duminică, 28 decembrie 2014

Comedia balcanică

După o privire aruncată asupra titlului probabil începe să vi se deruleze în minte filmul unei nunţi ţigăneşti aranjate, cu lăutari care cântă agăţaţi într-un copac, cu împuşcături şi cu whisky contrafăcut. Ca într-o peliculă de Kusturica. Sau poate o discuţie ce se vrea serioasă despre „ce a fost sau n-a fost” în decembrie '89, în studioul unei televiziuni locale al cărei cameraman uită periodic să ţină camera dreaptă. Ca într-un film de Porumboiu. Sau poate absurdul unei parade gay prin centrul Belgradului ortodox-naţionalist, ca în Parada, despre care scriam nu demult.

Uneori macabru, alteori absurd, uneori foarte negru, iar alteori doar gri, luând adesea în glumă subiecte sobre precum moartea sau sărăcia, umorul balcanic are câteva trăsături care cred că merită studiate cu atenţie. De aceea m-am bucurat să dau peste o colecţie de eseuri pe tema asta. Comedia balcanică e un volum coordonat de Marian Ţuţui, în care stau adunate lucrări despre film prezentate la Divan Film Festival 2013 – eveniment care adună anual, pe la sfârşitul lui august, la Port Cultural Cetate, degustători de film şi artă culinară din toată zona balcanilor şi nu numai.    
Volumul pune cap la cap multe analize interesante pe tema comediei româneşti, a celei din spaţiul ex-yugoslav, bulgar, grec sau albanez. Comedii subversive la adresa socialismului, a războiului, a naţionalismului sau a forţei manipulatoare a televizorului. Unele titluri cinematografice sunt puţin cunoscute, mai ales pentru publicul românesc, iar felul în care apar tratate îţi incită interesul şi curiozitatea. Altele privesc nişte teme vechi dintr-o perspectivă nouă.

De exemplu, Angelo Mitchievici vorbeşte despre tragicomedia balcanică şi relaţia ei cu istoria, oprindu-se asupra câtorva filme din Noul Val românesc. A fost sau n-a fost, California dreamin’ şi Amintiri din epoca de aur prezintă, toate, situaţii în care „comicul nu oferă eliberare, (...) nu evacuează tragicul, ci doar istoria cu majusculă”, lasând loc „micilor istorii personale”.   
Constantin Pârvulescu explică dintr-o perspectivă inedită priza la public avută de seria de comedii poliţiste BD (BD intră în acţiune, BD în alertă şi BD la munte şi la mare), în cazul recentelor reluări televizate. Avându-i drept protagoniştii pe „escrocii simpatici” jucaţi de Dem Rădulescu, Puiu Călinescu şi Jean Constantin, filmele din seria BD permit publicului nu numai să arunce o privire nostalgică spre România anilor '70, ci şi „să închidă un ochi la costurile morale şi existenţiale legate de viaţa în socialism”. Agerimea prin care micii infractori din film reuşesesc să trişeze sistemul printr-o succesiune de evenimente comice ajută publicul reluărilor să se identifice cu imaginea de „supravieţuitor isteţ al socialismului”, ce face ca trecutul să pară mai „confortabil” şi „mai puţin neliniştitor”.
Dana Duma discută posibilitatea existenţei unor mari autori de comedii în cinematografia românească, care să îşi lase o amprentă la fel de pregnantă ca Woody Allen sau Charlie Chaplin. Ea se opreşte asupra cazurilor lui Jean Georgescu, Nae Caranfil şi Corneliu Porumboiu, şi observă tendinţa lor de a acapara cât mai multe roluri din spatele realizării filmului (regie, scenariu, joc actoricesc).

Mihai Fulger încearcă o scurtă cartografiere a istoriei comediei româneşti, în care include nu doar titlurile menţionate mai sus aici, ci şi alte producţii cu mare succes la box-office, cum ar fi Nea Mărin Miliardar sau Garcea şi oltenii. Una dintre concluziile interesante ale analizei lui e că „din 2005 încoace, comedia românească s-a dezvoltat şi s-a diversificat ca o reacţie şi o alternativă la Noul Cinema Românesc, etichetat depreciativ de către adepţii cinematografului comercial drept „minimalist” sau „mizerabilist””. 

vineri, 26 decembrie 2014

Cele mai bune filme din 2014 (III) - adaugiri personale

Am avut cateva zile de concediu si am recuperat din cele nevazute in 2014, astfel ca mai adaug 3 pe lista mea de recomandari, pentru ca nu se poate altfel. Filmele, ca si oamenii, au nevoie sa li se faca dreptate si sa fie tratate cu atentie.


Winter Sleep (Kis uykusu)
(regie: Nuri Bilge Ceylan)

Fara discutie, filmul cu cel mai bun si cerebral dialog (fara sa fie fortat) din 2014, asta pe langa multe alte calitati: scenariul mustind de intelepciune orientala si subiecte sociale mereu fierbinti, acting fara cusur, imaginea sihastra aproape nepamanteana a Anatoliei in iarna, umor fin adaugat de urmasul lui Nastratin Hogea. Un film lung cat o iarna din sufletul unui om inghetat, lung cat incapatanarea aparent logica a unui barbat (chiar generic luat) incapatanat. Un copac crescut fara graba, cu toate ramurile si ramurelele la locul lor si cu fructe perfect coapte in plina iarna. Dupa "Once Upon a Time in Anatolia", Winter Sleep ajunge sa fie filmul meu preferat din arta lui Nuri Bilge Ceylan.


The Drop
(regie: Michaël R. Roskam)

Un film asteptat de mine tot anul, un film recomandat de regizor (acelasi regizor ca si la memorabilul "Bullhead"), scenaristul Dennis Lehane (unul din cei mai creativi si interesanti scenaristi contemporani sub eticheta "film politist/drama/neonoir") si cameleonicul Tom Hardy (unul din putinii actori tineri care se fac una cu rolul si nu trag cu nesimtire rolul la stilul lor de a juca). Un film de noapte modest dar bun, o poveste domoala in aparenta dar cu tensiuni interioare gigantice si complexe gestionate cu o maiestrie de apreciat. Sa mai adaug ca ii are in roluri secundare pe James Gandolfini si Matthias Schoenaerts. Revelatie definitiva: Tom Hardy nu are nevoie de botnita. E extrem de periculos artistic si fara:)


'71
(regie: Yann Demange)

Jack O'Connell in rolul unui proaspat soldat britanic uitat in Belfastul incendiar al anului '71, un adevarat camp de lupta civil intre catolici si protestanti. Un film "de razboi civil" un pic altfel, fara povesti glorioase si stralucire, un film minimalist si intunecat, de supravietuire printre oameni manati de nebunie religioasa si sange. Jack O'Connell ne este ghid infricosat de moarte si involuntar. Jack O'Connell trebuie urmarit cu mare atentie in acest film cat si in afara lui. O poveste care te duce cu pulsul aproape de cel al unui iepure vanat de lupi!

Vinerea animata: Desert night's dream

marți, 23 decembrie 2014

Recurente (VI): Carne de tun


"Pentru ei esti doar carne
sau
"posh cunts telling thick cunts to kill poor cunts"








'71 vs The Search

luni, 22 decembrie 2014

Cele mai bune filme din 2014 (II)

DE LA CITITORI PRIMITE

Ca reacție la top paispreze Marele Ecran, au sosit 7 completări și jumătate de la Călin Lazea, care merită mai mult spațiu /atenție decît primește un simplu comment.


La libera vizionare, de catre toti, la orice ora, cu oricine: Frank (2014)



Asia Extreme, coproductie cu "de toate", inclusiv cu miza, morala s.a.m.d. : Killers (2014)



Horroru' European al anului, debut si "inside view" al taraseniei cu apocalipsa mayasa: Asmodexia (2014)



Filmul European al anului pe care nu cred ca o sa ajungem sa-l vedem prea curand pe un ecran potrivit, ceea ce ar trebui sa constituie un delict de lezcinema: A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (2014)


Reminder: Anu' trecut, am fost cooptati intr-o coproductie. Consider ca respectivul film este filmul (aproape) românesc care ar putea aduce (anume) spectatori in salile de Cinema : Wer (2013)



In 2014 se cuvine a (re)viziona si acest diptic delicios:


In loc de incheiere: Mos Craciun, te rog ofera-le posibilitatea, ocazia, șansa celor de la asociatia "Marele Ecran" sa aduca filmuletul asta mic, mic la Festu' pe care sper sa aiba posibilitatea sa-l organizeze si in 2015: Of Horses and Men (2013)

P.S. Daca nu, atunci macar astalalt film la fel de mic, mic: Metalhead  (Călin Lazea)

În completare la completare, trebuie să aruncați un ochi și pe topurile lui Ionuț Mareș (care anul trecut făcea Best of 2013 pe Marele Ecran, acum îl face la Ziarul Metropolis):


Dar și pe topul eclectic și pe alocuri exotic al colectivului FilmSense

Sau al amicilor de la FilmReporter

Sau, și mai bine, consultați topul criticilor și comentatorilor români de film (cu topping de Marele Ecran :)
în... 



duminică, 21 decembrie 2014

Cele mai bune filme din 2014

AȘA CUM AU FOST VĂZUTE DE MARELE ECRAN



Inevitabil, e ceas de bilanț, topuri, retrospective, alea-alea. Ne-am adunat (cei patru autori care mai scriem pe acest blog) să vedem pentru ce reținem 2014 dpdv cinematografic. Nu avem pretenția că listele noastre vor cuprinde tot ce era de văzut. În primul rînd pentru că nu am văzut...tot. Întîrzierea noastră tradițională (cauzată de distribuție și piață de film) ne obligă să luăm în calcul și filme din 2013 care au ajuns abia în acest an în cinematografele din România. Este, dacă vreți, o fotografie de moment a anului cinematografic dar și a colectivului Marele Ecran. După cum probabil ați observat, anul acesta nu am scris atîta cronică de film (cît ne-am fi dorit). Ne-am dedicat mai mult organizării de evenimente: pe lîngă tradiționala deja Casă a Filmelor de la Plai, am făcut proiecții de cinematecă în regim cvasi-regulat la Casa Artelor, totul culminînd cu prima ediție Ceau, Cinema!. Totuși, am fost și în acest an reprezentați la Festivalul de la Cannes (Adina pe croazetă, Lucian la Cannes-ul de la București), la Comedy Cluj (de Richie), la TIFF și Astra (prin corespondențele lui Răzvan). Ne dorim ca în 2015 să fim mai prezenți în circuitul festivalier, în paralel cu creșterea propriului festival. Așadar, dați un check titlurilor de mai jos. Noi zicem că filmele astea merită văzute. Iar, dacă le-ați omis, treceți-le pe lista (de văzut în vacanța) de Crăciun. Dacă am ratat noi ceva esențial sau dacă vreți să ne dați propriul top paisprezece, lista e deschisă...


ADINA


Anul ăsta nu a fost foarte productiv pentru mine la capitolul văzut filme, dar le aşez mai jos pe cele care mi-au rămas în minte şi pe care mi-ar plăcea să le revăd în 2015, cel puţin o dată. Nu toate sunt lansate anul ăsta şi nu sunt aşezate neapărat în ordinea preferinţelor.

Nightcrawler (2014, r. Dan Gilroy). Pentru radiografia rece pe care o face presei vânătoare de sânge, a lipsei ei totale de scrupule. Şi pentru că aşteptam un rol din ăsta din partea lui Jake Gyllenhaal de la Donnie Darko încoace. 

Of Horses and Men (2013, r. Benedikt Erlingsson). Umorul bizar / negru şi replicile rare se suprapun perfect peste peisajul rece, arid al Islandei, şi peste cloncănitul regulat al copitelor de cal de pe fondul sonor. Iar unele scene au frumuseţea calculată a unui tablou simbolist.

Maps to the Stars (2014, r. David Cronenberg). Rar am văzut filme mai subversive, care să deconstruiască însăşi industria filmului hollywoodian, din interior. Rar am văzut un rol mai riscant din partea lui Julianne Moore.

The Grand Budapest Hotel (2014, r. Wes Anderson). Pentru lumea irezistibilă construită din carton colorat de Anderson pe un schelet mai mult imaginar al Europei Centrale. Fiecare personaj, deşi prezent episodic, e o poveste în sine.

Mommy (2014, r. Xavier Dolan). Dolan mi se pare de departe cel mai bun regizor tânăr al momentului. Iar experimentele curajoase pe care le face la capitolul filmare/încadrare se împletesc superb cu un soundtrack ce îţi rămâne lipit de auz şi cu o intrigă din care lipseşte în mod binevenit facilul şi nevoia unei rezoluţii fericite, tipic hollywoodiene.

Foxcatcher (2014, r. Bennett Miller). Surpriză plăcută. După Moneyball nu aşteptam multe de la Miller, dar în Foxcatcher reuşeşte să construiască un context noir în care scoate la iveală lucruri nebănuite din jocul a trei actori pe care nu i-am mai văzut înainte în vreun film care să merite atenţia.

Deux jours, une nuit (2014, r. Fratii Dardenne). Ştiu că mulţi îi acuză pe Dardenne-i că s-au întrecut pe ei înşişi la capitolul tezism şi la capitolul propagandă anticapitalistă. Dar pe mine m-a cucerit fără drept de apel jocul lui Marion Cotillard.

August, Osage County (2013, r. John Wells). Meryl Streep şi Julia Roberts fac un joc de zile mari, pe marginea unui scenariu scris absolut superb. Replici acide, isteţe, care ard şi dor mai rău decât palmele şi pumnii.

Frances Ha (2012, r. Noah Baumbach). Pentru că surprinde atât de bine ce mai face „generaţia Peter Pan”, în care se află cei mai mulţi dintre cei pe care îi cunosc. Captivi undeva la finalul unei adolescenţe nesfârşite. Cu chefuri, relaţii pasagere, alcool, joburi instabile etc. Fără niciun chef sau motivaţie de a face pasul cel mare spre viaţa de adult. 

Stockholm (2013, r. Rodrigo Sorogoyen). Pentru cum condensează nesinguranţele, încurcăturile şi eforturile unui început de relaţie, iar apoi, abrupt, finalul ei. Totul în cadrul temporal al vreunei jumătăţi de zi. O seară, o noapte, o dimineaţă şi totul s-a sfârşit.


FELIX (aka waka_x)


lista mea de best / most interesting / worth watching pe 2014:

_____FILME____
best of 2014 (made in 2014 sau au ajuns la noi acum)
(fara ordine)
____________________________________________
What We Do in the Shadows
Nightcrawler
Why Don't You Play in Hell?
The Grand Budapest Hotel
Borgman
The Babadook
Maps to the Stars
Tom at the Farm
The Rover

Recomandări personale:
____________________________________________
Jauja
Bird People
The Mule
Predestination
Starry Eyes
Stratos
A most wanted man
De Behandeling
R100
Escape from Tomorrow
Betoniyö

____SERIALE_____
_animatie:
Over the Garden Wall
Regular Show
Space Dandy
_non-animatie:
American Horror Story: Freak Show
True Detective
Utopia
Toast of London
__________________________________________________ the end.





LUCIAN


The Grand Budapest Hotel e despre Europa și istoria ei zbuciumată, o dioramă comică și nostalgică adusă unei flamboaiante lumi apuse. Wes Anderson reușește să "împăieze" personaje și vremi. Face asta fără cea mai mică urmă de morbiditate. E un taxidermist vesel și jucăuș.

Under the skin. Un film ca de pe altă planetă. În care Scarlett Johansson reușește să iasă din pielea sex-simbol-ului (ceea ce, trebuie să recunoașteți, e o scamatorie de talia lui Houdini). În opinia multora, conține și soundtrack-ul anului (Mica Levi).

Ida. Ce să mai zici după atîtea premii și acolade? După unii, eye-candy și superficial, după alții, capodoperă. Pe mine m-au captivat atmosfera și protagonista Agata. O bijuterie de film.

The Rover.  Road-movie în căutarea umanității pierdute. Despre lucrurile care mai contează, cînd viața unui om nu mai valorează nimic...

Les CombattantsGenul de comedie proaspătă, simpatică, inteligentă și îndrăzneață, de care ar avea nevoie și cinematograful românesc pentru a readuce oamenii în săli.

Winter Sleep. Nu e preferatul meu de la Ceylan. Însă orice film de la turc ar intra în top tenul meu din anul respectiv. Și ca să fiu hipster/snob pînă la capăt, mie îmi plăcea Ceylan cînd nu era încă așa cool să-ți placă Ceylan. Mișto scenariul, dialogurile, portretele psihologice, peisajele, adică the usual suspects la turc, dar Winter Sleep mi s-a părut prea lung (poate din cauză că mă grăbeam la gară). Obligatoriu (cel puțin o) revizionare. 

Of Horses and Men. M-a făcut să îmi doresc să ajung în Islanda. Insulă mitică, insulă de basm, stranie, dezolantă, comică.

Nightcrawler (de Dan Gilroy) e American Psycho varianta 2014 mixat cu "modus operandi"-ul din mass-media (videocrația) vampirică de azi.  Prin felul în care înscenează  violența, crează și mai multă violență. Instant classic.

What we do in the shadows: mockumentary-ul anului. În care vedem că Noua Zeelandă mai are și altceva în afară de decoruri pentru Lord of the Rings

Și de la vecinii australieni, The Mule. Dacă ar fi să debutez vreodată în cinema, în stilul ăsta mi-aș face intrarea. Filmul indie al anului. În afară de salariile actorilor, a costat probabil mai puțin ca un film românesc. 
________________________________________________________________________________

Serialul/descoperirea anului: U T O P I A 
Infecțios, molipsitor, pandemic...În ultimii ani mi-a fost dat să descopăr cîte un serial-fenomen. 2014 e anul UTOPIA. 

Placerea vinovată: Interstellar 
E probabil singura forma de "turism spatial" pe care o voi trăi viața asta.

Filme românești: A fost un an slăbuț pentru filmul românesc. Zona de documentar ce a mai mișcat: București, unde ești? (Vlad Petri), Al doilea joc (Corneliu Porumboiu). Noroc că anul viitor se anunță bogat (cu lansări de la aproape toți regizorii autohtoni importanți).

Mențiuni: The Babadook, Borgman, Boyhood, The Wolf of Wall Street (farsa anului), The Missing Picture 

Disclaimer: Nu am văzut încă Birdman, Force Majeure, Leviathan, Only lovers left alive, Inherent Vice, care ar fi putut să-mi re-ordoneze opțiunile.  




RICHIE


_____________Cele mai bune filme din 2014__________

Nightcrawler (Dan Gilroy)
Gone Girl (David Fincher)
The Grand Budapest Hotel (Wes Anderson)
Blue Ruin (Jeremy Saulnier)
The Rover (David Michod)
Under the skin (Jonathan Glazer)
Ida (Pawel Pawlikowski)
Only Lovers Left Alive (Jim Jarmush)
All is lost (J.C. Chandor)
The Raid 2 (Gareth Evans)

_____________Personal favorites_______________
Locke (best one man show)
Predestination (cel mai bun film implicand un paradox)
Calvary (cel mai religios film al anului)
Short Term 12 (cel mai indie film al anului)
Guardians of the Galaxy (distractia anului)
Dawn of the Planet of the Apes (OMFG-ul anului)
The Babadook (cel mai infricosator film al anului)
Interstellar (cel mai discutat film al anului)
John Wick (surpriza anului)
Chef (comedia anului)

_____________Serialele anului________________
True Detective
Fargo
Penny Dreadful
Manhattan
Broadchurch
Black Sails
Utopia
Orphan Black




...rezultă deci un Top 14 pe 2014 
(în ordinea preferințelor noastre):

NIGHTCRAWLER
THE GRAND BUDAPEST HOTEL
UNDER THE SKIN
THE ROVER
IDA
MAPS TO THE STARS
WHAT WE DO IN THE SHADOWS
OF HORSES AND MEN
THE BABADOOK
BORGMAN
INTERSTELLAR
THE MULE
PREDESTINATION 
THE MISSING PICTURE

și bonus: FILMUL CEAU, CINEMA! :)


vineri, 19 decembrie 2014

Fragmente de vernisaj

Vinerea trecuta am dat start expozitiei "Ce atata subtitrare?" cu Alina Andrei si George Rosu, afisand lucrarile lor pe peretii cafenelei Klapka si proiectand un film legat tematic, Sherlock Jr. (1924). Lucrarile vor ramane acolo pana pe 12 ianuarie, asa ca le puteti admira oricand iesiti la o cafea in Casa Artelor. Pentru cei prezenti la vernisaj, seara a fost imbogatita cu o expozitie de obiecte imaginare din filme faimoase, un soi de bonus adus de George si Alina fara stirea noastra. Cu ele seara a s devenit repede un fel de intalnire intre cinefili sau fani Sherlock Holmes. Filmul lui Buster Keaton a fost o bucurie, s-a ras cu pofta, relaxat, terapeutic chiar, fizicalitatea comediei lui Keaton, cascadoriile sale si aparenta lipsa de complexitate oferindu-ne subiecte de discutie si descatusand amintiri de pe vremea 'cascadorilor rasului'.

Pentru cei care-ati lipsit, avem un film al evenimentului, alcatuit desigur din fotografii.




















Multumiri lui George si Alinei pentru ca ne-au incredintat fraiele acestei expozitii, Cristinei Dumitru, voluntara noastra fara de care nimic nu s-ar fi intamplat, Directiei Judetene pentru Cultura Timis care ne-a gazduit expozitia si proiectia si cu care speram sa colaboram la fel de bine si anul viitor si, desigur, Cafenelei Klapka ca ne-au suportat prezenta acolo si, evident, ne-au dat o mana de ajutor.

Vinerea animata: Don't Hug Me I'm Scared 3

luni, 15 decembrie 2014

Recviem pentru Revoluție




Intrăm în săptămâna care la Timișoara are o însemnătate aparte. Chiar și după 25 de ani.

Azi, 15 decembrie 2014, orele 18.00, la BCUT se proiectează filmul Vinovatul, regia Jon Gostin, realizat dupa piesele Vinovatul si Iertare de Ion Baiesu. Filmul face referire și la Revoluția din decembrie 1989 de la Timișoara. În rolul principal: Ozana Oancea (Felicia, înainte de toate, Visul lui Adalbert). La întîlnirea cu cinefilii participă și regizorul Jon Gostin alături de Viorel Marineasa, Vasile Docea, Daniel Vighi. Intrarea este liberă.

Mâine, 16 decembrie, se vorbește despre Revoluție la timpul prezent, în cadrul evenimentului CALD LA RECE, care va ocupa și Casa Artelor între orele 13 și 16 și alte puncte-fierbinți. Calendarul complet, aici.  



Vineri, 19 decembrie, ora 18, puteți vedea în premieră la sala Capitol a Filarmonicii, Recviem pentru Dominic, un documentar despre una din cele mai tragice povești ale Revoluției de la Timișoara, nominalizat la Globurile de Aur în 1990 și nedifuzat vreodată în România. Regizorul austriac Robert Dornhelm (născut pe 17 decembrie 1947 la Timișoara) va fi prezent la eveniment. În film apare celebrul personaj hoț/artist Romică precum și actrița Ida Gaza (mama lui Boris Gaza). Povestea filmului, aici.




Recviem pentru Dominic”, un documentar nominalizat la Globul de Aur, în 1990, nedifuzat vreodată pentru publicul din România,

Citeste mai mult: adev.ro/ngdspy
Recviem pentru Dominic”, un documentar nominalizat la Globul de Aur, în 1990, nedifuzat vreodată pentru publicul din România

Citeste mai mult: adev.ro/ngdspy



duminică, 14 decembrie 2014

Un proiector cadou pentru Timișoara

A SOSIT KINOTON 

Mare iubitor de cinema și de arte, Eric Baude a încurajat Marele Ecran încă de pe vremea când asociația noastră era doar o idee. Ne-a susținut în timpul mandatului său de director al Centrului Cultural Francez din Timișoara. Nu ne-a uitat nici când a plecat spre alte zări și țări. Prin 2012 ne-a recomandat unor prieteni care sunt curatorii cinematecii din Tours (orașul său de baștină). Au aflat de la Eric că vrem și noi să facem o cinematecă la Timișoara, așa că s-au oferit să doneze un proiector pe peliculă de 35 mm.

Oferta era mai mult decât generoasă, numai că noi nu aveam un spațiu de cinematecă (și lucrurile nu s-au schimbat, după cum știți). N-am fi avut nici spațiu pentru depozitarea proiectorului. Totuși era o ofertă prea bună pentru oraș ca să fie pierdută. Ne-am gândit că prietenii noștri de la Institutul Francez ar avea spațiu, evenimente la care să-l folosească și, în plus, le-ar fi ceva mai ușor din punct de vedere logistic să-l aducă (nu a fost nici pentru ei chiar o plimbare în parc). Iar de aici au preluat ei firul acestui lanț de gesturi generoase, după cum puteți citi în comunicatul de mai jos (le mulțumim pentru deschidere și îi felicităm pentru demers).

"Institutul francez din Timișoara a primit recent un proiector cu peliculă de 35 mm din Franța, donație din partea Cinematecii CINE OFF din orașul Tours (ca-cine-off@numericable.fr, www.cine-off.fr), prin amabilitatea dlui Michel SCHOTTE, președinte.

Proiectorul este marca KINOTON FP 30 D 2000 W si are mai puțin de 1000 ore de funcționare.

Institutul francez susține demersurile întreprinse de Asociația Pelicula Culturală și de Marele Ecran pentru înființarea unei săli de cinema moderne în Timișoara, a unui spațiu adecvat promovării filmului european și culturii cinematografice mondiale. O sală care să satisfacă pretențiile de confort și tehnologie ale unui public modern și foarte numeros la acest gen de evenimente.

Institutul francez, la rândul său,  dorește  să doneze acest aparat orașului Timișoara pentru a fi folosit în viitoarea sală de cinema și speră ca acest proiect să prindă contur în viitorul apropiat.
  
Mulțumim partenerilor care au făcut posibilă aducerea proiectorului la Timișoara :

·       Dlui Michel SCHOTTE, președinte, Cinemateca CINE OFF, Tours, Franța
·       Dlui Samir FELLAHI, Manager, LA FACTORY G&J , Timișoara
 Dlui Alexandru MARISESCU, Road Express Manager, INTERNATIONAL ALEXANDER, Arad"



Așadar, orașul a primit un cadou substanțial de la Pere Noel.
Mai trebuie doar să fie pus la lucru. 



Premiile Academiei Europene de Film 2014


Aseara s-au decernat la Riga premiile Academiei Europene de Film (institutie fondata in 1988 de Ingmar Bergman si alti 40 de cineasti europeni), o competitie din care marele castigator a iesit Pawel Pawlikowski si al sau IDA (5 premii). Doar Marion Cotillard si interpretarea sa din Deux jours, une nuit au subtiat palmaresul oricum remarcabil al Idei, rapindu-i premiul pentru cea mai buna actrita europeana (atat debutanta Agata Trzebuchowska, descoperita intr-o cafenea din Varsovia, cat si mai experimentata Agata Kulesza fusesera nominalizate). Aprecieri binemeritate au primit si Locke (montaj) sau Under The Skin (muzica lui Mica Levi) ca si westernul nemtesc The Dark Valley. Poate unele dintre ele vor ajunge prin cinemateca noastra in anul ce vine. IDA a rulat deja in Timisoara prin grija fetelor de la Pelicula Culturala, ceea ce nu-i lucru putin.

European Film
Ida, dir: Pawel Pawlikowski (Poland)


European Film Academy Lifetime Achievement
Agnès Varda


European Comedy
The Mafia Only Kills In Summer, dir: Pierfrancesco Diliberto (Italy)


European Actress
Marion Cotillard, Two Days, One Night (Belgium)

European Actor
Timothy Spall, Mr Turner (UK)


People’s Choice Award
Ida, dir: Pawel Pawlikowski (Poland)


European Director
Pawel Pawlikowski, Ida (Poland)


European Editor
Justine Wright, Locke (UK)


European Cinematographer
Lukasz Zal, Ryszard Lenczewski, Ida (Poland)


European Costume Designer
Natascha Curtius-Noss, The Dark Valley (Austria/Germany)


European Production Designer
Claus-Rudolf Amler, The Dark Valley (Austria/Germany)


European Composer
Mica Levi, Under The Skin (UK)


European Sound Designer
Joakim Sundström, Starred Up (UK)


European Co-Production Award 2014 – Prix Eurimages
Ed Guiney


European Animated Feature Film
The Art Of Happiness, dir: Alessandro Rak (Italy)


European Documentary
Master Of The Universe, dir: Marc Bauder (Germany/Austria)


European Screenwriter
Pawel Pawlikowski, Rebecca Lenkiewicz – Ida (Poland)


European Achievement in World Cinema
Steve McQueen


European Short Film
The Chicken, dir: Una Gunjak (Germany/Croatia)


European Discovery – FIPRESCI Prize
The Tribe, dir: Miroslav Slaboshpitsky (Ukraine)

vineri, 12 decembrie 2014

Trailerul zilei: Sherlock Jr.


Buster Keaton n-a avut parte de faima (încă vie) a lui Chaplin. Deși ar fi meritat-o. Ei doi sunt titanii filmului mut (Chaplin l-a omagiat pe așa-zisul lui concurent în "vorbitul" Limelight). Keaton era recunoscut în epocă pentru modul în care își punea viața la bătaie ca să îi iasă o cascadorie (vedeți aici două scene care erau să-l omoare). Ne-am dorit de mult să proiectăm unul din filmele "omului care nu râde niciodată", cum era supranumit Keaton la Hollywood.

Deseară, cu această fericită ocaziune, de la ora 20.00, vă/ne răsfățăm la Casa Artelor (sala Studio) cu Sherlock Jr. (1924). După proiecție, prietenii Marele Ecran mai pot rămâne cu noi în cafe Klapka la un pahar de vorbă despre cinema și planurile noastre pentru 2015.


Vinerea animata: Bite of the Tail. Afterlight.

joi, 11 decembrie 2014

'Ce atata subtitrare?' - filme imaginare pe pereti de cafenea


A mai ramas o zi pana la vernisajul Expozitiei Alina Andrei si George Rosu iar "sursele" ne-au informat ca invitatii au sosit deja la Timisoara. Asa ca maine, 12 dec, va fi o vineri colorata si daca n-ati spart prima de Craciun pe black friday poate va miscati pana la Cafe Klapka sa admirati niste arta. Privitul e gratis. Avem ilustrate cu filme din capul (capetele?) tandemului Alina - George, afisate pe pereti de cafenea. Pentru cinefili avem si-un film pregatit, Sherlock Jr. (1924), caruia-i vom da drumul de la ora 20 in Sala Studio a Casei Artelor. Pana atunci insa veti fi liberi sa comentati subtitrarile lucrarilor expuse, sa serviti un ceai, un vin sau un piscot, orice v-ar scapa de sindromul "singur acasa".



miercuri, 10 decembrie 2014

Black Mirror Christmas Special

Cei care sunteti familiarizati cu Charlie Brooker si a sa "zona crepusculara" din secolul vitezei si a informatiei digitale (ma refer desigur la seria antologica britanica Black Mirror, care deja numara doua sezoane) sper sa nu va pierdeti rabdarea daca va spunem ca in cateva zile Channel 4 elibereaza "specialul" de Craciun, un feature cat doua episoade obisnuite in care vor aparea printre altii Jon Hamm (Mad Men) si Oona Chaplin (Game of Thrones).




Boyhood (2014)

Mai ţineţi minte peruca uşor penibilă pe care Brad Pitt o poartă către finalul filmului The Curious Case of Benjamin Button pentru a reda un personaj care are cu câteva zeci de ani mai puţin decât el? Sau poate masca de riduri aplicată pe faţă la începutul filmului (care îl face să semene un pic cu Smeagol :))? Senzaţia de artificial pe care o dă uneori machiajul poate fi cu greu înlăturată.

Adevărul e că filmele care îşi propun să acopere o perioadă foarte lungă din viaţa unui personaj au din start o problemă majoră de realizare. Ele pot să utilizeze machiaj şi trucuri scenografice pentru a îmbătrâni/întineri personajul. Sau efecte CGI. Sau mai mulţi actori pentru a reda vârstele diferite. Însă în fiecare dintre aceste situaţii, persistă, aproape în mod inevitabil, o senzaţia de artificios, de nenatural. Iar asta te împiedică să te scufunzi, aşa cum ar trebui, în atmosfera poveştii, să te detaşezi de ideea că ceea ce vezi e "doar" un film.


Richard Linklater reuşeşte să depăşească această problemă într-un mod destul de neobişnuit, care contravine nevoii permanente de a cosmetiza şi retuşa, care apare în filmele de la Hollywood. El filmează timp de 12 ani aceeaşi echipă de actori şi, practic, înregistrează în timp real îmbătrânirea/maturizarea lor. Fără să mai fie necesară nicio intervenţie la capitolul machiaj sau recuzită, pentru că feţele şi corpurile actorilor vorbesc de la sine.

În Boyhood, Linklater alege ca personaj principal pe cineva la care 12 ani chiar lasă urme decisive asupra înfăţişării. Mason (Ellar Coltrane) e urmărit de pe la 6 până pe la 18 ani. Alături de el evoluează toate personajele care îi formează familia (Patricia Arquette, Ethan Hawke, Lorelei Linklater), iar pe chipurile lor se poate înregistra în mod natural trecerea timpului. Senzaţia de autentic şi de firesc pe care o oferă această manevră regizorală e greu de egalat în orice alt film care încearcă să simuleze trecerea timpului şi urmările ei, de la Benjamin Button la The Tree of Life. Chiar şi numai pentru asta, cred că Boyhood e un film care merită experimentat.



Alte motive ţin de amprenta regizorală a lui Linklater, cu care ne-a obişnuit deja în Before Sunrise sau Before Sunset - stilul lui de a reda cu candoare şi căldură o sumă de fineţuri emoţionale, de bucurii şi anxietăţi ale omului urban, de întrebări pe care trecerea timpului le impune. Pentru ce mă trezesc în fiecare dimineaţă? Care e sensul real al lucrurilor pe care le fac, al vieţii pe care o duc? Astfel de întrebări abstract-filozofice sunt integrate cu tact de Linklater in dialoguri complexe, dar digerabile, dificile, dar şi suficient de ironice/amuzante pentru a nu îţi cădea greu. Finalul are o uşurătate aparte şi răspândeşte un optimism contagios, făcându-te să observi acel "big picture" - viziunea panoramică asupra vieţii, pe care uneori o pierzi când te împotmoleşti în tot felul de hopuri cotidiene.
           

luni, 8 decembrie 2014

Documentare demne de vazut (V)

Si, pentru ca se apropie vremea aceea din an cand tragem linie si adunam cele vazute si cele nevazute de peste an, incepem cu articolul deja traditional care indexeaza documentarele cele mai interesante vazute de subsemnatul in ultimele 12 luni. Nu va sfiiti sa le incercati. Aveti 15 bucati, pe sectiuni ca de obicei. A se consuma cu moderatie, unele pot cauza supradoza.


Lumea, asa cum n-o stim


The Wildest Dream (2010) e un spectaculos documentar montan care readuce in atentie prima ascensiune (documentata) pe Everest, incheiata tragic in 1924 cu disparitia lui George Mallory si a partenerului sau de catarat, Andrew Irvine. Vazuti ultima oara la 250 de metri de varf cei doi au ramas vreme de 75 de ani subiectul unor speculatii. In 1999 o expeditie de cautare a descoperit ramasitele lui Mallory la altitudinea de 8157m iar documentarul de fata impleteste povestea temerarului alpinist care a inspirat generatii intragi de cataratori cu cea a lui Conrad Anker, cel care i-a descoperit locul de veci. Un film emotionant si vizual impresionant, narat de Liam Neeson, care reuseste sa-l faca cunoscut pe cutezatorul britanic atat prin descrierile celor care i-au calcat pe urme, a biografilor sai cat si prin corespondenta tinuta cu sotia Ruth (vocile apartin lui Ralph Fiennes si Natashei Richardson). Totodata documentarul reface traseul ultimei expeditii punctand in special conditiile in care s-a facut in 1924 si precaritatea echipamentului de acum un secol incercand sa raspunda intrebarii daca Mallory a atins sau nu varful.


Chasing Ice (2012) e cea mai recenta arma a activistilor de mediu in lupta lor cu contestatarii incalzirii globale si documentarul cu cele mai spectaculoase imagini vazut in 2013. Renumitul fotograf James Balog, initial sceptic si el in privinta schimbarilor de mediu, s-a angajat intr-o initiative ce presupunea fotografierea time-lapse a ghetarilor arctici pe o durata de aproape 4 ani pentru a lua act asupra transformarilor suferite. Rezultatul da frisoane si e mai mult decat lamuritor. Mai extraordinar decat dovezile incontestabile recuperate este insa efortul echipei de a ajunge in locuri greu accesibile si de a dezvolta o metoda fiabila de a captura aceste schimbari un timp indelungat si fara supraveghere.



The Square (2013), documentar multipremiat si nominalizat la Oscar, trece in revista evenimentele din februarie 2011 petrecute in Piata Tahrir si asa numita revolutie din Egipt care a dus la inlaturarea presedintelui-dictator Mubarak. Un film observational, din miezul intamplarilor si de la nivelul strazii, care surprinde nasterea idealurilor democratice si confiscarea lor imediata de noua putere instalata. Succesiunea de revolutii si contrarevolutii care au zguduit Cairo in acel an produc ecouri neplacut de familiare.


The Fog of War (2003) e o oprire obligatorie pentru cei pasionati de istorie si de razboaiele secolului XX. Protagonistul documentarului lui Errol Morris este Robert S. McNamara, echivalentul american al ministrului apararii in perioada ‘61-’68, administratie marcata de asasinarea lui Kennedy, criza cubaneza si inceputul razboiului din Vietnam. Filmul se remarca prin observatiile extrem de interesante asupra razboiului modern si a dificultatii luarii unor decizii critice in vreme de conflict. Docul lui Morris e structurat sub forma a 11 lectii care pot fi invatate urmarind viata lui McNamara. La liber pe tub. De vazut la pachet cu sequel-ul neoficial al lui Morris The Unknown Known (2013) despre viata si activitatea vicleanului Donald Rumsfeld, secretar al apararii in administratia Bush si arhitectul razboiului din Irak. In comparatie cu McNamara, care e deschis si gata sa-si asume esecurile politice, Rumsfeld e mult mai opac si mai camuflat.


The Human Scale (2012) e un documentar artistic-stiintific care porneste de la premisa ca 50% din populatie traieste in urban (cifra care va creste in viitor) astfel incat se impune luarea in considerare a felului in care arhitectura influenteaza stilul de viata al indivizilor. De la discutii cu arhitecti si responsabili in planificare urbana pana la studii de caz asupra catorva orase din lume care au trecut prin transformari importante in ultimii 20-25 de ani (New York, Copenhaga, Chongqing, Melbourne) documentarul lui Andreas Dalsgaard militeaza pentru nevoia de aplicare a “scarii umane” in planificarea mega-oraselor viitorului: infrastructura care sa nu sufoce individul ci sa optimizeze deplasarea cu mijloace alternative si nepoluante, spatii de viata sociala cat mai multe si ascultarea nevoilor comunitatii. De vazut la pachet cu Urbanized (2011), un demers similar care ofera opinii pertinente si inca cateva studii de caz (Bogota, Rio de Janeiro).


The Armstrong Lie (2013). Ca un impatimit al ciclismului si urmaritor al Turului Frantei nu puteam rata documentarul lui Alex Gibney despre minciuna “Lance Armstrong”. Fara a dezvalui lucruri incendiare filmul are meritul de a trece in revista episoadele care au marcat caderea lui Armstrong, facand ceva mai multa lumina in cariera sa controversata. Gibney a avut acces la sportiv vreme de patru ani, pornind sa documenteze intoarcerea sa in Turul Frantei dar sfarsind cu un epitaf si o confesiune pentru fostul campion. Fascinanta introspectie in mintea unui om bolnav de cultul personalitatii si cu un ego supradimensionat prins intr-un cerc vicios de minciuni, santaje si manipulari, autorul celei mai elaborate inselatorii sportive realizate pana acum.


Blackfish (2013). Documentarul regizat de Gabriela Cowperthwaite poate fi trecut cu usurinta pe lista celor mai bune thrillere din acest an si numai subiectul autentic si tragediile pe care le evoca ma impiedica sa-l consider “entertaining”. Tema tine de parcurile acvatice si ‘balenele ucigase’ tinute acolo in captivitate si dresate pentru spectacol, filmul scotand in fata cazul Tilikum, orca implicata in moartea a trei persoane angajate la SeaWorld. Realizatorii incearca sa demonstreze culpabilitatea companiei care prin neglijenta si musamalizare au cauzat o serie de decese ce puteau fi prevenite ca si legatura dintre conditiile de captivitate si agresivitatea orcilor.


The Internet’s Own Boy: The Story of Aaron Swartz (2013) reprezinta biografia tanarului programator american Aaron Swartz, creatorul tehnologiei RSS si co-fondator Reditt, devenit ulterior activist pentru libertatea informatiei. Prins intr-un conflict deschis cu justitia americana soldat cu sinuciderea la varsta de 26 de ani Swarz era invinuit ca ar fi descarcat ilegal si publicat un numar impresionant de lucrari stiintifice de pe serverele MIT, cercetari finantate de stat dar care erau comercializate, lucru nedrept in opinia lui Swarz. Desi pagubitii nu facusera plangere impotriva sa, media si justitia s-au coalizat sa-l arate drept un hacker periculos amenintandu-l cu 35 de ani de puscarie, lucru care l-a impins spre un gest extrem. Filmul merita vazut pentru ca reaprinde discutia despre proprietate intelectuala si copyright. Poate fi urmarit aici.


A 7-a arta


Cinema Komunisto (2010). Fanii filmului sarbesc se vor bucura sa vada documentarul lui Mira Turajlic despre o perioada extrem de prolifica a cinemaului yugoslav (1946-1991). Marirea si decaderea hollywood-ului din est, cum era alintata fabrica de filme a lui Tito, ale carui studiouri rivalizau cu cele din vest ne este revelata prin vizite pe fostele platouri acum cazute in ruina, discutiile cu proiectionistul personal al lui Tito si o trecere in revista a amplelor productii de propaganda care spuneau istoria agreata de iubitul conducator. Pana vom avea un documentar al nostru care sa demaste stransa relatie dintre regimul totalitar si cinematografie putem contempla comunismul de pe marele ecran al vecinilor nostri.


Jodorowsky’s Dune (2013) e fara doar si poate unul dintre cele mai interesante documentare vazute in acest an, o examinare detaliata a celui mai ambitios proiect cinematografic care nu s-a concretizat, ecranizarea faimosului roman al lui Frank Herbert, Dune, de catre unul din cei mai provocatori regizori ai anilor ‘70, Alejandro Jodorowsky. Regizorul, acum de 85 de ani, face astfel o excursie pe cararile memoriei si reaprinde focul pasiunilor de acum 40 de ani care-l animasera spre o atat de nebuneasca intreprindere. Beneficiind de suportul grafic al desenelor concept si schitelor produse pentru Dune de artisti fantastici ca H.R. Geiger, Chris Foss si Jean Giraud (Moebius), Jodo ne provoaca sa ne imaginam cat de uimitor ar fi fost filmul sau ce-i avea in distributie atat pe Orson Welles cat si pe Salvador Dali(!), pe Mick Jagger si David Carradine. Menit sa ofere halucinatii LSD fara LSD, Dune a ramas captiv in pre-productie datorita lipsei de finantare insa mostenirea creativa a celor implicati se poate depista in cateva din marile filme SF aparute ulterior.


Liv & Ingmar (2013) e tot un documentar biografic, insa unul care aduce in atentie doua nume grele ale cinemaului scandinav, Liv Ulmann si Ingmar Bergman, si cei 42 de ani de iubire si apreciere dintre ei. O patrundere neasteptata in intimitatea familiala si relatia profesionala a celor doi, spuse din punctul de vedere al ei (divortata si mama), cu aplecari asupra filmelor realizate impreuna (12 la numar) si asupra intregului spectru de emotii extreme pe care le-au trait cei doi de-a lungul timpului.


Imaginary Witness: Hollywood and the Holocaust (2004) e o trecere in revista a modului in care realizatorii de film (preponderent americani) si cultura populara au portretizat Holocaustul si nazismul in ultimii 60 de ani. E un documentar pentru cei interesanti de istoria filmului in care descoperi cine, cum si de ce au aratat intr-un fel sau altul acest episod dureros observand totodata impactul pe care il poate avea cinemaul in schimbarea opiniei publice. Filmul este narat de Gene Hackman si se poate viziona integral aici.


Biografii


Salinger (2013), cea mai recenta biografie a scriitorului J.D. Salinger poate fi o buna ocazie pentru cineva de a se familiariza rapid cu viata si opera unuia dintre marii autori ai secolului XX. Insistand asupra perioadei de izolare si a experientei de pe front filmul dezvaluie o serie de fotografii de arhiva in care-l descoperim luand cu asalt plajele din Normandia cu primele capitole “De veghe in lanul de secara” in buzunar, supravietuind carnagiului de la Bulge si ramanand marcat de ororilor de la Dachau. Autorii fac mare caz de retragerea sa din viata publica, de nevoia de intimitate, speculand asupra vietii sale amoroase si dezvaluind in final faptul ca in seiful personal al lui Salinger asteapta sa fie publicate 5 manuscrise (incepand cu 2015).


Supermensch: The Legend of Shep Gordon (2013) e tot un documentar biografic al carui protagonist e o legenda in toata regula, dar una despre care acum aud pentru prima oara. Unul dintre cei mai notorii impresari americani, responsabil pentru succesul de scena al unora ca Alice Cooper, Blondie sau Luther Vandross, a fondat si prima companie de film independent din State (care a produs The Duellists, debutul lui Ridley Scott). Inainte de astea insa a avut parte de o serie de coincidente stranii care l-au bagat in acelasi cerc “vicios” cu Janis Joplin si Jimi Hendrix si l-au orientat spre showbiz. O viata extraordinara (desi pesemne cosmetizata de regizorul-prieten Mike Myers) despre care depun marturie si cateva vedete de la Hollywood intre care Michael Douglas si Sly Stallone. Un documentar mai plin de umor decat multe filme de comedie.


20.000 Days on Earth (2014) e atat un film artistic cat si un exemplu de documentar biografic care vorbeste nu doar despre cel aflat in obiectivul camerei ci, mai ales, despre procesul sau de creatie, implicand in acest sens mijloace artistice dintre cele mai diverse. Nu trebuie sa fii fan Nick Cave ca sa apreciezi 20.000 Days on Earth drept ceea ce se vrea a fi: o examinare inovativa a statutului de vedeta, a posturii de artist, de creator, a pretului talentului si a mostenirii lasate in urma. Pe de o parte il urmarim pe Cave intr-o fictiva a 20.000-a zi a sa pe Pamant, cu “dezarhivarea” copilariei, a anilor de debut, iar pe de alta parte luam act de fazele procesului sau creativ, de la compunerea textului la inregistrarea in studio. La fel de inedite sunt aparitiile din neant ale unor figuri prietene si familiare (Ray Winstone, Kylie Minogue) care-i ofera suport conversational pentru unele marturisiri personale.

Documentare musai de (re)vazut (I), (II)(III) si (IV).