joi, 16 octombrie 2014

Comedy Cluj: corespondente din orasul comediei (1)

Sase ore cu trenul si in a cincea zi de festival pe la pranz Marele Ecran a descalecat la Comedy Cluj. M-am miscat repede si am reusit sa fiu prezent la 3 filme din programul destul de incarcat al zilei, un film fara riscuri, de deschidere, urmat de alte doua titluri din competitie despre care nu stiam mai nimic.


Last Love (sau Ultima dragoste a Dlui. Morgan) e o drama cu foarte putine momente de umor construita in jurul personajului jucat de Michael Caine, un vaduv confruntat cu singuratatea si tristetea produse de pierderea nevestei. Adaptat de Sandra Nettelbeck dupa un roman de Francoise Dorner, Last Love lasa impresia de film personal (e dedicat tatalui) si intimist, cu cateva personaje neslefuite care orbiteaza in jurul unui profesor de filosofie deprimat. Desi titlul ar face trimitere la o romanta pariziana intriga tinteste regasirea sinelui si a poftei de viata dupa un cataclism emotional. Responsabila pentru reaprinderea focului in viscerele dlui Morgan e o tanara profesoara de dans, Pauline (Clemence Poesy care seamana izbitor de bine cu Clare Danes) iar delicatetea cu care e tratata relatia dintre ei reuseste sa evite orice suspiciune de erotism. Nelipsit de momente de tandrete si descoperire reciproca filmul ar fi putut aluneca foarte usor pe o panta gresita, dar cumva cuplul inedit e credibil in relatia de tatal instrainat - copila orfana. O dinamica interesanta e realizata odata cu aducerea in scena a copiilor interpretati de Gillian Anderson si Justin Kirk cu obisnuitele stereotipuri ale turistilor americani in Paris care vad in Pauline doar o profitoare. In incheiere mai mentionez ca filmul beneficiaza de o coloana sonora semnata de Hans Zimmer, lucru care se simte.




Smetto Quando Voglio (Pot sa ma las cand vreau) - film aflat in competitie - e o parodie usurica pe scheletul serialului american Breaking Bad care face trimitere directa la o realitate sociala: afluxul de someri cu diplome. Pietro e un profesor de chimie concediat de Universitate care se reprofileaza in comerciant de droguri “smart”, adica de pastile pentru fericire “legale” prin faptul ca formula chimica nu e inca pe lista celor interzise iar ingredientele se gasesc la farmacie. Regizorul Sidney Sibilio nu face nici un efort sa ascunda influentele sub care lucreaza, eroul sau actionand cu naivitatea unui pusti de 30 de ani care crede ca viata e ca-n filme. Pietro aduna o ‘banda’ de tocilari neadaptati la economia reala si intra pe piata locala convins ca se va imbogati peste noapte iar lumea interlopa e o fictiune. Cu personaje caricaturale, umor situational si un ritm decent, filmul ar fi fost o experienta agreabila daca proiectia de la Cinema Florin Piersic n-ar fi fost viciata de unele probleme tehnice legate de sonor. Ramane insa un film de public interesant, un fel de Snatch italian care atinge realitatea si o comenteaza intr-un exercitiu de imaginatie de tip “ce-ar fi daca?”.


Al doilea film din competitie la care am ajuns era un musical britanic adaptat de Dexter Fletcher dupa un spectacol cu acelasi nume, Sunshine on Leith, in care coloana sonora e formata din cantece The Proclaimers. I-am dat o sansa pentru ca debutul lui Fletcher, Wild Bill, a fost suficient de bun insa dupa jumatate de ora am renuntat la vizionare. Eram in mod repetat distras de schimbarea accentului de catre protagonisti de fiecare data cand porneau sa cante plus ca, sincer, nu ma prea misca piesele celor de la The Proclaimers.

Un comentariu:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.