miercuri, 10 septembrie 2014
Prim-plan cu o colecţie de cuţite.
Care e prima
chestie la care te gândeşti când vezi un cuţit filmat insistent în prim-plan, într-un
film american? E destul de clar, nu? Până la finalul filmului cineva va fi ciopârţit.
Sau cel puţin îi va fi ameninţată jugulara. Iar când apare o întreagă colecţie
de cuţite, ce să mai vorbim? Probabil avem de-a face cu un ucigaş în serie sau
un alt gen de maniac.
 |
| Scenă de debut în Bombon, El Perro (2004) |
Conform unei
logici similare, dacă personajul pleacă la pescuit de rechini, probabil va fi
atacat/mâncat de unul. Sau dacă avem un plan apropiat în care se văd colţii
unui câine, probabil cineva va fi muşcat/sfâşiat cât de curând în film.
Paranoia care se
imprimă subtil în minte din astfel de succesiuni de cadre e atât de
înrădăcinată în capul privitorului de filme mainstream că probabil nici n-o mai
conştientizezi.
De aceea filmele
lui Carlos Sorin, care contrazic detaşat multe dintre clişeele astea de tip
cauză-efect inventate de Hollywood (şi poate de Cehov înainte de a exista
Hollywood), sunt ca o briză de aer proaspăt. De exemplu, în Bombon, El Perro, personajul principal
meştereşte cuţite în timpul liber. Când începe filmul el e proaspăt şomer, deci
timpul liber e echivalent cu tot timpul. Le sculptează meticulos mânerele şi
apoi încearcă să le vândă pe unde apucă. Senzaţia de pericol iminent pe care o
ai, ca spectator, când îl vezi scoţând un morman de cuţite din geantă în faţa
unor muncitori necunoscuţi de pe un şantier, în scena de debut, e extrem de
limpede. Şi e elegant diluată de cursul ulterior al poveştii. Adică nu se
întâmplă nimic grav, nimeni nu atacă pe nimeni, nu se moare dramatic.
Carlos Sorin evită
asumat violenţa facilă în filmele sale şi aduce în prim-plan nu trucuri
narative ieftine menite să îţi atragă atenţia, ci un soi de umanitate profundă
a personajelor. O bunătate inerentă şi o dorinţă naturală de a oferi ajutor,
chiar şi unor necunoscuţi. Iar faptul că foloseşte de multe ori actori
neprofesionişti dă filmelor sale alura unei oglinzi puse firesc în faţa
realităţii, reflectând fără efort lumea aşa cum este ea.
În contradicţie
sistematică cu aşteptările pe care le ai ca spectator de filme mainstream,
Carlos Sorin surprinde mereu cu întorsături neaşteptate. De exemplu, Dias de pesca / Gone Fishing (thx, Waka!)
e un film despre pescuitul de rechini în care nimeni nu e desfigurat / mâncat
de vreun rechin şi nici nu apar cadre subacvatice cu corzi de violoncel
strunite fioros în fundal, a la Jaws.
Bombon, El Perro e un film despre un fabricant de cuţite
artizanale şi despre un câine aparent fioros, dar niciunul dintre cei doi nu agresează pe nimeni.
Historias minimas e despre un octogenar care face autostopul în
căutarea câinelui său, iar pe drum găseşte oameni care îi oferă câte un ajutor
neaşteptat.
Toate personajele
lui Sorin sunt, în esenţă, oameni de treabă care spun câteva o poveste aparent simplă, dar nu lipsită de greutate. Iar filmele lui au darul rarisim
de a-ţi reconfirma încrederea în umanitate. Dar nu la modul neverosimil şi umflat
cu minciuni al unui film de Hollywood cu happy end, ci în limitele binevenite
ale unui bun simţ ce am impresia / sper că reflectă destul de clar lumea în
care trăim. Aşa cum se vede cu ochiul liber, nu printr-un ecran.
Filmele lui Carlos Sorin funcţionează perfect ca medicament contra
supradozei de scenarii deprimante/paranoide livrate de mass-media mainstream, deci cred că nu strică să aveţi câte unul prin preajmă în folderul cu filme antidepresive ;).
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.