duminică, 28 septembrie 2014

Robert știe să joace

THE ROVER



 “You should never stop thinking about a life you’ve taken. That’s the price you pay for taking it."


Road-movie în căutarea umanității pierdute, The Rover (2014) se întîmplă la "10 ani după colaps". Nu știm exact ce a produs acest colaps. Ar fi putut fi oricare din "cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate", așa cum le nota Konrad Lorenz (în cartea cu același nume, apărută la Humanitas în 2007):

"...suprapopularea, concurența comercială, distrugerea mediului înconjurător natural și înstrăinarea de armonia sa, dispariția, prin moleșire, a capacității de a avea sentimente puternice, toate acestea sunt  de natură să-l lipsească pe omul modern de discernămînt între bine și rău. (...) Această dispariție reprezintă răul pur și simplu.

Nu știm care e cauza, dar vedem rezultatele:  un sentimentul general de impunitate, de iresponsabilitate și amoralitate, de abandon.  Tot Lorenz vorbea despre decăderea genetică a omenirii, ca premisă pentru dezastru. Întruparea acestei boli este Rey, personajul lui Robert Pattinson, care ascunde aici chipul de vampir atrăgător (ce l-a făcut celebru) în spatele unor ticuri fizice și verbale și a unei danturi stricate. Don't hate him cos he's beautiful. Pattinson dovedește că știe să joace. Și să aleagă regizorii cu care lucrează: Cronenberg (Cosmopolis, Maps to the Stars) și acum australianul David Michod, care își făcuse un nume cu extraordinarul debut (Animal Kingdom, 2010). 

Auto-ironică și sigur intenționată, scena din deșert  în care Pattinson mormăie și fredonează versurile unui hit pop-glam (Pretty Girl Rock) capătă o dimensiune suplimentară, ținînd cont de persona lui din afara ecranului.  



 "Nu auzisem cîntecul înainte să mi-l pună David. E unul din cele mai jenante momente, să stai acolo în mașină și să-l asculți neîntrerupt. Nici nu prea sunt bun la memorat versuri. Am tot ascultat piesa în camera mea de hotel. Are atît de mult lipici, că o cîntam întruna" mărturisește R.P. într-un interviu pentru Little White Lies.

Partenerul lui de ecran, taciturnul Guy Pearce (Memento) este mai reținut în trucuri actoricești, dar nu mai puțin convingător.  În ochii lui poți să vezi abisul sfîrșitului de lume la fel ca în peisajul arid australian (care nu e folosit pentru prima oară ca decor pentru acest gen de filme, remember Mad Max). Imaginea Natashei Breier și coloana sonoră a lui Anton Partos dau și mai multă greutate atmosferei de deznădejde "post-colaps", pe care Michod o construiește cu multă pricepere și multă tensiune.  

Probabil senzația de disperare și abandon e cel mai bine capturată în scena de final cînd un bătrînel privește aproape indiferent, fără frică și fără speranță, spre țeava pistolului lui Pearce, parcă spunînd: "Nu mai îmi pasă".



Și totuși...poate nu e totul pierdut, o scînteie de umanitate mai pîlpîie acolo undeva: cînd viața unui om nu mai valorează nimic, uneori, contează moartea unui cîine.

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu