugu - urmareste o ascensiune rapida in putere, lucru care-i ingrijoreaza pe multi nobili si mai ales pe sfetnicul Shogunului. Motivele lor sunt indreptatite intrucat Naritsugu e un sadic insetat de sange, un violator si un criminal nemilos. Sfetnicul decide ca cel mai destept lucru de facut e eliminarea monstruozitatii care aspira la pozitia de putere si care e cel mai probabil sa destabilizeze echilibru precar al insulei.


Aici intra un scena maestrul samurai Shinzaemon care primeste dezlegare oficiala sa puna la cale asasinatul, dupa ce in prealabil i se aduc la cunostinta ororile savarsite de Naritsugu. Shinza strange 11 samurai teribili si intocmai ca in filmul epic al lui Kurosawa pleaca sa faca dreptate. Constructia lui Miike poate parea tributara filmului Cei 7 samurai insa reamintesc ca 13 Asasini e un remake dupa un film contemporan cu capodopera lui Akira. Asadar vom avea o introducere in care vor fi recrutati "asasinii" (sau justitiarii), o planificare a atacului, organizarea ambuscadei intr-un sat aflat in drumul tintei si, bineinteles, o jumatate de ora de cafteala superba in care 13 voinici incearca sa matraseasca 200 de soldati. Nu lipseste nici personajul tacanit, nici samurai nici taran, ci un vanator-prastias care s-a nimerit prin preajma la momentul nepotrivit. El aminteste de rolul lui Toshiro Mifune din epopeea lui Kurosawa.


Filmul lui Miike are un pic peste 2 ore, lucru care-l face mai greu suportabil,intrucat stii ce se va intampla in final si nu prea ai rabdare. Se incearca un pic de character development dar nu functioneaza prea bine decat in cazul villain-ului Naritsugu pe care ajungi sa-l urasti de moarte cand face tir cu arcul asupra unei familii intregi (copil inclusiv) si apoi sa te bucuri vazandu-l horcaind in mocirla. Restul personajelor sunt insa mediocru dezvoltate iar in timpul luptelor ai probleme in a distinge care-i care. Vorbind insa de lupte tre’ sa laud iscusita manuire de sabie, coregrafia scenelor, strategiile ingenioase si mai ales graduala deteriorare a sanatatii mintale a celor cuprinsi de frenezia sangelui improscat. Banuiam ca misiunea asasina era una sinucigasa si toti participantii urmau sa moara la un moment dat, evident, dupa ce provocau pagube considerabile inamicilor, dar chestia care mi-a placut intotdeauna in filmele cu samurai e normalitatea unor replici ca “A sosit vremea sa ne dam vietile pentr o cauza dreapta”. Cunoscand principiile codului Bushido e usor de inteles ca moartea onorabila era telul oricarui samurai. Surpriza insa e ca la final, cand se asterne praful pe campul de bataie, tot ramane cineva care sa spuna povestea. Ca-n filme.


Trailer

miercuri, 30 martie 2011

Ana Ularu despre creativitate

Ana Ularu a inceput sa joace de la varsta de 9 ani. La 17 ani, pe scena Teatrului Mic, ii dadea replica lui Stefan Iordache din postura Lolitei in piesa cu acelasi nume a Catalinei Buzoianu. Am vazut-o prima oara pe Ana in scurt-metrajul "Spune-mi Ana. Tripticul unei morti anuntate." Apoi intr-un rol secundar in Hartia va fi albastra. Pe vremea aia nu scriam pe blog si nici nu credeam ca voi ajunge sa vorbesc despre ea. Acum insa Ana e pe val, are un premiu al criticii primit anul trecut la Festivalul de la Locarno pentru rolul principal din filmul Periferic (r. Bogdan Apetri, lansare pe 1 aprilie) si apare pe coperta DOR #5. Ma vad nevoit asadar sa vorbesc despre ea. Dar ceea ce vreau sa spun e doar ca ar fi cel putin interesant s-o ascultati pe ea vorbind despre creativitate. Ascultand-o pe Ana cum compara creativitatea cu un muschi pe care-l antrenezi imi amintesc de ceea ce-mi spunea amicul-actor Boris Gaza cand vorbea despre corpul sau ca de-o unealta ce trebuie permanent slefuita. Suprinzator de complementare cele doua puncte de vedere. Aveti mai jos interviul Anei dat celor de la ffff.ro si DoR.



si partea a doua.

marți, 29 martie 2011

Sucker Punch (2011)

Evadare din realitate pe carari batute de gameri

rating: Brainwash


Cel mai recent film marca Zack Snyder a insemnat un cec in alb pentru stilistul slo-mo-ului fantasy si autorul extravagantelor tratari cinematice ale benzilor desenate 300 si Watchmen. In urma acelor succese de casa Zack Snyder a primit mana libera sa-si realizeze proiectul de suflet, un film de actiune ce transpira de girl-power si crosee vizuale la relanti insa esueaza in aplicarea acelei lovituri pe neve (sucker punch) care sa te lase lat de uimire. Sucker Punch devine asadar un puzzle vizual in care piesele individuale sunt superb finisate insa odata aranjate intr-o imagine finala nu au prea mult sens narativ. Eroina acestei extravaganze este o pustoaica ingenua in haine scolaresti, Babydoll (Emily Browning) care in circumstante neplacute ajunge sa fie trimisa de tatal vitreg intr-un ospiciu, pentru tratament. Acolo, pentru a scapa de teroarea unui gardian sadic, Papusica evadeaza in imaginatie alaturi de alte 4 nebune  (mai sigur, diferite personalitati ale dansei) si pune la cale un plan complex care ar putea sa-i elibereze mintea definitiv. Alunecand astfel pe panta nebuniei constiente eroinele noastre se vor razboi intr-un templu budhist, in transeele primului razboi mondial, intr-un castel medieval si intr-un magalopolis futurist facand din Sucker Punch un amestec ciudat de Shutter Island cu insertii cinematice din jocurile japoneze Final Fantasy.

Ceva insa nu se prea leaga la nivel logic iar ca spectator nu m-am simtit nici un moment implicat emotional de vreunul din destinele prezente acolo. A avut o sclipire de geniu in introducerea terapiei "poloneze" aplicate de Dr. Gorski (Carla Gugino) fetelor si care presupunea imbinarea teatrului cu medicina si asumarea de roluri pentru a scoate la iveala sechelele mentale. Dar s-a pierdut pe undeva in cotloanele ticsite cu efecte speciale. Filmul utilizeaza toate tertipurile celebre ale lui Zack Snyder: introducerea cu rol expozitionar in care aflam pe calea relantiului (cu soundtrack remixat din piesa Sweet Dreams a Anniei Lennox) despre moartea mamei si abuzurile sexuale ale tatalui vitreg al Papusicii, close-up-urile detaliate stilistic, muzica care transforma fiecare scena de actiune intr-un videoclip pop-rock, personaje grotesti si unidimensionale, creaturi fabuloase eminament digitale si twisturi neverosimile dar curajoase.


Ceea ce face filmul lui Snyder inapt pentru A-list e tocmai dorinta de a fi luat in serios cu tot bagajul sau de fantasy, adaugand alurei de joc video (la care esti doar spectator) si un dram de “filozofie”. Finalul chiar incearca o explicare metaforica care insa nu reuseste sa se faca remarcabila. Din punct de vedere tehnic insa filmul e excelent pentru spalat ochii cu ultimele metode de randare CGI. Avem samurai de 10 metri ravasind un templu budhist doar ca sa piara sub sabia Papusicii, avem zombie nazisti reanimati pe baza de aburi, zeppeline si un Paris apocaliptic din WW1, avem castel medieval, hoarde de cavaleri si orci plus un dragon si apoi avem un tren futurist plin de roboti asasini. Cele 4 decoruri imaginare inseamna 4 misiuni pentru Babydoll si prietenele ei fetisist imbracate in care trebuie sa recupereze 4 obiecte utile in evadare. Snyder spunea ca filmul se vrea o critica a discriminarii sexuale din cultura geek si a obiectivizarii femeii dar parerea mea e ca face exact pe dos, exploatand exact aceleasi posturi incarcate de sexualitate si violenta, ce-i drept, la modul stilizat si usor de separat de realitate. Nu exista o morala evidenta in lumea ospiciu/bordel in care ajuge eroina fara voia ei. Chiar si evadarea (iluzorie) se face tot cu un sacrificiu imens, pierderea identitatii.


Ca sa “impachetez” cronica asta la ultima creatie Snyder emit o ultima judecata de valoare: lui Snyder ii vine mai bine cand e vorba sa dea culoare viziunii altor autori, cand e vorba sa construiasca singur i se cam incalcesc lucrurile. Asteptam cu interes maxim rebootarea francizei Superman, sub obladuirea lui Christopher Nolan insa.


Trailer

Domino

Mai nou Richie scrie despre filme, iar eu redactez stiri. Ce sa fac, daca se intampla atatea lucruri in oras...Trebuie sa tinem pasul cu ele. Uite, saptamana trecuta a trecut prin oras Julee Cruise, vocea de pe coloana sonora din Twin Peaks. Ca sa nu ratati un alt mare nume legat de muzica de film (de data asta romanesc) va reamintesc ca vineri, 1 aprilie, are loc la Filarmonica un concert unicat pentru percutie si orchestra semnat de Adrian Enescu (a compus muzica pentru cca 60 de filme si a lucrat cu nume celebre, intre care, mai putin cunoscuta e colaborarea cu grupul Enigma). Pentru DOMINO a colaborat cu timisoreanul din Sistem (Zoli Toth) si cu Horia Andreescu, dirijorul Orchestrei Nationale de Radio. Io zic sa va luati bilete pana mai gasiti.

Astazi, in club Daos, se intampla Himalaya mea (fotografie si proiectie video), o seara cu si despre expeditiile tibetane ale alpinistului, fotografului si biciclistului timisorean Cristian Tzecu. Iar la Casa Guttenbrunn, e seara dedicata documentarelor francofone, de la ora 18.00. Incepe cu Gradinile Micului Paris /citind Tropice Triste de Claude Levi-Strauss (nu cred ca e vorba de Bhukale). Si se incheie cu La BM de Seigneur.

Arborele vietii



luni, 28 martie 2011

Premiile Gopo 2011

Avem si noi Oscarurile noastre in cinematografie numai ca le zice mult mai frumos si mai reprezentativ, Gopo, in amintirea artistului nostru Ion Popescu-Gopo. Premiile Gopo se decerneaza in seara asta in direct pe Pro Cinema de la ora 19 si daca aruncam o privire asupra nominalizarilor ne trezim ca nu prea vedem un castigator detasat. Adica chiar e bataie pe cel mai bun film din 2010. Cu exceptia underdog-ului Morgen, pe care tocmai l-am vazut saptamana trecuta la Cinecultura, nu stiu care roman n-a vazut sau macar auzit despre celelalte filme in competitie: "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" (România, 2010, producător Velvet Moraru, r. Andrei Ujică), "Eu când vreau să fluier, fluier" (România-Suedia-Germania, 2010, producători Cătălin Mitulescu, Daniel Mitulescu, r. Florin Şerban), "Marţi, după Crăciun" (România, 2010, producător Dragoş Vîlcu, r. Radu Muntean), "Medalia de onoare" (România-Germania, 2010, producător Liviu Marghidan, r. Peter Călin Netzer). Toate patru sunt filme deosebit de bine primite, cu cronici si aprecieri de pozitive la extatice, dar care drept ii ca au si impartit publicul in doua (mai putin Medalia de Onoare, unde nu cred ca au fost probleme de love and hate).Din fericire castigatorul va fi ales de niste profesionisti, cca 400 de oameni de film, care sunt sigur ca vor gandi mai putin cu inima si mai mult cu ochiul critic.

Cateva chestiuni interesante:

- filmul de debut a lui Florin Serban, "Eu cand vreau sa fluier, fluier", are cele mai multe nominalizari (13) si e cel mai vizionat film romanesc din 2010. Echivalentul unui blockbuster autohton daca vreti.
- "Morgen" si "Marti dupa Craciun" au cate 11, respecti 10, nominalizari.
- Radu Munteanu are cu "Marti, dupa Craciun" sansa sa mai castige un Gopo pentru regie, dupa cel din 2009 pentru Boogie.
- "Nunta in Basarabia" e nominalizat la cea mai buna muzica originala (Anatol Stefanet)
- "Autobiografia lui Nicolae Ceausesc" e nominalzat si la cel mai bun documentar.
- Mimi Branescu e pentru al doilea an consecutiv nominalizat la cel mai bun actor, acum insa pentru rol principal.

Lista completa cu nominalizarile o gasiti aici.

duminică, 27 martie 2011

F F F 2011

Zilele astea la Timisoara puteti degusta cateva trufandale francofone:

Eu as intra azi in/la Birourile lui Dumnezeu (Les bureaux de Dieu) de Claire Simon, dramedie, premiul SACD la secţiunea Quinzaine des Réalisateurs la Cannes în 2008.

Daca e marti e ziua documentarelor via FIDMARSEILLE (Festivalul Internaţional de film Documentar de la Marsilia).

Iar joi, faut-voir Les 3 singes (Cele 3 maimuţe) de Nuri Bilge Ceylan (premiu pentru regie la Cannes).



Casa Guttenbrunn. Intrare libera.
Vezi programul complet.

vineri, 25 martie 2011

Orlando (1992)

Do not fade. Do not wither. Do not grow old.

rating: Orgasmultiplu

Orson Welles spunea ca un film nu e cu adevarat bun decat atunci cand camera de filmat e un ochi in capul unui poet. Transpunerea cinematica a romanului scris de Virginia Woolf ii confera cineastei Sally Potter o asemenea calitate, de poet cu camera de filmat in loc de ochi. Eleganta aparte a naratiunii si sensibilitatea melancolica din atmosfera, romantismul, hainele si interioarele de epoca gata sa rivalizeze cu cele mai bugetate “period dramas”, umorul intelectual britanic care te cucereste cu subtilitati (“It has been said to me that the English make a habit of collecting... countries.”) si aura stranie sau, chiar, supranaturala a personajului principal, toate se regasesc in Orlando. Iar peste ele troneaza figura androgina a Tildei Swinton, fiinta care ne va plimba vreme de 4 secole prin societatea engleza fara sa imbatraneasca, si, fiind vorba de britanici, fara ca cineva sa para a observa aceasta particularitate. 

Povestea ciudatului Orlando incepe pe la 1600, cand Regina Elisabeta I ii lasa cadou pe patul mortii un domeniu si o renta considerabila cu o singura conditie: sa nu imbatraneasca. Trebuie spus ca Orlando avea o frumusete aparte si un aspect efeminat chipurile ravnit de aripa masculina a acelor vremuri, astfel ca regina avea si de ce sa-l “favorizeze”. Odata asigurat din punct de vedere financiar, Orlando se va putea abandona lumescului, cu dramele sale provocate de iubire si tradare, moarte si poezie, razboi si pace, ramanand vesnic fidel promisiunii facute de a nu pune vreun rid pe chip. Nimeni nu se va deranja sa explice bizara imortalitate a acestei fiinte la fel cum nu se va da vreun sens clar caderilor in sine ale personajului, lungilor sale clipe de “adormire” din momentele de zbucium sufletesc. Principiul no reason.

Destinul sau centenar il va purta astfel pe Orlando, in etape de 50 de ani, din Europa pana in Orientul mijlociu, ca ambasador britanic, iar de acolo inapoi la curtea imperiala iar in final, in zilele noastre gata sa-si publice biografia semi-milenara. In timpul acestei indelungate vieti va experimenta lumea din ambele sensuri, atat ca barbat aristocrat cat si ca femeie subjugata conventiilor epocii, caci intoarcerea sa in Anglia secolului XVIII marcheaza o schimbare semnificativa la Orlando: e aceeasi persoana dar cu sex diferit. Totul prin puterea vointei reflectate in oglinda, suntem lasati sa credem, desi, mai intelept ar fi sa vedem personajul drept un transgender, artificiul literar prin care se scoate la aer inechitatea sexuala. Umbla zvonul ca Virginia Woolf ar fi scris Orlando pentru si inspirata de una din iubitele ei, poeta Vita Sackville-West, ca un manifest al emanciparii travestit intr-o critica a epocii victoriene. Evident ca sexualitatea joaca un rol important si in film, alunecand intre dragostea pure si idealista si tendintele homosexuale.

Lasand insa senzationalul la o parte, Orlando e o uimitoare si exuberanta manifestare de poezie si satira, garnisita cu o performanta superba a unei Tilde Swinton melancolic-eterice (pielea ca fildesul, parul ca focul) si o muzica de exceptie. Eye-candy de la inceput pana la sfarsit.

Trailer

Cu capu in zid

Astazi e ultima sansa sa va cineculturalizati la Timisoara. Festivalul a inceput bine si se va incheia si mai bine. Despre Alice, filmul portughez, n-as sti ce sa va zic. Despre Gegen die Wand si respectiv Fatih Akin insa pot sa vorbesc o pagina A4 plina. Deocamdata va spun doar ca turco-germanul e unul din cei mai in vina tineri regizori europeni. Imi place tot ce a facut, incepand cu usurelul Im July si incheind cu temele grele din Auf Der Anderen Seite. Baga omul asta o muzica in filme, de n-ati auzit asa ceva. La 5 ani dupa ce am vazut Gegen die Wand, nu m-am plictisit inca de coloana sonora a filmului, pe care v-o recomand cu mare simt de raspundere.

E ceva in fibra mea interioara care se trezeste brusc de fiecare data cand ascult taraful lui Selim Sesler si vocea idilica a lui Idil Uner, cum stau ei acolo pe malul Bosforului. De fapt, ca sa fiu sincer, mi se ridica sangele in cap si se intaresc firele de par. Or fi ramasitele de sange de turcalete. Doara Timisoara, inainte sa fie resedinta de judet, a fost resedinta de Pasalac otoman timp de 164 de ani. Adica, un an mai putin decat ocupatia romana in Dacia. Hai sictir cu taifasul meu! Daca vreti sa faceti un ciubuc, ascultati berechet o muzica belea de chef.

joi, 24 martie 2011

Frankenstein e peste tot

Danny Boyle (Trainspotting, Slumdog Millionaire, 127 Hours) se intoarce la regia de teatru. Cu Frankenstein, creatura lui Nick Dear (adaptare dupa romanul lui Mary Shelley). Daca nu puteti ajunge deseara la sala Olivier a Teatrului National din Londra, poate va e mai la indemana The Light Cinema Liberty Center (Bucuresti). Reprezentatia e transmisa in cinematografe din intreaga lume! Acest gen de eveniment care transcende limitele clasice ale artelor ar putea revigora interesul pentru teatru, in acest nou secol al (speram!) comunicarii.

Citam din comunicatul de presa al amfitrionilor: "Implicatiile stiintifice, neglijarea parentala, dezvoltarea cognitiva si natura bunului si raului sunt toate incastrate intr-o poveste clasica cu accente gotice, trepidanta si puternic naucitoare!".

Muzica: Underworld. Si un mic motiv de mandrie nationala: romanca Andreea Padurariu joaca rolul Creaturii feminine.



In sfarsit se misca Hobbitul

Zilele trecute responsabilii de la New Line Cinema si Warner Brothers anuntau ca incep in sfarsit productia la The Hobbit. Dupa cum probabil stiti realizarea unui film presupune 5 mari etape, iar productia e doar a 3-a din ele, insa si cea mai solicitanta, presupunand construirea decorurilor, adunarea echipei de tehnicieni si actori, invatat replici, filmat etc. No, dupa aproape 3 ani de pre-productie in sfarsit se tureaza motoarele. Ce s-a intamplat pana acum?

Initial Peter Jackson era atasat proiectului in calitate de producator, ca un nas gata sa conceapa un alt copil fantastic cu ajutorul unui tata surogat, Guillermo del Torro. Experienta lui Jackson cu trilogia LOTR era de nelipsit daca vroiau macar acelsi nivel de awesomeness. In plus, Guillermo del Torro avea propria sa viziune despre Tolkien si urma sa asigure acea nota distincta care face un film original. Doar ca probleme neasteptate au intarziat foarte mult inceperea productiei astfel ca dupa 2 ani de munca la finisarea scenariului, a imaginii creaturilor si a formei generale a filmului - cea mai creativa parte a muncii lui del Torro -  regizorul a trebuit sa renunte si sa se dedice altor proiecte mai personale.

Jackson a inteles ca daca vrea sa vada The Hobbit pe ecrane tre sa mai adauge un scaun cu numele sau: cel de regizor. Problemele financiare ale MGM-ului, criza cu sindicatele mediei din Noua Zeelanda, incendiul de la studiourile unde trebuiau incepute filmarile, totul a fost lasat in urma si lucrurile pareau sa se indrepte. Apoi la inceputul lui 2011 i-a perforat ulcerul lui Peter Jackson. As zice ca era de asteptat... In fine, acum e mai bine si apt de filmari.

Productia la The Hobbit va insemna o reeditare a efortului depus pentru LOTR. Evident ca echipa de cineasti este in mare parte aceeasi. Scenariul a fost elaborat de aceeasi scribi - Peter Jackson, Fran Walsh si Philippa Boyens -  desigur sub supravegherea initiala a lui del Torro, a carui decizie de a rupe povestea in doua filme pentru a nu fi nevoiti sa editeze masiv abundenta imaginatie a lui Tolkien a ramas litera de lege. Apoi castingul s-a incheiat si rolul principal - Bilbo Baggins la tinerete - i-a revenit lui Martin Freeman, un tip care n-are nevoie de prea mult make-up ca sa devina un hobbit. Pe langa un mare numar de figuri noi vor aparea si o serie de personaje recurente: Gandalf (Ian McKellen), Gollum (Andy Serkis), Frodo (Elijah Wood) si Galadriel (Cate Blanchet), ultimele doua probabil doar cameo, dar cine stie... Zvonurile inclina spre ipoteza ca primul The Hobbit sa acopere materialul literar cu respectivul nume in vreme ce al doilea sa alcatuiasca ceva nou si original care sa lege story-ul de povestea anterioara din Stapanul Inelelor.

Unul din cele mai asteptate personaje din film este dragonul Smaug care in cartea lui Tolkien e departe de imaginea unei fiinte fara minte ci are unele din cele mai misto replici (sustine Guillermo del Torro). In consecinta o mare parte din efortul creativ al lui Guillermo a mers inspre conturarea unui dragon asa cum nu s-a mai vazut(!) iar cei care cunosc coclaurile imaginare pe care calatoreste regizorul stiu ca vorbeste serios. Eu sunt cel putin entuziasmat de ceea ce urmeaza sa ne loveasca vizual in 2012-2013, stiut fiind faptul ca filmarile la the Hobbit se vor derula cu ultima tehnologie 3D iar efectele speciale au evoluat precipitat din 2001 pana acum. Aceeasi companie WETA se va ocupa de ele. Acelasi Howard Shore va compune muzica. Cinematografia, decorurile, machiajul si designul personajelor si creaturilor, costumele vor fi realizate de aceiasi oameni care au lucrat la LOTR. Ce mai, o sa fie epic..

Synopsis:

“The Hobbit” follows the journey of title character Bilbo Baggins, who is swept into an epic quest to reclaim the lost Dwarf Kingdom of Erebor, which was long ago conquered by the dragon Smaug. Approached out of the blue by the wizard Gandalf the Grey, Bilbo finds himself joining a company of thirteen dwarves led by the legendary warrior, Thorin Oakensheild. Their journey will take them into the Wild; through treacherous lands swarming with Goblins and Orcs, deadly Wargs and Giant Spiders, Shapeshifters and Sorcerers.
Although their goal lies to the East and the wastelands of the Lonely Mountain first they must escape the goblin tunnels, where Bilbo meets the creature that will change his life forever … Gollum.
Here, alone with Gollum, on the shores of an underground lake, the unassuming Bilbo Baggins not only discovers depths of guile and courage that surprise even him, he also gains possession of Gollum’s “precious” ring that holds unexpected and useful qualities … A simple, gold ring that is tied to the fate of all Middle-earth in ways Bilbo cannot begin to know.

miercuri, 23 martie 2011

Celula 211

Marele-Ecran a fost prezent in efectiv complet la debutul Cinecultura. Si bine a facut. Am exersat din nou efectele terapeutice ale rasului in grup, la Morgen. Organizatorii festivalului au promis la deschidere o "selectie indrazneata si provocatoare de revelatii cinematografice". Revelatiile de maine sunt Mi Nismo Andeli (Nu suntem ingeri, 1992) de Srdjan Dragojevic (de cand asteptam o comedie sarbeasca care sa nu fie legata de Kusturica) si Celda 211 - un film de Daniel Monzon, care a luat 8 (opt!) premii Goya in 2009 si care, mie personal, imi aminteste de alte doua drame de inchisoare: Oz si Un Prophete.

Pas Sur La Bouche (2003)

rating: Colectabil

Daca aveti o oaresce curiozitate pentru musicaluri si un quelque chose pentru madmoisella Audrey Tatou o puteti admira cantand in Pas Sur La Bouche, un musical francez in regia veteranului Alain Resnais. Pelicula franceza e o comedie de tip farsa de salon cu o serie de personaje foarte diferite care ajung toata sa se incurce in cele mai muzicale noduri. Pentru mine a fost primul muzical francez si intrucat prefer filmele vorbite intr-o limba diferita de engleza si acesta mi-a lasat o impresie de nespusa multumire. Pas sur La Bouche se inspira dintr-o opereta din 1925 si prin urmare actiunea e setata in acea perioada, in sanul burgheziei franceze amatoare de interioare opulente, servitori, amanti si preocupari de snobi. Din acest motiv am si avut impresia ca urmaresc un joc de scena, o piesa de teatru cu momente muzicale in care din cand in cand personajele se adresau direct “salii” (spectatorilor) sau unui public invizibil intr-un fel de complicitate (de)mascata. Efectul a fost potentat de setarea actiunii aproape exclusiv in interior, o resedinta somptuoasa pentru primele doua acte si apoi un apartament de burlac, extravagant decorat, pentru ultimul act - cel cu substrat sexual.

In centrul piesei (filmului, povestii) se afla asadar doua surori: Gilberte si Arlette. Gilberte e frumoasa dar frivola si flirteaza cu barbatii care roiesc in jurul sau desi ii poarta dragoste doar sotului ei, un industrias bogat pe nume Georges Vallanday. Drept urmare Gilbertte se joaca cu barbatii cum doreste, facandu-i ba comisionari ba trompete romantice care sa o mangaie cu complimente si juraminte. Arlette in schimb face jocurile pentru prietena ei mai tanara si mai necoapta, Huguette Verberie (Audrey Tatou), care s-a indragostit de unul din admiratorii Gilberttei, tanarul artist - Charly. In acelasi timp un afacerist american, Eric Thompson, e gata sa incheie un contract valoros cu Georges fara ca vreunul din ei sa stie ca au impartit aceeasi femeie, pe Gilbertte. Primul act se incheie cu sosirea americanului (jucat incantator de Lambert Wilson, acel Merovingian din seria Matrix) la cina si socul revederii.


In al doilea act, atat admiratorii cat si americanul sunt invitati la o serata artistica in care Charly urma sa-si prezinte “opera”, o sceneta mexicana. Georges ii explica americanului increderea pe care o are in nevasta sa (nestiind despre maritisul ei anterior), americanul incepe sa se gandeasca la recucerirea Gilberttei iar Huguette isi dezvaluie sentimentele lui Charly. In actul trei toate personajele isi dau intalnire intr-un apartament de burlac pentru a-si clarifica sentimentele si din nefericire o fac la aceeasi ora. Urmeaza deci o serie de surprize si revelatii amuzante asa cum se intampla in genul asta de povesti.


Exista o mare doza de divertisment in Pas sur la bouche, provenind indeosebi din cantece si jocul personajelor. Fiind o farsa exista si un pic de suspans dar in esenta dialogurile sunt comice si, dupa cate am inteles, fidele materialului sursa. Din nou mi se pare amuzant sa vad acea politete de convenienta sociala care ascundea intr-o vreme adevaratele pareri ale oamenilor in spatele unui zid de bun-simt. Doar Huguette face aici nota discordanta, fiind genul de femeie care spune exact ce crede. Aspectul filmului insa e cel care face toti banii, cromatica fara CGI e pur si simplu superba iar opulenta are farmecul ei. E remarcabil cum o poveste veche poate fi updatata asa de bine pastrandu-i aerul clasic. Garantat sa aduca satisfactii.
Trailer

Blinky, un prieten de nadejde

Excelent scurt-metrajul realizat de Ruairi Robinson despre un baiat cu o familie disfunctionala care-si cauta scaparea in prietenia cu un robot pe nume Blinky. Baiatul descopera insa curand ca Blinky nu poate rezolva probleme familiale si-si descarca frustrarile acumulate asupra lui tratandu-l ca pe un servitor. Din pacate nici Blinky nu e perfect si luand de bune niste vorbe spuse la manie face ce i se ordona fara sa clipeasca... O perfecta drama familiala se sfarseste horror.

marți, 22 martie 2011

Drive Angry 3D (2011)

Unde se duc soferii nervosi cand mor? In iad.

rating: Brainwash

La finalul filmului Drive Angry Nicholas Cage are una din replicile alea memorabile pe care numai el le poate spune cu seriozitate si fara sa sune fals: “Chiar si in iad exista compasiune”. Prin urmare, zic eu, de ce sa nu tratam si noi pleasca asta 3D cu compasiune si indulgenta. In fapt, nu a facut nimic extraordinar decat sa ne ofere relaxare si amuzament pentru 20 de lei si 90 de minute din viata noastra. De fapt, filmul lui Patrick Lussier (autor printre altele a versiunii tridi a slasher-ului My Bloody Valentine) e chiar un guilty pleasure din seria filmelor grindhouse contemporane pe care Tarantino probabil le urmareste cu familia si gura plina de popcorn. Asa cum sugereaza si titlul, filmul e despre soferi si pentru soferi, intrucat contine cel putin 3 masini clasice de colectie (un Buick Riviera din ‘64, un Dodge Charger din ‘69 - masina lui Steve McQueen ucigasilor in Bullitt - si un Chevrolet Chevelle din ‘71), evident, toate cu motoare furioase, multi cai putere si facute praf la un anume moment in poveste. Care poveste nu prea conteaza in desfasurarea ei intrucat ofera prea multe urmariri spectaculoase pentru a mai da atentie firului logic.

Nic joaca aici o caricatura de personaj razbunator, un John Milton (nu poetul dar referinta e epocala) intors din Iad sa-si salveze nepoata din mainile unei secte sataniste pusa pe sacrificii in cinstea stapanului intunericului. Stranietatea lui e marcanta in felul cum trateaza tehnologia si in care se comporta cu femeile. Ca sa nu mai vorbim de micul detaliu al imortalitatii... Problema lui John insa nu o reprezinta sectantii ci Contabilul detasat din locul suferintei vesnice ca sa-l mane pe evadat inapoi la cazanul cu smoala, ca pe oita ratacita. William Fichtner e genial de zgarcit in rol, elegant ca un agent FBI si lasand toate cele lumesti in voia hazardului, mai putin rezolvarea misiunii, desigur. Pentru el nu exista decat o cale, aducerea lui Milton inapoi in Infern iar asta il face sa fie necrutator. Din fericire nici Milton n-a plecat din Iad cu mana goala ci a sterpelit din rastelul Satanei tocmai “distrugatorul de zei”, un puscoi mistic ce trage cu gloante care sterg orice urma a existentei tale, aici sau in viata de apoi. Si o are ca partenera de drum pe Piper, un chelnerita batausa care nu are nici o problema sa-si riste viata pentru un tip deja mort. In concluzie filmul e reusit tocmai in ceea ce-si propune, spectacol neverosimil si dialoguri neserioase. Un mic spalator de creiere pentru un weekend lejer.


Trailer

luni, 21 martie 2011

Guuuuuuuuuuuut Morgen!

Astazi, de la ora 19.00, se deschide la Timisoara festivalul Cinecultura cu Morgen (de Marian Crisan). Un film produs de Mandragora, casa lui Cristi Puiu. Ceea ce ar trebui sa fie deja o carte de vizita.

duminică, 20 martie 2011

Secretul Laurei Vasiliu: "Eu pot sa fac fata la muuulta fericire"

LAURA VASILIU DESPRE MODELE, TELENOVELE SI SERILE DE DUMINICA

Pe actrita Laura Vasiliu ati vazut-o in 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. In filme e cautata pentru personaje fragile si sensibile. In teatru e libera sa joace orice. Acum o luna am asistat -singur spectator- la repetitiile pentru Misterioasa Parizianca (piesa montata la Teatrul de Arta din Deva, in regia lui Petre Nicolae, dupa un text de J.C. Carriere). Proaspat renovat si proaspat inaugurat, teatrul devean stralucea ca o bijuterie. Mai putin scena pe care urmau sa repete actorii. Era murdara, din cine stie ce scapare. Am auzit-o pe Laura spunand catre cineva din personalul teatrului: "E murdara scena. Nu putem repeta asa. Aveti un mop? O curat eu." Pe moment am crezut ca e ironica. Apoi a repetat cererea cu vocea blanda si seriozitatea-i caracteristica. Pare neverosimil ca o actrita care, cu putini ani in urma, si-a purtat rochia (in doi ani consecutiv) pe covorul rosu de la Cannes sa se puna acum pe sters podeaua unei sali din, stati putin, Deva (?!). Dupa ce o cunosti, iti dai seama ca asa e ea. Chiar daca se misca zilnic printre stele, Laura Vasiliu a ramas cu picioarele pe pamant. O profesionista constienta de talentul sau, dar fara sa ti-l fluture prin fata ca pe niste margele lucioase. Pentru ea actoria inseamna in primul rand munca. Talentul e un dar de sus, pe care se simte obligata sa-l imparta cu ceilalti.

Marele-Ecran: A fost greu pentru o tanara din Piatra-Neamt sa ajunga cunoscuta si dincolo de hotarele tarii sau e o chestiune de sansa?

Laura Vasiliu: Eu cred ca totul este ordonat si randuit de Dumnezeu in functie de ce ne dorim si noi si de cat de mult muncim pentru un lucru. In ce ma priveste, intotdeauna am simtit ca mi se va intampla ceva important in cariera la un moment dat si ca eu trebuie sa fiu pregatita ca sa nu imi ratez sansa. Mi-am dorit si m-am rugat macar un film sa fac in intreaga mea cariera, dar acel film sa ramana; recunosc, am jinduit si dupa marele premiu la Cannes. Iar ca sa raspund totusi la intrebare: da, este o chestiune de consecventa, de munca si de sansa; de tot.


ME: Cand erai mica visai sa ajungi actrita in America. Care au fost preferatele tale de la Hollywood atunci? Care-i modelul tau de actor acum?

LV: Eram in comunism pe vremea copilariei mele si faptul ca visam sa ajung actrita in America imbina 2 dorinte: una a fetei rebele si excentrice care refuza conformismul (actoria) iar cealalta - dorinta copilului de a scapa din griul care ne inconjura. Dintre cele doua, cel mai tare imi doream America. Actrita mea preferata era Vivien Leigh si chiar mi-am compus un nume de scena imprumutand din numele ei de familie. Acum nu am un actor preferat pentru ca imi plac foarte multi si nu ma pot stabiliza. Fara sa am un model, inclin spre actorii cu suflet (calzi), care au ceva de spus, ei insisi, dincolo de personaj.

ME: Dintre actorii cu care ai jucat de la cine ai invatat mai mult?

LV: Am invatat de la profesoara mea, minunata Olga Tudorache, de la domnul Papaiani (cu care am jucat in "Domnisoara Nastasia"), de la Rodica Mandache, pentru care am o mare admiratie. Nu stiu daca "invatat" e cuvantul potrivit, pentru ca nu e vorba de un mecanism. Eu mai degraba ii admiram. Vedeam oameni vii, liberi, frumosi, care isi spuneau replicile ca o prelungire a unor povesti atat de intime si personale incat mi-era frica sa nu tulbur cu ceva limpezimea si taina gandului lor. Da, exista si astfel de actori si in galagia enorma care se face uneori pe scena, se desprinde cate unul capabil sa duca durerea ca pe o cruce.

ME: Ai jucat multi ani la teatrul din Targoviste. Te-ai intors acolo chiar si dupa ce ai ajuns la Cannes (a doua oara cu Il resto della notte, de Francesco Munzi), iar acum joci la Deva. Cum de preferi locurile acestea, mai putin "centrale"?

LV: Eu prefer simplitatea si un oras de provincie imi da linistea de care am nevoie sa imi fac meseria.

ME: Rolul din 432 te-a scos din anonimat si te-a aruncat brusc sub cele mai glamuroase reflectoare din lumea filmului. Cum ai facut fata acestei experiente coplesitoare? In ce fel te-a schimbat?

LV: M-am bucurat de tot ce mi s-a intamplat. Dar faptul ca ii aveam pe Vlad Ivanov, Anamaria (Marinca, n.n.), pe Mungiu si intreaga echipa tot timpul in preajma m-a facut sa ma simt in siguranta si mai ales am avut cu cine sa impart fericirea. Iti mai spun un secret: eu pot sa fac fata la muuulta fericire. Probabil ca m-a schimbat acest premiu, nu stiu inca, dar eu il consider un dar de la Dumnezeu. El s-a gandit sa ne faca asa cadou frumos si Ii multumesc!


ME: Pentru o formatie rock exista sindromul "primului album" de succes. Da-mi voie sa fac aceasta comparatie cu primul tau mare rol (Gabita), desi ai mai jucat film si inainte si dupa. Ai simtit o presiune dupa 432? Asteptari ale celor din jur?

LV: Asteptarile au fost atunci, in primul moment, pe urma s-au plictisit oamenii si nu au mai sperat mare lucru. Ceea ce e perfect. Presiuni au fost mai ales din partea presei, dar n-au gasit in mine persoana publica pe care o cautau. Efectul cel mai important al unui astfel de premiu este acela ca ai vizibilitate si oamenii capata incredere in tine. Ma refer la film. Practic nu mai exista granite, poti lucra oriunde, cu mari actori si primesti oferte de peste tot, ceea ce este esential pentru noi, actorii.

ME: S-a tot vorbit despre actori romani mari care joaca in telenovele proaste pe bani frumosi. Sigur, salariile in teatrele de stat sunt mici, actorul “trebuie si el sa traiasca”, dar nu e un fel de pact cu diavolul?

LV: Da, colaborarea la telenovele e sigur un compromis. Exista actori mari care isi permit sa o faca in sensul ca sunt buni profesionisti si nu se pot strica din punctul asta de vedere. Dar pot fi foarte slabi. Ritmul de filmare e unul alert iar scenariul e superficial. E ca un fast food: colorat si cancerigen. Nu condamn pe nimeni care joaca in telenovele pentru ca asta e oferta si noi ca actori trebuie sa ne facem meseria cum putem. Apoi suntem platiti bine si lucrul asta ne intereseaza. Eu personal nu fac fata la ritmul de la telenovele pentru ca am nevoie de un anumit timp sa dau randament.

ME: Regreti vreun rol in care simti ca nu trebuia sa te fii bagat? De exemplu, Second Hand nu mi se pare o reusita; ma refer la film, in ciuda numelui regizorului.

LV: Nu, nu regret ca am jucat, dar de catva timp imi pun problema impactului anumitor scene asupra sufletelor spectatorilor. Si pot sa spun ca as fi evitat unele situatii care ar putea sa sminteasca oamenii. Eu in Second Hand am avut un rol foarte mic, nici nu stiu daca ma vad, pentru ca pe vremea aia purtam aparat dentar si Dan Pita, pe care il pretuiesc mult, a vrut totusi sa imi ofere ceva.

ME: In piesa Misterioasa Parizianca, Susanne e o zurlie ingenua in genul lui Amelie Poulain. Candoare avea si Gabita, in ciuda situatiei sale deloc confortabile. Sensibilitatea, o anume fragilitate, discretia par a fi trasaturile omului Laura Vasiliu. Crezi ca de aceea esti cautata pentru astfel de roluri? Ai putea, la fel de usor sa joci o vampa sau un "Bond girl"?

LV: Multumesc pentru asemanarea cu Amelie Poulain. Am visat mereu sa ma apropii ca gen de personajul asta si de altele asemanatoare. Eu cred ca imi lipseste o anumita stranietate si bunatatea, daca e sa facem o comparatie. Stii, in teatru sunt cautata pentru ceva, iar in film pentru altceva. In film trebuie sa ma aseman mult ca fire cu personajul, dar in teatru nu. Chiar e de dorit sa fiu total altceva. Acest altceva imi da libertate si pofta de joc. Asa ca eu cred ca as putea incerca si o vampa, dar in teatru. Am si jucat, m-am amuzat si mi-a iesit foarte bine. In film doar marii actori gen De Niro, Meryl Streep pot sa incerce compozitii si sa fie credibili. Pentru ca aici se lucreaza in filigran si orice ingrosare strica tot.

ME: Daca mai visezi sa joci vreodata in America, in ce gen de filme ti-ar placea sa joci? Sub ce regie? Cu ce parteneri?

LV: In America visez eu sa ajung, dar nu stiu cum, pentru ca am frica de avion. Am fost invitata si la New York de mai multe ori cu 432, dar am preferat sa fac drumuri mai scurte. Asa ca am o mare problema. Sunt atat de multi actori buni si m-as bucura sa joc cu toti. Ca regizor mi-ar placea sa lucrez cu Lars von Trier, dar ma fac asa, ca nu exista ultimul lui film.

ME: La repetitiile de la Deva am remarcat ca regizorul, o spun cu tot respectul pentru domnul Nicolae, era uneori invaziv in indicatiile sale. Mi s-a parut o provocare pentru un actor sa mentina un nivel inalt de concentrare, in asa stil. Tu cum reuseai?

LV: Domnul Petre Nicolae e un mare actor si un prieten drag si noi impreuna am lucrat la mai multe spectacole. El stie problemele mele si inhibitiile si de aceea isi da seama ca uneori e necesar sa fie si "invaziv". Nu e nici o problema, noi lucram cu stari si suntem de multe ori victimele lor. Pentru cineva din afara poate parea ciudat, dar e absolut normal.

ME: Si daca tot suntem la capitolul concentrare, cum te pregatesti pentru un rol? Mai ai timp pentru "munca de atelier", pentru cercetare?

LV: Munca de atelier in ce ma priveste este obligatorie. Fara ea nu avansez ci ma cantonez intr-o zona comoda, la prima mana. Ceea ce facem si descoperim pe scena nu e decat rodul gandului de acasa si a lucrului pe text.

ME: Te-am vazut la lucru si se vede de la un kilometru cat esti de dedicata. Ai timp/ iti faci timp pentru o viata normala in afara meseriei? Cum le echilibrezi?

LV: Sigur, am destul de mult timp liber si pot sa ma ocup si de viata mea. Un proiect dureaza o luna, doua si atunci intr-adevar nu ai timp de nimic, dar dupa aceea nu mai sunt probleme. Noi, actorii, in general vrem sa lucram cat mai mult pentru ca e o meserie frumoasa si extrem de variata, dar ne putem organiza sa avem timp pentru toate.

ME: Daca de maine nu ai mai juca, ce altceva ai face cu egala pasiune?

LV: As face orice cu pasiune, cred ca si calcule. Daca nu pot sa fac un lucru bine, prefer sa ma retrag. Nu sunt foarte indemanatica si cred ca as avea probleme in zona muncilor fizice, dar totul se deprinde.

ME: Ai un impresar care te reprezinta sau cum iti gasesti contractele?

LV: Da, acum am fost nevoita sa apelez la un impresar pentru ca nu stiu toate amanuntele si altfel vorbeste un agent pentru tine. In decursul timpului m-au abordat mai multi agenti mai ales de la Londra, dar trebuia cumva sa merg acolo si eu am asteptat sa imi vina un proiect important ca sa ma deplasez. E vorba si de bani, bineinteles. Probe sunt mereu, sa stii. Numai sa am disponibilitate si sa ma pot duce in alte tari.

ME: Te mai vedem la cinema curand?

LV: Am filmat asta vara pentru un lung metraj in regia Cristinei Nichitus si urmeaza sa apara. Ar mai fi un proiect in strainatate (in Irlanda, n.n.) dar astept intai sa se concretizeze.

ME: Dar tu cand ai fost ultima oara la cinema?

LV: La cinema am fost toata saptamana asta zilnic, daca poti sa crezi, pentru ca trebuie sa votez pentru premiile Gopo si nu am vazut toate filmele din competitie. Mai am inca multe de vazut asa ca si saptamana viitoare voi merge la Institutul Francez pentru vizionari.

ME: In mod normal, cat de des vezi filme si la ce te uiti?

LV: Nu vad prea des filme, recunosc, si ma uit la carti, adica citesc mai mult. E mai sanatos.

ME: Cunosti senzatia de duminica ploioasa si cenusie, cand vrei sa te bagi in pat si doar sa te uiti la un film, un film care te face sa te simti bine. Care ar fi acela?

LV: Imi plac filmele cu Meg Ryan, pentru duminica seara.


sursa foto: www.lauravasiliu.ro

sâmbătă, 19 martie 2011

Arta Titlurilor de Filme

London Boulevard (2010)

rating: Brainwash

Cand vine vorba de gangsteri britanici Colin Farrell stie sa amestece violenta cu eleganta. Asta il face alegerea justa in majoritatea gangster flick-urilor neregizate de Guy Ritchie. Probabil Colin e prea serios pentru umorul acestuia. Din fericire baiatul exceleaza in dramediile cu tempo scazut si substanta filozofic-meditativa (vezi In Bruges). Are genul ala de atitudine cool deloc fortata, ca un bad-boy innascut, intotdeauna cautand unghiul potrivit din care sa loveasca astfel incat adversarul sa nu se mai ridice de jos. In London Boulevard, debutul regizoral al scenaristului William Monahan (recunoscut pentru The Departed, Kingdom of Heaven) Colin Farrell devine Mitchell, un tip eliberat din puscarie care incearca sa-si uite trecutul. Daca premisa asta pare inceputul unui cliseu continuarea e destul de desteapta, “fuga” lui Colin impletindu-se cu retragerea profesionala a unei actrite aflate intr-o criza personala (Keira Knightly) si conducandu-i pe amandoi spre un deznodamant comun. 

Filmul lui Monahan nu-i stralucit dar are calitati, una din ele fiind desfasurarea narativa care nu comporta o previzibilitate enervanta. Ca sa fiu sincer n-am avut deloc habar in ce fel se va rezolva conflictul de “munca” dintre Mitchell si local crime boss-ul jucat de Ray Winstone (din pacate rolul sau e cam superficial tratat), “raul” de serviciu care incearca sa si-l indatoreze prin orice mijloc pe cel mai bun angajat de pe piata subterana. Exista si un pic de romantism dar nu se insista prea mult cu el iar Keira nu straluceste suferind de fragilitatea emotionala bolnavicioasa a victimei paparazzilor.. Mai sunt niste chipuri familiare ce poarta tiparul filmelor de gen iar asta ma conduce la concluzia ca desi London Boulevard se trage dintr-un roman pastisheaza niste clasice ca Get Carter sau Snatch, in sensul ca aduna destule subploturi cat sa faci un film de 3 ore dar, din pacate, unele sunt doar de umplutura. Insa muzica si imaginea (oscarizatul Chris Menges) sunt mai mult decat ok asa ca o plimbare pe boulevard nu a fost deloc plictisitoare.
Trailer

vineri, 18 martie 2011

Planeta Cinema

Nu stiu daca are legatura cu perigeul de maine (maximul apropierii lunii de Pamant), dar la Timisoara se inregistreaza o intensificare a activitatilor cinematografice:

Luni, 21 martie, festivalul Cinecultura se deschide cu filmul romanesc Morgen. Apoi continua pana vineri cu alte opt lungmetraje din cinematografia europeana. Festivalul (a doua editie) e organizat de lectorii straini de la Universitatea de Vest si Poli. Proiectiile au loc la Aula Magna din Timisoara, intrarea gratuita.
Luna Francofoniei se incheie cu Festivalul Filmului Francofon (29 - 31 martie) care aduce anul acesta filme din Egipt, Turcia si Belgia. Si, ca in fiecare an, documentare via FIDMarseille, cel mai mare festival de gen din Europa. Soyez curieux!

Pe 1 aprilie (fara pacaleala!) se intampla un concert pentru percutie si orchestra cum n-ati mai auzit (dar cum veti auzi de acum in repertoriul fiecarui percutionist important din lume). Compozitorul de film Adrian Enescu a compus DOMINO special pentru Zoly Toth (il stiti din trupa Sistem). O jonctiune interesanta aureolata de bagheta dirijorului Horia Andreescu. Sala Mare a Filarmonicii Banatul.

Iar din 5 aprilie, Marian Radulescu incepe o noua cinemateca dedicata filmului romanesc din "epoca de aur" la Biblioteca Centrala Universitara Timisoara. O serie de 8 filme de vazut si de revazut: Concurs, Reconstituirea, Croaziera, Proba de Microfon, Secvente, Padurea Spanzuratilor, Moara cu Noroc si Nunta de Piatra.

Dupa cum vedeti (si chiar sper sa vedeti), primavara asta se intampla lucruri. Planeta Cinema e la apogeu. Sa nu ziceti ca n-ati fost avertizati!

joi, 17 martie 2011

Cet obscur objet du desir (1977)

rating: Colectabil

Ah, femeia! Fara dansa viata parca-i fada iar cu dansa zici ca treci printr-o tornada. Femeia si frustrarile erotice ale barbatului sunt subiectul ultimului film regizat de Luis Bunuel, Cet obscur objet du desir, un periplu sacadat si alternat asupra ideii de dragoste vazuta ca pofta trupeasca sau chin sufletesc. Nu-i locul meu aici sa spun cat de tare sa ne aplecam in fata icoanei lui Bunuel, omul si-a desavarsit opera vreme de 50 de ani iar critica l-a inaltat drept felinar al istoriei cinema-ului. Ultimul sau film e insa deopotriva iluminant si frustrant si cunosc barbati care dupa vizionare si-au turnat ceva serios de baut (nu dam nume). Se vede ca joaca de-a amorul nu te poate lasa pasiv nici cand esti un simplu spectator. Mai ales cand joaca are tensiunea psihologica a unui adevarat razboi al sexelor.

Protagonistul frustrarilor din film insa este un individ de lume buna, burghez la vreo 45 de ani, care se indragosteste naiv de o frumoasa camerista si face tot felul de eforturi ca sa si-o urce in pat. Partea buna e ca si fata se indragosteste de el dar iubirile lor sunt un pic diferite: a lui e pasionala, bazata pe atractie trupeasca, a ei idealista si bazata pe respectarea “personalitatii ei complexe si multistratificate”. Pe scurt, fiecare tentativa de “apropriere” din partea lui primeste un refuz si-un adio din partea ei. Ca sa faca lucrurile si mai complicate personajul feminin, Conchita, e jucat alternativ de doua actrite, Carole Bouquet si Angela Molina. Frantuzoaica reda latura eleganta, austera si virginala a enigmaticei femei iar spanioloaica pe cea jucausa, erotica, seducatoare.


Acest detaliu insa nu a fost intentionat ci a venit pe fundalul unor probleme de filmari, mai exact, actrita initiala renuntand la film din motive de pudoare iar Bunuel afirmand in gluma ca ar trebui sa foloseasca doua actrite. Gluma sa a prins si s-a dovedit o mutare de geniu, schimbarile de temperament ale Conchitei devenind nu doar vizibile ci si simbolice, iar personajul in sine, mai misterios. Cele doua femei simbolizeaza dualitatea rational-pasionala a Conchitei si ne dau un insight asupra firii ei subversive: intr-un moment poarta “centura de castitate” (niste chilotei prinsi cu 100 de sireturi innodate) iar in altul danseaza flamenco dezbracata in fata turistilor straini. Nici Mathieu (Fernando Rey) nu-i mai sfant, modul sau de a o ‘seduce’ avand o singura strategie, cea monetara. Unul din viciile burgheze este astfel deconspirat si nu stim daca Mathieu doreste ceva mai mult de la Conchita decat trupul ei proaspat de fata mare.


Tabloul cinematic al tumultoasei relatii dintre Mathieu si Conchita este superb pus in rama de constructia gen flashback, fiind descris de barbat de-a lungul unei calatorii cu trenul. Carligul cu care-l atrage pe spectator il constituie un gest bizar si oarecum amuzant petrecut in gara, cand Mathieu, aflat in usa trenului, toarna o galeata cu apa in capul unei femei ce dorea sa urce. Cum bine spunea tovarasul de compartiment (un pitic cu diploma in psihologie) gestul sau trebuie sa aibe o explicatie rezonabila, dat fiind caracterul presupus distins al gentlemanului. Afara de cadrul artistic, relatia romantic-nebuneasca face contrast si cu violenta realitatii social-politice din jur, razboiul dintre sexe avand un companion mult mai exploziv in atacurile teroriste. Exista chiar o celula terorista numita Revolutionary Army of the Baby Jesus ce adauga inca o subtilitate familiara fanilor Bunuel, cea seculara (sau anti-clerica).


Prin urmare se intampla o suma consistenta de lucruri in Cet obscur objet du desir si abundenta de subtilitati si detalii oferite de Bunuel ca si maiestria in a observa si reda obsesii si adancimi psihologice umane sunt suficiente pentru a starni curiozitatea. In acelasi timp e vorba de un film stratificat si o capodopera suprarealista care necesita mai multe vizionari dat fiind ca e posibil sa fi pierdut cateva “insinuari” artistice. Btw, filmul n-are deloc muzica si nici n-am realizat asta... bine, e un pic de flamenco pe final.

miercuri, 16 martie 2011

Iesi la Festivalul Filmului Francofon!

Pentru prietenii nostri cinefili aflati la capatul celalalt al diagonalei cum te uiti pe harta (adica din Iasi) avem o notificare scurta dar importanta. De maine (17 martie) si pana sambata (19 martie) se intampla Festivalul Filmului Francofon. Se merge la sigur la cel putin 3 din peliculele prezentate: Iubiri imaginare (Xavier Dolan), In afara legii (Rachid Bouchareb) si magnificul Iluzionistul (Sylvain Chomet). Interesant ca la mallul (Moldova Mall) din Iasi, intrarea e libera la proiectii. Eu zic sa le incercati pe toate. Ce aveti de pierdut?

Snatch de Romania

De vreo luna si ceva de zile tot primim comunicate despre lansarea filmului La bani, la cap, la oase. Marea atractie ar fi ca "domnul Cristian Comeaga, producatorul comediilor lui Nae Caranfil, a trecut in spatele camerei". Asadar, suntem indemnati subtil sa vedem filmul ca pe ceva asemanator*. Va zic sincer, din cate am inteles din trailer, nu v-as indemna sa-l vedeti. De fapt, nu v-as indemna sa vedeti nici trailer-ul: "E ceva care pute", am incheiat citatul.

*Chiar daca Filantropica si Asfalt Tango au avut un succes enorm de public, umorul de acolo este savuros si inteligent, in niciun caz grobian. Daca filmul domnului Comeaga aminteste de ceva, atunci acel ceva poate fi doar Garcea si Oltenii. Asta e, trebuie sa-si scoata si Fernando prietena la cinema. Stiu ca nu e corect sa judeci un film doar din trailer, dar de data asta o fac cu inima impacata. Cu riscul sa va par snob.

marți, 15 martie 2011

Rubber (2010)

O zi din viata unui cauciuc (ne)obisnuit...

rating: Brainwash cu potential de cult


Watch out! this one is a killer! Dupa cum stim, exista un gen aparte de cinema care se ocupa cu parodierea temelor si cliseelor super-exploatate din filmele cu bugete nesimtite. Rezultatul consta in filme de categoria B, colosal de superficiale si previzibile, aproape unanim considerate proaste dar suficient de apreciate pentru amuzamentul oferit. Uneori oameni talentati (si prin oameni inteleg Robert Rodriguez) exploateaza aceste filme pentru a oferi bijuterii clasice. Alteori apare cate un individ care o ia pe aratura complet oferind ceva cu potential de film cult... daca strange suficienti fani. Quentin Dupieux e un asemenea individ iar Rubber e filmul pe care il am in minte. Francezul are si o justificare pentru el: un omagiu inchinat conceptului de “fara motiv”. Monologul din deschiderea filmului explica foarte clar ideea: in orice film sunt elemente introduse acolo fara vreun motiv aparent, dintr-o simpla atotputernicie creativ-regizorala. Asa ca de ce sa nu apara o masina de politie in desert, facand jaloane printre scaune si oprind in fata unei audiente variate pentru ca seriful sa iasa din portbagaj cu un pahar de apa in mana si sa tina un monolog. Dar sa intram in film.


Sa spunem ca ne-am saturat de vampiri, zombie, taranoi retarzi sau slasheri maniaci si razbunatori si vrem sa iesim din “cutie” cu ceva total original. Cum ar fi un cauciuc cu o personalitate “criminala”. O anvelopa uzata care se trezeste la viata in soarele fierbinte al desertului si o ia la vale intr-o frenezie ucigasa. De ce? No reason... it just happens. Rubber e o parodie a clasicelor creature feature in care ceva devine posedat de altceva si provoaca un nesfarsit sir de morti oribile. Sange si creieri pe asfalt inseamna oribil. Dar e mai mult de atat. E un meta-film (mi se sopteste).. Adica un film in film. Adica personajele, in infinita lor ciudatenie, sunt constiente de rolul lor de personaje. Iar audienta e si ea prezenta in film.. priveste de la o distanta sigura prin binocluri. Si comenteaza fazele intocmai ca badaranii de cinema. Asa ca, filmul, desi are un aer serios, face tot posibilul pentru a nu se lua in serios. In felul asta cliseele inceteaza sa mai fie previzibile iar filmul devine, cel putin, interesant. Ori demn de atentie.

Rubber e o constructie care aplica reteta clasica a nasterii unui criminal cauciuc in serie. Intr-o dimineata o anvelopa aruncata la gunoi se ridica din nisip se scutura si pleaca... ca-n bancul cu merlucius.. Cauciucul incepe sa exploreze lumea din jur si descopera ca-i place sa striveasca lucruri. Iar pe cele care nu pot fi strivite, sa le "explodeze" cu puterile lui psihokinetice(!!). Daca ar avea sentimente ai zice ca simte chiar o satisfactie in asta. Asa ca, incet-incet, urca lantul evolutiv pana la cel mai destept mamifer: omul. Iar cand descopera ce fac oamenii cu anvelopele uzate - un adevarat holocaust - o ia complet razna. Pana cand e evident oprit de fortele legii. Dar, dupa cum stim, raul nu dispare niciodata... se reincarneaza si revine in sequel.

rubber se trezeste
rubber devine constient de sine
rubber merge la oras
rubber gaste fata

rubber descopera televiziunea
rubber e tras pe dreapta
rubber se reincarneaza si pleaca la hollywood

Trailer