joi, 19 decembrie 2013

Marele Ecran prezintă: Cele mai bune filme ale anului


Nu este deloc uşor să faci topul sau lista celor mai bune filme ale anului. În primul rând, pentru că România este deficitară la capitolul distribuţie de film, este evident că nu poţi să te rezumi doar la cele apărute în cinema (nici chiar dacă locuieşti în Bucureşti). 

Noroc cu festivalurile, din ţară sau din străinătate (Marele Ecran a fost pentru a treia oară la rând reprezentat la Cannes, de această dată de Lucian). Tot un mare noroc sunt şi sursele alternative pe care le oferă internetul şi care ne ajută să fim (aproape) la zi cu o parte din cele mai tari noutăţi.
 
Pentru că 2013 e pe terminate şi pentru că vor urma câteva zile libere, noi, cei cinci redactori ai Marelui Ecran, ne-am hotărât să facem topul filmelor preferate văzute în acest an. Şi să lansăm, în acest fel, câteva recomandări pentru (mini)vacanţa ce vine. Suntem convinşi că fiecare din voi va găsi ceva care să-i placă sau măcar să-l surprindă. Vă invităm la reacţii şi la propriile recomandări.
 
Bineînţeles, nu ne-am putut opri doar la producţiile apărute în premieră în 2013 (cum spuneam, nu există o distribuţie de film ca în ţările occidentale), aşa că am recuperat mai multe filme şi din 2012, care au putut fi văzute abia în ultimele luni. Iar ce a mai rămas semnificativ din 2013 vom recupera cu siguranţă anul viitor.

Evident, nici unul din noi nu a văzut tot ce a contat cinematografic în acest an. Fiecare şi-a alcătuit propriul top, din zecile sau sutele de filme vizionate.

Filmele care s-au regăsit de cele mai multe ori pe listele personale au intrat în topul general al Marelui Ecran, statementul nostru de final de an - nouă cele mai bune lungmetraje de ficţiune străine, o menţiune specială, cel mai tulburător documentar şi cele mai reuşite două filme româneşti. Iar justificările, plăcerile şi revelaţiile personale sunt incluse în listele detaliate ale fiecăruia. Lectură şi vizionare plăcute! (Ionuţ Mareş)

Filmele străine de ficţiune ale anului:

No - Pablo Larrain


La grande bellezza - Paolo Sorrentino


Post Tenebras Lux - Carlos Reygadas


La vie d'Adele - Abdellatif Kechiche


The Broken Circle Breakdown - Felix Van Groeningen


L'inconnu du lac - Alain Guiraudie


Heli - Amat Escalante


Traffic Department - Wojciech Smarzowski


Oh Boy - Jan Ole Gerster


Menţiune specială:

Final Cut: Ladies and Gentlemen - Gyorgy Palfi


Documentarul anului:

The Act of Killing -  Joshua Oppenheimer



Filmul românesc al anului - ex aequo:

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism - Corneliu Porumboiu


Poziţia copilului - Călin Peter Netzer


Topurile individuale:

Adina Baya (ad)

1.      La vie d’Adèle / Blue is the Warmest Color (2013, Abdel Kechiche)
De ce l-aş revedea? Pentru close-up-uri. Pentru cât de aproape priveşte camera lui Kechiche – cu empatie şi intuiţie, făcându-te părtaş direct la tot – povestea de dragostea a lui Adèle. Puţine alte filme vorbesc atât de clar, firesc şi tulburător despre cum te desfigurează emoţional prima dragoste.

2.      Post Tenebras Lux (2012, Carlos Reygadas)
Reygadas urmăreşte un cuplu care fuge de nebunia urbană pentru a-şi creşte copiii în Mexicul rural. Dar nu poate scăpa de temerile, anxietăţile, angst-ul urban. Filmul are câteva secvenţe care surprind absolut fabulos relaţia de teamă-atracţie pe care o avem cu natura.

3.      Laurence Anyways (2012, Xavier Dolan)
Dolan face un portret de aproape al traseului unui cuplu din momentul în care tipul se decide că, de fapt, e femeie pe dinăuntru. Nu e un story „convenţional” de descoperire a unei identităţi gay. Ci priveşte atent sutele de nuanţe de gri care se situează între cele două identităţi care rup în două viaţa lui Laurence. Şi mariajul. Ah, şi era să uit: Dolan povesteşte totul pe marginea unei adevărate orgii estetice. Absolut superb.

4.      No (2012, Pablo Larrain)
Cred că ăsta e un film foarte asortat cu era #unitisalvam şi cu cea a revoluţiilor de pe Facebook. E despre cum o mână de oameni creativi şi cu ceva experienţă în advertising schimbă mentalitatea politică a unei ţări. Partea surprinzătoare (şi tristă totodată) e că demască un regim politic opresiv cu aceleaşi unelte cu care se fac reclamele la Coca-Cola. Îţi dă de gândit treaba asta.

5.     Django Unchained (2012, Quentin Tarantino)
O viziunea asupra sclaviei din Statele Unite cum numai Tarantino ar fi în stare să producă. Cu un fel de Superman răzbunător în persoana lui Jamie Foxx şi cu un Christoph Waltz la fel de amuzanto-malefic cum îl ştim. Dar de data asta pentru o cauză bună.

6.      Poziţia copilului (2013, Călin Peter Netzer)
Filmul pătrunde atât de adânc în problemele care definesc România de azi, încât e mult mai mult decât o simplă poveste petrecută în jurul unui accident de maşină. E despre generaţia proaspăt îmbogăţită care calcă pe cadavre, despre corupţia libidinoasă din administraţia publică, şi mai ales despre relaţii filiale sufocante.

7.      Odessa (2013, Florin Iepan)
Un documentar absolut obligatoriu de văzut, care deconstruieşte imaginea mitică ataşată lui Antonescu de mulţi jurnalişti / formatori de opinie din ultimii ani şi vorbeşte despre masacrul de la Odessa.

8.      Betrayal / Izmena (2012, Kirill Srebrennikov)
Ăsta a fost filmul care m-a lăsat cu gura căscată la TIFF. Are un rol principal jucat demenţial de Franziska Petri, o actriţă ce are un gen de aer fragil-maladiv pe care l-am mai întâlnit doar la Sissy Spacek.

9.      Only God Forgives (2013, Nicolas Winding Refn)
Nu m-a dezamăgit noua colaborare dintre Refn şi Gosling. Cu profilele privite sub lumina neonului, cadrele lungi şi inserţiile violente, Refn îşi reconfirmă aici marca clară de autor. Iar personajul meu favorit rămâne cel al lui Kristin Scott Thomas, într-un rol complet atipic, dar absolut fascinant de mamă despotică, ce conduce o reţea de distribuţie de narcotice, plus taie şi spânzură cocoţată pe tocurile ei enorme.

10.  Silver Linings Playbook (2012, David O. Russell). Avem nevoie şi de filme uşurele din când în când, nu? Şi decât comediile tâmpiţele din seria Hangover, mai bine un scenariu scris isteţ, zeflemitor şi cu zvâc, deşi nescutit de un happy end cam puţin verosimil.

 
Lucian Mircu

Ordinea nu e chiar aleatorie:

Post Tenebras Lux (2012, Carlos Reygadas, revelatia anului)
Una din cele mai puternice scene introductive pe care le-am trait vreodata in fata unui ecran. N-am mai putut/vrut sa vad nimic timp de 2 saptamani, ceea ce mi se intampla doar dupa filmele mari. Care ma implinesc, ma coplesesc.

La grande bellezza (2013, Paolo Sorrentino)
Mare. Frumos.

Les salauds (2013, Clare Denis)
Una din surprizele faine de la Cannes. Am notat atunci: “Un mistery neo-noir nelinistitor. Mi-a amintit, poate din cauza muzicii, de Drive.”

L’inconnu du lac (2013, Alain Guiraudie)
"Jaws with cocks. Un fel de inot cu rechinii, insa fara cusca de protectie" (mai multe, aici)

No (2012, Pablo Larrain)
Explorează modul în care publicitatea se foloseşte de dorinţele şi visele noastre. Iti ramane in minte la fel ca un refren contagios (mai multe, aici).

A Touch of Sin (2013, Jia Zhangke)
“Daca tii oamenii in frau, le pui zabala in gura, ochelari de cal si le dai cu biciul in loc de mancare, daca ii tratezi ca pe niste bestii, intr-o zi vor incepe sa se comporte ca atare, iesind pe strazi cu pusca si tragand in oameni. Prinsi intr-un colt stramt, toti cei patru (anti)eroi explodeaza distructiv, sangeros. O forma pervertita de legitima aparare. E un portret nu foarte flatant, unul dezolant si, dupa toate aparentele, realist al Chinei actuale, in ciuda admirabilei sale ascensiuni economice. Acum intelegem si o parte din costurile umane ale ascensiunii.” (restul, aici)

Heli (2013, Amat Escalant)
"Un film onest si intens (ca o rana deschisa)"

The Broken Circle Breakdown (2012, Felix Van Groeningen)
Pentru ca niciunde gesturile nu au spus atat de multe lucruri despre doi oameni care canta un cantec.

Traffic Department (2013, Wojtek Smarzowski)
“Arata exact ce e coruptia. O pandemie care infecteaza tot: de la copiii care blatuiesc un meci de fotbal pentru maruntis si pana la cele mai inalti functionari ai Comisiei Europene, care fac autostrazi doar pe hartie si incaseaza comisioane grase.”

Si pentru ca facem top ten,  fortez un tie-break: The Master (P.T. Andersen, 2012; abia anul asta l-am vazut) si La vie d’Adele (2013, A. Kechiche).


Documentarul anului: The Act of Killing (2012, Joshua Oppenheimer)
“Ar trebui inclus în programa şcolară, arătat la copii şi pus în subiectele de la Bac”. Vedem ce se intampla cand statul e condus pe fata de gangsteri. Cum e si la noi, adica (mai multe, aici).

Filmele romanesti: Domestic, Cand se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism, Pozitia copilului (n-am vazut Cainele japonez si Rocker).

Descoperirile anului:

Serghei Loznitsa, cu In ceata (2012) si My Joy (2010)

David Mamet (ca regizor de film) si Canibalul Vegetarian (Branko Schmidt, 2012; mai multe, aici)

Serialul anului ramane Breaking Bad

Mentiune speciala ar merita: Final Cut: Hölgyeim és uraim (2012, Gyorgy Palfi), asupra caruia voi reveni

Si sa nu uitam "short-ul" anului (sortul lui Boris, naturlich) :)


 


 
Richie

Lista mea de 10 filme care au reusit sa ma (sur)prinda e urmatoarea:

La grande bellezza (2013, Paolo Sorrentino) - pentru prospetimea stilului regizoral si sarmul involuntar al lui Toni Servillo.

The Hunt (2012, Thomas Vinterberg) - vazut in 2013 dar ce experienta. aproape te face sa te gandesti de doua ori daca sa mai faci sau nu copii.

The Broken Circle Breakdown (2012, Felix van Groeningen) - nu credeam ca-mi place asa mult muzica country. impecabil jucat, intens, emotionant iar in unele clipe chiar sufocant. plus cele mai misto tatuaje vazute anul asta.

The Past (2013, Asghar Farhadi) - o alta 'despartire' decojita sistematic de iranian pana in punctul in care drama erupe cu bagajul ei obsinuit de strigate, lacrimi si regrete langa patul de moarte.

The Place Beyond The Pines (2012, Derek Cianfrance) - un update modern al retoricii 'pacatele tatalui atarna pe capul fiului'.

Upstream Color (2013, Shane Carruth) - un puzzle inteligent, intrigant si estetic impresionant care mi-a creat o inexplicabila stare de disconfort.

Stoker (2013, Park Chan-wook) - desi nu foarte original, filmul e un triumf elegant al formei asupra fondului iar Nicole Kidman si Matthew Goode isi arata clasa.

Pacific Rim (2013, Guillermo del Toro) - comercial si exagerat pana dincolo de ridicol dar nu mai putin distractiv. vizionat de 3 ori deja.

No (2012, Pablo Larrain) - povestea micului publicitar care a ingenunchiat un dictator cu un singur cuvant. restul e istorie.

Lore (2012, Cate Shortland) - maturizarea emotionala, politica si sexuala a unei fete naziste de 16 ani in noroaiele si dezastrul care a urmat dupa moartea lui Hitler.

Documentarul anului: The Act of Killing
Filmul romanesc al anului: Pozitia copilului
Comedia anului: The World's End
Serialul anului: Breaking Bad

Nu m-au convins: La vie d'Adele (interpretarea fetelor e fascinanta dar cam atat si in plus nu sunt convins ca sexul explicit a fost necesar povestii, desi l-am apreciat), Post Tenebras Lux (de acord, prologul e poezie dar restul mi-a ramas indiferent). N-am vazut Heli.



Felix Petrescu (waka_x)

Zece din filmele care mi-au placut in 2013 (nu au ordine, nu e un top, e doar o lista):

A Field in England (2013) - Ben Wheatley
E un film fabulos la nivel de calatorie irationala (mister), dar si la nivelul povestii rationale. E un film in care e bine sa te alaturi trupei de dezertori fara sa te impotrivesti si sa parcurgi cu ei calatoria onirica. Un film despre prietenie, curaj, sclavie, stapani si alte subiecte rar abordate, din nefericire, in cinematograful contemporan.

Kid (2012) - Fien Troch
Un film care te lasa fara cuvinte.

De Wederopstanding van een Klootzak (2013) - Guido van Driel
Un film delicat, magic, violent, plin de umor negru si umanitate. Un film taiat si prezentat curajos in format de banda desenata, cu cadre lungi si personale, aerisit si contemplativ, cu mici vignete-oglinda, poliritmic, o bijuterie de imagine si montaj.

La grande bellezza (2013) - Paolo Sorrentino
Acting fabulos până la ultimul figurant, coloană sonoră vibrantă şi aleasă cu bun gust, imagine şi cameră de "liga cea mai mare".

Cand se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism (2013) - Corneliu Porumboiu
Dupa ce stai si-l rumegi, pentru ca nu stiu daca e un film despre care poti sa vorbesti la cald, observi ca e atat de nou si de diferit. Porumboiu ia taurul de coarne din interiorul sistemului de facut filme romanesti si din interiorul metehnelor romanesti. Si nu se jeneaza sa-ti arate metehnele proprii. Sa si le recunoasca, sa si le ironizeze, fara grosolanii si fara sa fie grotesc. Pana la urma, oricum o iei, e o satira.

Ya tozhe khochu (2012) - Alexei Balabanov
Intre doua pahare de vodka si o gluma din peste uscat si sarat, Balabanov tranteste dileme cat se poate de rusesti: s-a redus/micsorat/simplificat notiunea de fericire, in ziua de azi, la simpla imitatie sociala, act cat se poate de darwinian si mecanic? putem sa calatorim impreuna si totusi sa nu avem ce sa ne spunem? sunt ezoterismul si religia solutii reale la crizele sufletesti? e fotogenica o actrita uratica si un pic grasuta care fuge goala prin zapada? (...) DE NERATAT. Dupa mine, cel mai bun film al lui Balabanov de pana acum.

Traffic Department (2013) - Wojciech Smarzowski
Filmat cu o gramada de camere diferite (mai ales camere de telefon celular), editat ultra-dinamic si modern, cu o poveste atat de credibila si familiara ca doare, jucat de o echipa de elita a actorilor polonezi de azi, filmul tine privitorul conectat, secunda de secunda. Nu se compara cu nicio drama politista americana sau britanica, e atat de bun incat mi-e teama (pentru privitor dar mai ales pentru producatori) ca acest film a ridicat stacheta genului undeva sus, pe dulap.

L'inconnu du lac (2013) - Alain Guiraudie
Un film nud si cinstit despre zona homosexuala, despre barbat privit gol, un film care nu judeca nimic ci doar nareaza. Mai mult decat un thriller pastoral, un film psihologic curajos si palpitant.

Oh Boy (2012) - Jan Ole Gerster
O comedie alb-negru absurda si pe alocuri woody-allen-esca, un debut regizoral impresionant. Un anti-erou care m-a tras cu gandul la After Hours-ul lui Scorsese, un alt film bizar si subapreciat.

Post Tenebras Lux (2012) - Carlos Reygadas
Dupa debutul magistral cu Japan si apoi Silent Light, mexicanul Carlos Reygadas distorsioneaza serios realitatea mea cu Post Tenebras Lux - un film lynchian, intunecat, amenintator si criptic. Un triumf al filmului "de autor", profund, plin-ochi de personalitatea artistului. Cadrele onirice sunt prezentate prin lentile caleidoscopice, doar centrul imaginii e in focus. Restul e difuz si distorsionat. Ca realitatea la care suntem supusi.


Filmul romanesc al anului: Cand se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism (2013) - Corneliu Porumboiu

Mentiune speciala ar merita: Final Cut: Hölgyeim és uraim (2012) - Gyorgy Palfi

Serial de animatie (care m-a inveselit tot anul :): Regular Show



Ionuţ Mareş

The Act of Killing (doc, 2012) – Joshua Oppenheimer
Filmul te poartă printr-o gamă largă de reacţii, trăiri şi sentimente. Umorul este de multe ori contrabalansat rapid, cât o tăietură de montaj, de reconstituirea unei crime sângeroase. Momentele de relax suprarealist sunt precedate sau urmate de cruditatea relatării cinice a unor atrocităţi. Impunitatea afişată ostentativ îşi găseşte pandantul într-o formă de remuşcare cu manifestări din cele mai neaşteptate.

Stories We Tell (doc, 2012) – Sarah Polley
Un film-revelaţie. Un documentar experiment, îndrăzneţ şi sincer, care, în pofida aspectului autobiografic asumat (dar ce film nu e, direct sau indirect, despre autorul său?), ne poate atinge pe fiecare din noi, la mai multe niveluri. Sarah Polley  testează nu doar limitele memoriei şi faţetele multiple ale realităţii (de la Kurosawa ştim, în cinema, că o întâmplare are tot atâtea semnificaţii pe câţi martori-naratori), dar şi perspicacitatea şi disponibilitatea spectatorilor de a se lăsa atraşi într-o naraţiune care se repoziţionează permanent.

La vie d’Adele (2013) – Abdellatif Kechiche
Premiat cu Palme d’Or la Cannes, La vie d’Adele este un film intens despre maturizarea sentimentală şi sexuală a unei adolescente, dar, mai ales, un portret  al feminităţii şi al iubirii, dublat de un elogiu al senzualităţii.

Inside Llewyn Davis (2013) – Joel şi Ehan Coen
Nimic spectaculos şi cu atât mai puţin melodramatic în această cronică a câtorva zile din viaţa unui artist obosit să-şi caute norocul. Fraţii Coen ne propun o viziune demitizată, însă deloc cinică, a ideii de gratuitate şi, în acelaşi timp, de măreţie a artei. De aici şi importanţa acordată melodiilor, cântate de actorii înşişi şi neîntrerupte prin tăieturi de montaj. Inside Llewyn Davis este, în esenţă, un elogiu reţinut adus marilor artişti necunoscuţi şi boemei ca destin.

Heli (2013) – Amat Escalante
Heli nu „loveşte” atât prin cele câteva acte violente explicite (care nu sunt neapărat şi cele mai sângeroase posibile, date fiind decapitările periodice din Mexic), cât prin sugestia lipsei de speranţă, prin ideea că viitorul tinerilor (şi, extrapolând, al unei ţări) este determinat de un flagel scăpat de sub control. Escalante lucrează la scară mică – îi este suficientă povestea unei singure familii pentru a propune o naraţiune universală despre destine frânte înainte de vreme.

No (2012) – Pablo Larrain
Gândirea (auto)reflexivă la nivelul imaginii, care nu este în nici un moment preţioasă, nejustificată sau deranjantă, îşi găseşte pandantul în felul în care, pe plan tematic, Larraín chestionează cu ochi critic transformarea ideilor politice – aflate la originea a diverse regimuri – în simple mărfuri de consum. Chilianul nu este un entuziast (deşi No vorbeşte despre importanţa speranţei) şi nici un cinic, ci mai degrabă un artist lucid, despovărat de tuşe pasionale.

Oh Boy (2012) – Jan Ole Gerster
Un debut alb-negru revigorant, care trimite la filmele de început ale lui Woody Allen, Godard sau Wenders şi, în general, la perioada modernă a cinemaului. Un comic amărui şi un personaj prin intermediul căruia Jan Ole Gerster ne dezvăluie un prezent nu tocmai glorios al Germaniei şi o parte din trecutul vinovat.

The Selfish Giant (2013) – Clio Barnard
Un debut britanic viguros, care preia o poveste în tradiţia neorealistă a lui De Sica şi o proiectează într-o zonă dură, săracă, nemiloasă a societăţii britanice contemporane. Un film crud şi ingenios. Un discurs cinematografic sincer şi direct şi o regizoare atentă la a reda în imagini vibraţiile nenarabile ale vieţii.

To the Wonder (2012) - Terence Malick
Malick propune un cinema senzorial, polifonic, experimental, într-o anumită măsură. Cineastul renunţă aproape complet la dialoguri, pe care le înlocuieşte, printr-un procedeu devenit marca sa înregistrată, cu voci care verbalizează gândurile, lumile interioare ale personajelor. Este o simfonie a solilocviilor eterice, căutat poetico-filosofice, situate însă uneori la limita firavă între profunzime şi kitsch ideatic

Harmony Lessons (2013) – Emir Baigazin
Lungmetrajul, o coproducţie Kazahstan-Germania-Franţa, oferă, în cuvinte puţine şi prin cadre fixe de o compoziţie seducătoare, o meditaţie despre violenţa din societatea kazahă post-sovietică, insuportabila greutate a vieţii la adolescenţă şi căutarea armoniei interioare, prin depăşirea spaimelor produse de propriul corp, de cei din jur şi de natura însăşi. Fiecare cadru este un tablou vivant, o lecţie despre cum se articulează un limbaj cinematografic capabil să incite prin fiecare detaliu, prin simetrie sau prin jocul contrastelor.


Bonus - 5 comedii speciale, filme cu un umor de un bun-gust şi o inteligenţă impecabile: Before Midnight (2012, Richard Linklater), Nebraska (2013, Alexander Payne), Only Lovers Left Alive (2013, Jim Jarmusch), Le grand soir (2012) - Gustave de Kervern şi Benoit Delepine şi Sightseers (2012) - Ben Wheatley.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.