miercuri, 29 octombrie 2014

Les Films de Cannes a Bucarest (II)


Călătoria mea festivalieră a stat de la bun început sub semnul filmului.

Abia ajuns în București de cîteva ore, urma să mă întîlnesc cu Ionuț Mareș (prietenul nostru care acum scrie pentru Ziarul Metropolis) pe lîngă "Walk of Fame-ul bucureștean", aleea unde și actorii români primesc stele în ciment, după model american. L-am văzut pe Ionuț de la depărtare și m-au contrariat gesturile agitate pe care le făcea cu brațele. Îmi indica să mă uit la un trecător care venea spre mine. Nu l-am recunoscut imediat. Cînd ajung lîngă Ionuț: "Era actorul din Rocker."

Asta a fost o coincidență, însă la Les Films de Cannes a Bucarest ai ocazia să recunoști în public mulți profesioniști (actori, regizori, scenografi, distribuitori) care vin la filme.

A doua zi de festival am avut rendez-vous cu Berenice Bejo. La început, actrița a părut incomodată de întrebările legate de originea ei (argentiniană) și de presupunerile repetate din public că naționalitatea/ cetățenia i-ar afecta în vreun fel meseria: ''Nu mă afișez cu drapelul în mână. Pe de altă parte, nu trăiesc în Europa de Est și înțeleg situația dramatică legată de Putin, care vrea să reconstituie Uniunea Sovietică."

Pînă la urmă a reușit să învioreze discuția, care începuse cu stîngul: "Nu contează cine sunt eu cu adevărat. Contează ce dau acolo, pe ecran. Restul țin pentru familia mea". Apoi ne-a evocat-o pe Peppy Miller, personajul ei din The Artist, într-o mică demonstrație artistică, gustată de public (a propos, mi s-a părut mic numărul celor prezenți în sala Elvira Popescu -circa 30-40 de persoane- ținînd cont de calibrul invitaților, dar probabil ăsta e interesul real și au venit doar oamenii preocupați, nu gură-cască).




Dincolo de șarm, se întrevăd la Berenice urme de timiditate (prefera ca luminile sălii să îi țină chipul în penumbră) și o ușoară nesiguranță, pe care o și recunoaște. "Mă simt jenată cînd alți actori îmi cer sfatul. Sunt prea tînără pentru asta. Cred că trebuie să ai noroc și să muncești enorm". A vorbit despre plăcerea lucrului cu regizorul iranian Asghar Farhadi (Le Passe), apoi a făcut schimb cu soțul ei, Michel Hazanavicius. Amândoi au fost foarte deschiși și dezinvolți. Din păcate a trebuit să fug după 20 de minute, ca să ajung la cinema Patria, la ultimul lor film: The Search.

Al doilea război cecen, 1999. The Search relatează, la scară umană, povestea conflictului spusă prin cele patru vieți aduse laolaltă dintr-un capriciu al destinului. La întîlnirea de mai devreme, regizorul admitea că este un film a cărui finanțare (19 milioane euro) a fost posibilă doar datorită Oscarului pentru The Artist (2011).

Istoria reconstituită (după o documentare serioasă ce a inclus și cărțile jurnalistei Anna Politkovskaia) poate avea ca motto un proverb cecen: "Dacă o ursoaică se hotărăște să-și omoare puiul, îl va mînji înainte cu noroi". Sau o zicala de pe la noi: "numai mamă să nu fii". Părinții din public vor plînge cu muci

E o experiență puternică, viscerală, dar totuși inegală. Asta poate și pentru că sunt două filme într-unul. Unul este o (melo)dramă inspirată de filmul omonim din 1948, regizat de Fred Zinnemann. Dacă în primul, doi supraviețuitori (mamă și fiu) din lagărele naziste, pierduți unul de altul, încearcă să se regăsească, aici avem doi frați dintr-o familie cecenă distrusă în primele 5 minute ale filmului (dincolo de povestea cu Cecenia, regizorul recunoaște că scenariul conține reminiscențe ale genocidului evreiesc, așa cum l-a cunoscut Hazanavicius din poveștile bunicilor săi, evrei ashkenazi, care au supraviețuit celui de-al doilea război mondial).

"Al doilea film" e unul de război care tratează dezumanizarea treaptată a soldatului rus, ceea ce amintește desigur de Full Metal Jacket dar mai ales de Idi i Smotri (Klimov, 1985). Chipul transfigurat -de la o scenă la alta- al soldatului ne arată oroarea războiului. Acest segment (filmat integral în Georgia) mi s-a părut mai bine închegat (deși am gustat, în scenele "mute" dintre Berenice si băiețelul Hadgi, trimiterile subtile la The Artist). Un film al cărui mesaj puternic și compasiune (apropo de compasiune, trebuie amintit rolul scurt dar consistent, făcut de Annette Bening) te fac să-i ierți ușor imperfecțiunile.




Cînd am ieșit de la film -stupoare! - ningea cu fulgi mari. Eram prizonier în cinematograful Patria, mare, rece și neprimitor, cum erau și cinematografele administrate de RADEF în Timișoara. În zilele următoare, organizatorii au adus niște suflante care au îmblînzit cu cîteva grade temperatura sălii, dar "aerul" ei neprimitor nu s-a schimbat.

Viscolul brusc semăna cu o scenă SF, aproape apocaliptică, din Les Combattants (de Thomas Cailley), pe care l-am văzut imediat după. Genul de comedie proaspătă, simpatică, inteligentă și îndrăzneață, de care ar avea nevoie și cinematograful nostru pentru a readuce oamenii în săli la film românesc. E una din mulțimea de soluții și idei luate în discuție la workshop-ul despre distribuție și cinematografe, la care am participat a doua zi alături de primarul din Gottlob și despre care voi povesti în detaliu, cînd reușesc să mă adun (pînă atunci, poze aici).

Înainte să înceapă Les Combattants pe scenă a urcat o tînără (am înțeles că era din redacția Film Menu) care a început să ne spună ce se va întîmpla în film, iar cînd a ajuns la "în final..." am început să vorbesc singur (Ionuț citea din broșura dedicată lui Tavernier, la care a contribuit și el cu o recenzie la Quai d'Orsay) pentru a evita să aud un alt spoiler. Treaba asta s-a repetat și la alte proiecții, iar în unele cazuri sala a reacționat vehement. Ideea de a introduce un film nu e rea, numai că nu ar trebui să ofere detalii despre intrigă sau sugestii despre ce ar trebui noi să simțim (mai ales în fața unui public, de obicei, cunoscător). Am înțeles că în zilele următoare s-au domolit spoilerele.


Seara s-a încheiat cu Deux jours, une nuit, așteptatul film al fraților Dardenne. Dacă ar fi să-l rezum în patru cuvinte aș zice: Capitalism cu față inumană. În ceva mai multe: "ia uitați ce situații absolut detestabile poate să creeze capitalismul nostru drag". Doar că noul construct al fraților (evident simpatizanți de stînga) mi s-a părut artificial și le-am simțit suflarea în multe scene, în ciuda străduințelor lui Marion Cotillard (pe care am admirat-o și aici).

M-am simțit ca la un meci de fotbal în care tot țineam scorul, de fiecare dată cînd Marion (depresivă și sus spectrul șomajului) încearcă să-și convingă colegii de serviciu să renunțe la o primă de 1000 de euro pentru ca ea să-și păstreze serviciul. Poți să vezi aici comentariu social, simpatii pentru cei mulți și discriminați sau chiar parabole christice. Dar, am apreciat și eu "linia morală", așa cum zice waka_x: "trebuie să fie și din astea care să reamintească -ce-i drept, forțat- că omul trebuie să mai fie și om și că poate fi oricine în locul său. Deux jours, une nuit e o bună și binevenită dramă (din cauze economice) despre solidaritate și celălalt".

Cele trei zile intense s-au încheiat pentru mine cu Winter Sleep. Prea intense, pentru că, deși Ceylan e unul dintre regizorii mei preferați, eram defocusat și agitat (de la film aveam 45 de minute să ajung la tren) ca să fiu 100 % "în film". Așa că îi mai acord o vizionare (poate tot într-o zi de duminică, 2 noiembrie, la Timișoara) înainte să mă pronunț. Pînă atunci puteți citi ce a scris Ionuț Mareș, care îl consideră un film mare.


"S-a meritat călătoria?" e întrebarea cu care se încheie superbul trailer care rula înainte de fiecare proiecție Les Films de Cannes a Bucarest. Judecați și dumneavoastră...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu