luni, 13 octombrie 2014
Q.E.D. = meh?
TWITTER FILM-PONG II
Creatorul miniseriei britanice Black Mirror și a unei cronici săptămânale în The Guardian, Charlie Brooker observa deunăzi, cu luciditatea-i caracteristică, că "exagerarea este limba oficială a internetului, un bazar verbal atît de aglomerat că numai cele mai stridente declarații au impact". Brooker deplînge dispariția din limbajul curent al interjecției "meh", care exprima indiferența, ceva care te lasă rece.
Sunt cele trei litere prin care aș descrie cel mai bine Q.E.D.. Sau senzațiile mele amestecate după vizionarea filmului lui Andrei Gruzsniczki, in chiar ziua premierei, 10.10, ora 10 fără 10 fix. L-am văzut împreună cu waka_x, care a desfințat filmul în 10 minute în parcarea de la mall și l-a mai desfințat încă o dată pe twitter, cînd a ajuns acasă:
@waka_x Q.E.D e o diaporama executata de un taxidermist maniacal, nu e un film.
Q.E.D prezinta o societate de oameni gri cu reactii si cu o viata interioara la fel de palpitante ca cele ale robotului de bucatarie.
Q.E.D e o alta nereusita cu bune intentii a unui cinema sarac si de multe ori infantil, de nivel "artizanat" nu "de arta".
Q.E.D e "fara nerv" si fara vlaga. Usor de uitat si de nerecomandat.
Waka_x îl acuză pe regizorul-scenarist de lipsa fanteziei. Eu unul l-am bănuit că a avut o listă de amintiri din comunism pe care filmul trebuia să o bifeze punct cu punct: pana de curent -check, pachetele de Kent și cafea -check, CICO - check, cozile la banane -check etcheckera. Ceea ce n-ar fi rău pentru un documentar, dar în cazul ăsta decorul devine un personaj secundar, care nu de puține ori eclipsează actorii. Sau cum am zis pe twitter:
@ilMircu Q.E.D. e un film de scenograf. Un scenograf bun si f. meticulos. Am vazut pana si cat de roasa e cravata de pionier. Totul este decor. Chiar si oamenii
Q.E.D. e la fel de spectaculos ca o formula de matematica. Sec. Rece. Prea calculat. Tot ce se aduna in prima parte, se scade in a doua, cu precizie matematică. Fara rest.
Trezeste comparatii cu Viata Celorlalti si Tinker Tailor Soldier Spy. Unul prin subiect, celalalt prin aceeasi scenografie meticuloasa. Daca vroia sa fie un documentar cu "uite cum era pe vremea aia", atunci Q.E.D. ar fi o reusita, dar bănuiesc ca se dorea un film despre prietenie și costurile ei în comunism, cu atmosfera unui film de spionaj.
Q.E.D. nu are ritm, e complet liniar. Are in schimb o lista cu recuzita pe care regizorul o bifeaza cu fiecare cadru "corect" construit. Regizorul Andrei Gruzsniczki reconstituie 1 la 1 Romania anului 1984.
E ca un insectar. Fara viata. Singura fiinta vie este Ofelia Popii. Tot ce se întîmplă în film se reflectă pe ea. Doar pe ea.
Cu această ocazie, am văzut pe ecran o relație mamă-copil destul de veridică (Ofelia Popii -Marc Titieni) și bine nuanțată, chiar și prin gesturi sau tăceri.
Focusul nu e pe oameni si pe relatiile dintre ei. E pe obiecte, costume, "amintiri" de epoca. Ai senzația că și oamenii sunt obiecte. Meritul filmului e ca ne-o "descopera" pe O. Popii
Florin Piersic e corect, si atat. (nici vorba de transformarea radicala anuntata in trailer). Tot am așteptat o acumulare, o explozie (cît de mică). Dar nu explodează nimic. Nu neg ca poate ca asta a fost intentia regizorului...
Marea problemă e, din punctul meu de vedere, că povestea, desi dramatica, nu te misca mai deloc. Am simtit mai multa tensiune in drum spre film, trecand pe langa un cuplu care se certa în șoaptă, pe treptele mall-ului#QED
Acum, privind retrospectiv și recitind rîndurile de mai sus, îmi dau seama că filmul mai are totuși un merit. Într-un an slab pentru filmul românesc, în care am avut doar cîteva documentare interesante, iată că avem în sfîrșit pe ce discuta și dezbate.
Ionuț Mareș îmi spunea la telefon (după ce a scris că "al doilea film al lui Andrei Gruzsniczki, este o apariţie insolită în cinematografia română, datorită raportării atipice la trecutul comunist. Temperarea tentaţiei regizorului-scenarist de a spune totul despre perioada reconstituită l-ar fi transformat însă dintr-un film bun într-unul remarcabil") că avem nevoie de filme "medii" precum Q.E.D., în condițiile în care cinematografiei noastre îi lipsește "clasa de mijloc".
Poate că într-adevăr avem nevoie de mai multe "meh", pe lîngă capodopere și dezastre. Dar ca să fiu mai corect, deși deloc matematic, reformulez: Q.E.D. nu e "meh", e "așa și-așa".
Creatorul miniseriei britanice Black Mirror și a unei cronici săptămânale în The Guardian, Charlie Brooker observa deunăzi, cu luciditatea-i caracteristică, că "exagerarea este limba oficială a internetului, un bazar verbal atît de aglomerat că numai cele mai stridente declarații au impact". Brooker deplînge dispariția din limbajul curent al interjecției "meh", care exprima indiferența, ceva care te lasă rece.
Sunt cele trei litere prin care aș descrie cel mai bine Q.E.D.. Sau senzațiile mele amestecate după vizionarea filmului lui Andrei Gruzsniczki, in chiar ziua premierei, 10.10, ora 10 fără 10 fix. L-am văzut împreună cu waka_x, care a desfințat filmul în 10 minute în parcarea de la mall și l-a mai desfințat încă o dată pe twitter, cînd a ajuns acasă:
@waka_x Q.E.D e o diaporama executata de un taxidermist maniacal, nu e un film.
Q.E.D prezinta o societate de oameni gri cu reactii si cu o viata interioara la fel de palpitante ca cele ale robotului de bucatarie.
Q.E.D iti lasa un gust salciu de savarine pastrate cu mare grija si pricepere in formol tocmai din 1984.
Q.E.D se ia atat de in serios incat nimeni nu spune bancuri cu Bula sau cu Ceausescu. Aia mai lipsea...
Q.E.D e "fara nerv" si fara vlaga. Usor de uitat si de nerecomandat.
Waka_x îl acuză pe regizorul-scenarist de lipsa fanteziei. Eu unul l-am bănuit că a avut o listă de amintiri din comunism pe care filmul trebuia să o bifeze punct cu punct: pana de curent -check, pachetele de Kent și cafea -check, CICO - check, cozile la banane -check etcheckera. Ceea ce n-ar fi rău pentru un documentar, dar în cazul ăsta decorul devine un personaj secundar, care nu de puține ori eclipsează actorii. Sau cum am zis pe twitter:
@ilMircu Q.E.D. e un film de scenograf. Un scenograf bun si f. meticulos. Am vazut pana si cat de roasa e cravata de pionier. Totul este decor. Chiar si oamenii
Q.E.D. e la fel de spectaculos ca o formula de matematica. Sec. Rece. Prea calculat. Tot ce se aduna in prima parte, se scade in a doua, cu precizie matematică. Fara rest.
Trezeste comparatii cu Viata Celorlalti si Tinker Tailor Soldier Spy. Unul prin subiect, celalalt prin aceeasi scenografie meticuloasa. Daca vroia sa fie un documentar cu "uite cum era pe vremea aia", atunci Q.E.D. ar fi o reusita, dar bănuiesc ca se dorea un film despre prietenie și costurile ei în comunism, cu atmosfera unui film de spionaj.
Q.E.D. nu are ritm, e complet liniar. Are in schimb o lista cu recuzita pe care regizorul o bifeaza cu fiecare cadru "corect" construit. Regizorul Andrei Gruzsniczki reconstituie 1 la 1 Romania anului 1984.
E ca un insectar. Fara viata. Singura fiinta vie este Ofelia Popii. Tot ce se întîmplă în film se reflectă pe ea. Doar pe ea.
Cu această ocazie, am văzut pe ecran o relație mamă-copil destul de veridică (Ofelia Popii -Marc Titieni) și bine nuanțată, chiar și prin gesturi sau tăceri.
Focusul nu e pe oameni si pe relatiile dintre ei. E pe obiecte, costume, "amintiri" de epoca. Ai senzația că și oamenii sunt obiecte. Meritul filmului e ca ne-o "descopera" pe O. Popii
Florin Piersic e corect, si atat. (nici vorba de transformarea radicala anuntata in trailer). Tot am așteptat o acumulare, o explozie (cît de mică). Dar nu explodează nimic. Nu neg ca poate ca asta a fost intentia regizorului...
Marea problemă e, din punctul meu de vedere, că povestea, desi dramatica, nu te misca mai deloc. Am simtit mai multa tensiune in drum spre film, trecand pe langa un cuplu care se certa în șoaptă, pe treptele mall-ului
Acum, privind retrospectiv și recitind rîndurile de mai sus, îmi dau seama că filmul mai are totuși un merit. Într-un an slab pentru filmul românesc, în care am avut doar cîteva documentare interesante, iată că avem în sfîrșit pe ce discuta și dezbate.
Ionuț Mareș îmi spunea la telefon (după ce a scris că "al doilea film al lui Andrei Gruzsniczki, este o apariţie insolită în cinematografia română, datorită raportării atipice la trecutul comunist. Temperarea tentaţiei regizorului-scenarist de a spune totul despre perioada reconstituită l-ar fi transformat însă dintr-un film bun într-unul remarcabil") că avem nevoie de filme "medii" precum Q.E.D., în condițiile în care cinematografiei noastre îi lipsește "clasa de mijloc".
Poate că într-adevăr avem nevoie de mai multe "meh", pe lîngă capodopere și dezastre. Dar ca să fiu mai corect, deși deloc matematic, reformulez: Q.E.D. nu e "meh", e "așa și-așa".
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.