vineri, 29 noiembrie 2013

Das ist Kinofest!


Din ciclul "Run! Lola! Run!" adica "Fugiiiiiiiti! Acum!", azi e ultima zi din cadrul seriei de proiectii scurtmetraje digitale, organizata de Centrul Cultural German.  De la 18.30, la Casa Artelor.




La cald: Stranger by the Lake


Unul din cele mai bune 2 filme vazute de mine in ultimele zile (celalalt e "Final Cut: Hölgyeim és uraim", sper sa fac un review in tandem cu Lucian la el). Un film nud si cinstit despre zona homosexuala, despre barbat privit gol, un film care nu judeca nimic ci doar nareaza. Mai mult decat un thriller pastoral, un film psihologic curajos si palpitant. Povestea e veche de cand lumea: pentru barbati, dragostea e strans legata cu orbirea temporara a judecatii, asta daca nu se transforma in ceva mai mult: moartea sau sinuciderea unor parti din cel care iubeste, sau chiar crima (in cel mai politienesc sens al cuvantului). Indiferent de orientare sexuala, suntem supusi si bulversati de dragoste, o boala cu debut exuberant dar, de foarte multe ori, cu un final dezastruos. Cinematografie buna (filmul e cu decor fix, se apropie mai degraba de o piesa de teatru lejera), acting foarte foarte bun si veridic, regie fara hopuri si un final hitchcockian ! E un film cu multa nuditate si chiar sex oral explicit (un film cat se poate de francez), dar, DAR ! nimic din toate astea nu sunt gratuite sau deturnate, situand filmul aproape de o vizita tulburatoare intr-o tabara de nudisti si departe de orice sexploatare a privitorului. De vazut !

*film disponibil la sursele alternative, cu subtitrare in engleza

Vinerea animata: Vechi povesti rusesti de iarna


* animatiile au subtitrare in limba engleza (captions)
sa va asigurati ca aveti "captions on" pe YouTube

miercuri, 27 noiembrie 2013

Pelicula Culturala va asteapta la Intrarea Actorilor

 



Circula o legenda urbana ca, acum cativa ani, au descoperit portiuni dintr-o veche straduta/alee in Teatrul National din Timisoara. Cladirea (supranumita odata Palatul Culturii) e intr-adevar imensa. Adaposteste Opera, trei teatre si are iesiri inspre trei strazi. Iti trebuie cam doua zile sa inveti geografia cladirii, ca sa nu te mai ratacesti prin maruntaiele sale intortocheate (experienta personala).

Unul din misterele locului va fi dezvaluit joia asta. Sala de Balet a Operei Nationale din Timisoara va fi spatiul de proiectie pentru filmul prezentat de Pelicula Culturala. Veti afla unde si cum decurge o repetitie, chiar de la sefa sectiei de balet, doamna Carmen Cojocaru (solist balet & coregraf). O ocazie sa va imbogatiti/verificati cunostintele (din Black Swan) despre aceasta profesie fascinanta. Despre misterele cladirii va mai vorbi si cineva din partea Teatrului National.

Pelicula Culturala ne-a obisnuit sa puna reflectoarele pe un spatiu cu poveste din Timisoara. Tot ca de obicei exista un "bilet special": sticle cu ulei si/sau pachete de zahar care vor fi donate celor 55 de varstnici ingrijiti la domiciliu de Serviciul de Ajutor Maltez din Timisoara.


Vedeta serii ramane totusi filmul: Azul oscuro casi negro (2006), gratie Ambasadei Spaniei. Lungmetrajul de debut al lui Daniel Sanchez Arevalo a luat trei premii Goya si doua la Venetia. O poveste de dragoste, o filosofie de viata si sase personaje captive in propria realitate: Jorje in viata lui mediocra; tatal acestuia in scaunul cu rotile; Antonio si Paula, in inchisoare; Israel in familia lui disfunctionala, iar Natalia, in trecutul ei cu Jorge.

Ca seara sa fie complet speciala, aveti ocazia sa folositi Intrarea Actorilor (dinspre strada Marasesti). Cine stie, daca va rataciti pe holurile Teatrului, poate gasiti strada aia veche ascunsa in cladire.


marți, 26 noiembrie 2013

Aventura cu Cinemaul

În urmă cu zece ani se producea, în acum defuncta librărie Joc Secund din Timișoara, botezul meu întârziat într-ale Cinemaului. S-a întâmplat în cadrul mini-cineclubului pe care Marian Rădulescu îl organiza în acel loc atipic pentru proiecții, dar important pentru curioși ca mine.

Filmul care m-a îmbolnăvit de Cinema, un virus pe care îl port cu mine de un deceniu și care s-a acutizat în ultimii ani, a fost Aventura lui Antonioni.

Pentru un student începător venit dintr-un orășel din Moldova care pierduse demult, cândva în neguroșii ani '90, singura sală de proiecție (unde mi se întipărise în minte chipul cool al lui Bruce Willis luminat de brichetă în Die Hard), întâlnirea cu filmul lui Antonioni a fost ca întâlnirea cu extratereștrii.

Pentru a vă face o idee, gândiți-vă la momentul copleșitor, de neegalat în cinema, al contactului dintre oameni și omuleții de pe altă planetă din Întâlnire de gradul trei, capodopera lui Spielberg.

Îndopat cu zeci de seriale de televiziune și cu vandammi, brucewilliși și schwarzeneggeri, printre care se mai strecurase câte un Chaplin sau Stan și Bran, nu aveam cum să nu rămân blocat în fața Aventurii și a frumuseții sale misterioase (pe care, atunci, doar o intuiam).

Un film alb-negru în care personajele nu se băteau, nu glumeau, nu râdeau, de fapt aproape că nici nu vorbeau și nu făceau nimic din ceea ce știam, ci doar se perindau în fața camerei (de multe ori chiar cu spatele) sau de la unele la altele și prin diverse locuri, printre care și o stâncă pustie. Nu înțelesesem nimic (abia mai târziu, după lecturi și sute și sute de filme, am realizat că ariditatea stâncii și învolburarea mării reflectă, de fapt, pustiul neliniștitor din sufletele acestor personaje marcate de spleen existențial).

Dar m-a intrigat și m-a făcut să vreau să cunosc. Și acela a fost declicul care mi-a atras boala. Dorința de a înțelege Cinemaul și, prin el, viața. Sau măcar o parte din ea.

Dacă aș fi acum în Timișoara, aș merge astăzi (marți, 26 noiembrie), de la ora 18.00, să văd Aventura, la BCUT, prezentat de același Marian Rădulescu.

Dar pentru că nu mai sunt acolo, o să-mi derulez în minte filmul și o să mă gândesc că printre spectatori se va afla cineva care va rămâne atât de uimit și marcat de ce va vedea, încât îi va fi imposibil să nu-și dorească să înțeleagă.


Aventura



Michelangelo Antonioni  - "cineastul vietii interioare"- si muza lui, Monica Vitti, iti propun o Aventura (1960), astazi la cinemateca BCUT, de la ora 18. "Traim in fiecare zi o aventura, ideologica sau sentimentala. Drama noastra este noncomunicarea" (M. Antonioni)

luni, 25 noiembrie 2013

Degringolada

"SE DESFASOARA GOGOSERII" 


2008: Guvernul hotaraste ca salile de cinema aflate în administrarea R.A.D.E.F. sa treaca în domeniul public al consiliilor locale. Si au trecut 107 cinematografe. Cu 3 exceptii, autoritatile locale au ignorat obligatiile pe care le aveau, de a pastra aceste spatii pentru proiectia de film. 

2010: Guvernul opreste transferul cinematografelor de la R.A.D.E.F. (Regia Autonomă de Distribuire şi Exploatare a Filmelor) spre autoritatile locale.  

2013: Vicepremierul Liviu Dragnea insista sa includa cinematografele în procesul de descentralizare şi să le treacă din nou în subordinea consiliilor locale. 

Nu mai intelegeti nimic? 

Stati asa, ca in 14 octombrie a.c. apare un raport al R.A.D.E.F. care arata concret care mai e situaţia cinematografelor, respectiv ca nu prea mai e mare lucru de...descentralizat. 

Are cuvantul vicepremierul Dragnea: “NU se transferă clădirile cinematografelor, pentru că majoritatea acestor imobile sunt afectate de contracte de închiriere, iar în aceste clădiri, care sunt prinse în evidenţă ca şi cinematografe se desfăşoară gogoşerii, cofetării, cluburi, discoteci şi alte activităţi de cultură de acest gen...”. 

Asadar, pana la noi ordine, cinematografele nu se mai descentralizeaza. Ati putea zice ca recenta Petitie a Cineastilor a avut succes (nume grele din cinematografie, intre care Ada Solomon, Tudor Giurgiu, Cristi Puiu, propuneau ca 26 de sali din cele 37 ramase sa fie reunite intr-o retea de difuzare a filmelor de arta, in subordinea CNC  -Centrul National al Cinematografiei- si a Ministerului Culturii). 

Dar nu este o victorie a cineastilor, nici a RADEF, a nimanui. In continuare, pierd oamenii care vor sa vada si alte filme in afara de ce ruleaza in multiplexuri. Pentru ca nu apar alte solutii viabile, concrete. In continuare sunt condamnate la paragina, asa cum spunea alalteieri Ada Solomon la radio. O spune si Cristi Puiu: "...la CNC este o degringolada acum, e degringolada in Ministerul Culturii si se iau decizii anapoda, asa, dupa ureche".

Degringolada va continua cata vreme situatia nu se lamureste printr-un cadru legislativ fara ambiguitati (care sa nu mai lase spatiu pentru jonglerii). Pentru autoritati (locale sau nationale) acesta cinematografe au fost privite de-a lungul anilor mai mult ca afaceri imobiliare (cladirile fiind situate in pozitii centrale, ravnite de afaceristi) si bomboane pentru clientela politica, decat ca locuri unde "se desfasoara cultura". R.A.D.E.F., (care acum are obraznicia sa strige Hotul!) este regia care a adus (mai mult sau mai putin intentionat) cinematografele in situatia de a "desfasura gogoserii", inchiriind cinematografele sau instrainandu-le in urma unor tranzactii  dubioase. 

Exemplul cel mai recent si mai flagrant este cu cinema Studio din Timisoara, ultimul cinematograf care s-a inchis in oras (localizat in punctul 0 al urbei). Din informatiile aparute in presa si din interpelarea pe care un deputat timisorean a facut-o la Ministerul Culturii reiese ca Studio ar fi fost folosit drept monedă de schimb de către R.A.D.E.F., care ar fi avut de achi­tat 200.000 de euro datorie unei femei, locatara într-un bloc de nefami­lişti. Doamna respectiva a devenit proprietara Studio anul trecut. Inca nu se cunosc imprejurarile prin care o regie de stat se poate imprumuta de la o persoana particulara, dar speram ca se cerceteaza. In raportul din octombrie, in dreptul cinematografului Studio e trecuta acum firma SC TOKA Imobiliar, firma inregistrata in Timisoara. 

Ce cautam noi in toata povestea asta?

Incep sa ma intreb si eu. Dupa cum probabil ati aflat deja (in vreo zece randuri), am depus un proiect de cinemateca la Primaria Timisoara. Am anuntat cat se poate de deschis ca ne gandim la unul din cinematografele din patrimoniul R.A.D.E.F. care ar fi revenit Primariei. Dar a venit noua rasturnare de situatie (a patra, in cinci ani). Dupa care, puteti sa uitati...

Saptamana trecuta am primit un chestionar de completat din partea Institutului Intercultural Timisoara pentru "studiul ofertei culturale locale".  Au fost mai multe intrebari cu privire la problemele cu care ne confruntam. Azi am citit din nou raspunsurile mele si am observat ca o idee se repeta aproape obsesiv: 

 "...legislatia culturala in ceea ce priveste domeniul cinematografelor este atat de deficitara, incat a permis ca, in 20 de ani, din reteaua de cinematografe de stat (R.A.D.E.F.) sa nu mai ramana decat 1 din 13 cinemauri cate a avut Timisoara"

"...daca s-ar clarifica la nivel central situatia vechilor cinematografe de stat, daca s-ar crea o retea de cinemateci la nivel national care sa fie viabila, atunci ar fi sperante. Deasemenea, situatia trebuie clarificata la nivel local si puse baze noi, clare si solide...

"...nimic coerent si de durata nu se poate face fara elaborarea unei strategii culturale nationale, in cadrul careia sa functioneze o astfel de cinemateca"...

"...actuala legislatie romaneasca in domeniul culturii intretine incoerenta si imposibilitatea de a face proiecte/planuri /prognoze pe termen lung, descurajeaza initiativa in domeniul culturii". 

Cata vreme lucrurile vor merge in continuare ca un ping-pong cu peretele (intre diverse institutii, ministere, municipalitati, regii si guverne), cu regulile schimbandu-se de la o luna la alta, iar cei care le incalca scapand nepenalizati, noi zicem pas. Preferam sa stam pe tusa inca 20 de ani decat sa intram intr-un asemenea joc.  

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

La Grande Belezza: da capo al fine


La Grande Bellezza (Paolo Sorrentino, 2013) incepe in forta, incepe cu un bang!, incepe ca un foc de tun care te ia pe sus (asa cum scria si Felix in cronica lui exuberanta).




Semnatura maestrului vine la final, cand echilibreaza inceputul grandios cu un generic duios, filmat dintr-un singur cadru, care te plimba pe sub podurile "cetatii eterne", sugerand ca "marea frumusete" din titlu ar putea fi (si) Roma. Ne reaminteste motto-ul si astfel cercul se inchide: "Calatoria face imaginatia sa lucreze; restul e iluzie si oboseala".




Mda, un capolavoro, da capo al fine.

Afisul zilei: Monty Python Reunion


Legendarii Monty Python se reunesc pentru un nou show live, dupa cum au anuntat oficial aici supravietuitorii Terry Gilliam, John Cleese, Eric Idle, Michael Palin si Terry Jones. Ultimul a fost in 1980 (anul nasterii mele), deci tehnic e primul lor show la care as putea fi spectator. Daca urmatorul va fi tot peste 33 de ani, nu cred ca il mai apuc.




 

vineri, 22 noiembrie 2013

Trailerul zilei: Nymphomaniac

Ultima provocare a lui von Trier, anuntata a debuta pe ecrane chiar de Craciun, si-a dezgolit primul trailer oficial. Controversele insa au aparut cu ceva zile inainte. Se pare ca director's cut-ul autorului (5 1/2h) nu e pe gustul distribuitorilor asa ca filmul din cinemauri va fi o varianta in doua parti pieptanata la 4 ore si deci mai accesibila. Nymphomaniac nu se va califica nici pentru competitia de la Cannes, fiind lansat in 25 decembrie.


Nymphomaniac Official Trailer from Zentropa on Vimeo.


Vinerea animata: Naufragiati acolo


Somewhere (2013) from Nicolas Ménard on Vimeo.

MOOON from James Kwan on Vimeo.

Adrift from Simon Thelning on Vimeo.

joi, 21 noiembrie 2013

La cald: La grande bellezza (2013)


La grande bellezza (2013)

"My heart's in the Highlands, my heart is not here,
My heart's in the Highlands a-chasing the deer
Chasing the wild deer, and following the roe;
My heart's in the Highlands, whereever I go."

Dupa o seara buna cu doua showuri de comedie extraordinare (Eddie Izzard: Force Majeure(2013) si Reginald D. Hunter Live (2011) ) + ciocolata + alte fire de curent alternativ legate la cap, m-am incumetat sa vad noul film al lui Sorrentino. Randurile de mai jos sunt gandurile mele "la cald". Nu va asteptati la mare fluiditate sau la un review bine facut.

O scena introductiva care te face sa te lipesti de ecran ca un plasture. De la "Post tenebras lux" nu am mai vazut asa un inceput bun si captivant. Direct cu ingredientele de soi: duende, saudade, magnetism, allegria, commedia dell'arte.

Acting fabulos pana la ultimul figurant, coloana sonora vibranta si aleasa cu bun gust, imagine si camera de "liga cea mai mare". Mi-e teama ca e un film care a trecut subestimat/subapreciat.

Nemasurata tristete vesela (probabil italiana) a calului campion de cursa lunga, care se trezeste ca visul lui e adevarat: fuge in directia opusa, desi restul de cai fug in paralel cu el, sa sporeasca senzatia de realism ! E vorba de o constructie escheriana. Pista e o constructie escheriana. Calul isi pune papion si imbratiseaza iluzia. Calul campion nu e dezamagit de pista, e dezamagit de herghelie. Calul campion e nebun. E nebun pt altii dar bun pentru el.

E fara discutie unul din filmele grele, cu efect de dalta, din ultima vreme. E calul Sorrentino care a decis sa alerge in directia lui, ca aia e directia buna.

Daca in romanul lui Kafka, un om se metamorfozeaza in gandac, in filmul lui Sorrentino asistam la transformarea inversa: un gandac se transforma in om.

Filmul are un efect constructiv, dar scenele care-l alcatuiesc sunt deconstructiv-pensative, la nivel micro si macro. E ca si cum ai reusi sa faci orfelinate pentru copii din bombe dezafectate.

Inclusiv pelicula glossy de revista scumpa e bine aplicata, sa sublinieze iluzia. Ritmul - durata - vignetele, au o fluiditate magica. Intelepciunea, cinismul, suprarealismul, grotescul si alte unelte ale traditionalului cinema italian bun si supra-emotiv, sunt bine predate de inaintasi si primite de Sorrentino intr-un ritual ascuns noua, privitorilor ! Noi vedem si simtim doar urmele lor. Ras cu plans, balega de manz ! Marea frumusete e peste tot, dar nu intr-un (b)loc, ci in aschii mici si transparente. Sa ne bagam sub mese, sa cautam aschiile !

Multe scene memorabile, mai ales cea cu fetita care picteaza panza aia mare, fortata de parinti. Sau cea cu el la inmormantare, cand nu se poate tine de "concept", de plan. Si multe altele ... Ca si "Reality"-ul lui Garrone, filme dupa care nu mai poti sa dormi. Filme care sufla, canta, chicotesc, in registre si intensitati diferite pe toate layerele de perceptie umana.

DE NERATAT ! ( disponibil pe sursele alternative )
Toate filmele lui Sorrentino sunt de neratat.

miercuri, 20 noiembrie 2013

Vinerea animata de azi: Oh Willy ...

O animatie mult prea buna si adanca - iese din coada si trece
direct aici, in lumina. Pentru ca nu ma pot abtine.

Blade Runner - editia in acuarele

Un montaj video de 35 de minute alcatuit din 12.597 de cadre constand in picturi in acuarele de dimensiunea 1,5x3 cm si din care rezulta o reimaginare personala a filmului lui Ridley Scott. Un exemplu fascinant al capacitatii cinemaului de a transfigura, de a inspira si de a se metamorfoza. Autor: Anders Ramsell.




marți, 19 noiembrie 2013

The Three Faces of Eve (1957)

Black and White in one body

Primul film care trateaza nu doar artistic dar si stiintific tulburarea de identitate disociata (sau personalitatea multitpla) a fost drama din 1957, The Three Faces of Eve, a regizorului-scenarist Nunnally Johnson. Bazat pe insemnarile celor doi psihiatri care au tratat-o pe cea care a inspirat personajul Eve, filmul este anuntat inca din prolog, prin vocea si gravitatea naratorului (un faimos jurnalist si om de radio britanic, Alistair Cooke) ca este o poveste adevarata dupa un caz real. Bineinteles, numele erau schimbate iar in rolul principal o descopeream pe, la vremea aceea, necunoscuta Joanne Woodward, a carei interpretare vie si memorabila a unei femei cu trei personalitati distincte a fost recompensata cu un Oscar si un Gob de Aur in 1958.


Filmata in alb-negru, pelicula - acum reconditionata digital - dezvaluie o imagine percutanta din punct de vedere estetic, sugerand o tratare stilistica a subiectului si nu doar una de document. Filmul e construit pe tipar melodramatic, introducand personajul principal Eve White (Woodward) ca o femeie modesta si timida, confruntata cu o problema psihica pe care nici macar psihiatrii nu o cunosc decat din auzite. Aflata in vizita la doctor (Lee J. Cobb) impreuna cu sotul ei, Eve se plange de migrene si amnezii ca si de momente de timp lipsa. Sotul ei confirma ca uneori parca nu e ea iar faptul ca au un copil impreuna complica lucrurile.

Conflictul e astfel dozat incat sa puna, gradual, din ce in ce mai multa presiune atat pe Eve cat si pe sotul ei si chiar pe doctorul Luther. Cand a doua personalitate a femeii, Eve Black, isi face aparitia, caracterul acesteia e atat de jucaus, provocator, iresonsabil si pus pe distractie incat toti suspecteaza ca e o farsa. Dedublarea convinge insa ca e o manifestare a unei tulburari mentale, caci Eve nu-si aminteste nimic din ce face cand e condusa de jumatatea ei intunecata, pasionala si cam usuratica. Izolarea ei in scopul tratamentului are drept efect distantarea de fiica si pierderea sotului ca si predarea sa tot mai deasa in mainile Evei Black.



Psihiatrul care o trateaza remarca insa in sedintele lor de terapie ca ambele personalitati au o problema in rememorarea trecutului inainte de varsta de 6 ani. Mai mult, de la o vreme si Eve Black pare sa experimenteze aceeasi oboseala si aceleasi momente de timp lipsa. Lucrurile se lamuresc cand o a treia personalitate isi face aparitia, Jane, o femeie inteligenta, calma dar cu propriile amnezii. Convins ca la baza fracturii exista un eveniment marcant petrecut in copilarie, doctorul o impinge pe Eve sub hipnoza pentru a confrunta sursa acesor fracturi si adevarata ei personalitate. Iar rezultatul e total neasteptat si destul de emotionant.


Pentru un film de 90 de minute, The Three Faces of Eve e surprinzator de ofertant, conturand o viziune poate usor melodramatica dar destul de clara asupra calvarului pe care-l presupune o tulburare de personalitate si asupra consecintelor (nu intotdeauna fericite) pe care le produce in vietile celor implicati. Memorabila este insa interpretarea Joannei Woodward care aluneca gratios intre roluri si stari, de parca ar fi cel mai simplu lucru din lume.

Jubilee


Numarul 50 al revistei mele favorite, Little White Lies, a plecat de la intrebarea: "cum ar arata ultimii 50 de ani de cinema in doar 50 de cadre". La joaca asta au fost invitati 50 de cineasti si scriitori despre film, carora li s-a incredintat un an intre 1964 si 2013. Apoi trebuiau sa aleaga un film (unul cu rezonanta personala) pe care sa-l reduca la un singur cadru. In lista asta selecta se numara si doua filme romanesti.

Despre Moartea domnului Lazarescu (Cristi Puiu, 2005) scrie Calin Netzer (Pozitia Copilului):

"Felul in care trateaza esecurile sistemului medical sunt secundare fata de povestea principala a unui batran care moare. M-a impresionat modul in care e spusa. E un film despre esecul colectiv si esecul unui individ, o calatorie intr-un fel de iad - Dante, prenumele domnului Lazarescu, nu e intamplator."



Despre 4 luni, 3 saptamani si 2 zile (Cristian Mungiu, 2007) scrie regizorul suedez Lukas Moodysson (Lilja 4-ever):

"Viata e confuza si rareori stiu ce gandesc si simt. Acesta e unul din motivele pentru care imi place 4 luni, 3 saptamani si 2 zile: este confuz. Afirma foarte clar ca avorturile ar trebui permise si ca e un drept fundamental si ca societatile unde avorturile sunt ilegale sunt societati groaznice. Dar in acelasi timp afirma foarte clar ca avorturile sunt ingrozitoare si ca un foetus este o fiinta umana - foarte mica si neterminata, dar totusi o fiinta umana. Filmul a creat un conflict in mine. Unul dureros, dar totusi bun."




luni, 18 noiembrie 2013

Pelicula Zilei: Azul oscuro casi negro


Ce au in comun baletul, filmul spaniol si varstnicii?
Urmatorul eveniment Pelicula Culturala.

Care eveniment ofera, ca de obicei, un film special (Albastru inchis aproape negru), intr-un loc special (sala de repetitii a baletului Teatrului si Operei Nationale din Timisoara), pentru o cauza speciala (biletul de acces consta in alimente-ulei/zahar-pentru 55 de varstnici). Joia viitoare, pe 28 noiembrie, ora 19.00. Detalii aici.






Spagatul epic

 "...o pereche de picioare concepute pentru a sfida legile fizicii..."



vineri, 15 noiembrie 2013

Primăria Timișoara ne dă un răspuns vis a vis de înființarea unei cinemateci la Timișoara

Asociaţia Marele Ecran, Pelicula Culturală și Asociația Camera 4 au primit un răspuns săptămâna aceasta de la Primăria Municipiului Timișoara, la proiectul depus în data de 9 octombrie 2013, pentru înființarea unei cinemateci la Timișoara.

În scrisoarea trimisă, Primăria subliniază implicarea pe care a avut-o în ultimul an în susținerea proiectelor ce vizează promovarea filmului european, românesc și de autor precum și interesul ei pentru crearea unei cinematograf de artă în orașul nostru.

Deoarece discuțiile cu RADEF sunt blocate de câteva luni în lipsa unui consiliu de administrație, Primăria a declarat că există discuții avansate pentru alocarea unui alt spațiu pentru înființarea acestui proiect.

„De asemenea, susținerea de către autoritatea publică locală a acestui proiect implică pe lângă atragerea de fonduri europene, (...) și susținerea financiară de către bugetul local, care va fi cuprinsă în exercițiul bugetar al anului 2014.” a declarat domnul Vice-Primar Dan Diaconu.

„Mulțumim primăriei pentru răspunsul dat și pentru sprijinul acordat până în prezent la promovarea filmului european, românesc și de autor la Timișoara. Considerăm însă că efortul trebuie continuat pentru ca acest tip de filme să aibă o casă permanentă în orașul nostru și nu ocazional, în condiții improprii, în diferite locuri din oraș. Timișoara merită să fie în primele 3 orașe din țară și în ce privește filmul de calitate!“ au declarat inițiatorii proiectului.

Având în vedere că în primăvara anului viitor urmează să se lanseze linii de finanțare care vizează dezvoltarea de noi cinematografe, solicităm primăriei să ia o decizie privind spațiul destinat înființării acestuia, până în februarie anul viitor, pentru a putea accesa cu succes respectivele fondurile.

Este cu atât mai important cu cât Uniunea Europeană alocă o atenție deosebită pentru sprijinirea cotei de piață a cinematecii europene (distribuția filmelor europene reprezentând 30% din piața filmelor din Uniunea Europeană), precum și acțiunilor de creștere a audienței pentru filmul de autor, european, dar și non-european.[1] De asemenea, este important să creem acest spațiu pentru a susține candidatura orașului la titlu de Capitală Culturală Europeană într-o manieră serioasă, care să dovedească continuitate, cu un impact pozitiv de lungă durată asupra obiectivelor de dezvoltare economică, socială, turistică și urbană.

Inițiativa înființării unei cinemateci la Timișoara este susținută de o serie de instituții de cultură locale și naționale printre care Institutul Francez, Ambasada Spaniei în România, Institutul Polonez din București, Consulatul General al Serbiei la Timișoara, Consulatul General al Germaniei la Timișoara, Festivalul Plai, Atelier 1.

Pelicula Culturală împreună cu Asociația Marele Ecran și Asociația Camera 4 au creat un chestionar online pin care strânge semnături pentru susținerea proiectului înaintat primăriei pentru înființrea unei cinemateci la Timișoara. Vă invităm să vă exprimți opinia și să-l daţi mai departe celor interesați.


Cadou de la Cristian Mungiu


Ieri, in ziua cand implineam cinci anisori de prezenta online, am primit o dedicatie pentru Marele Ecran pe box-setul Dupa Dealuri chiar din partea regizorului Cristian Mungiu. Inainte de asta, am avut bucuria unei discutii tete-a-tete de aproape o ora despre cinematografele romanesti, cinemateca si experienta Cannes.


Vinerea animata: La vanatoare ... ca la vanatoare


Boris - Le Bien Chasser - Episode 1, L'Appeau d'Problème from Kawa Paris on Vimeo.

Boris - Le Bien Chasser - Episode 2, Derrick et La Grosse Pêche from Kawa Paris on Vimeo.

joi, 14 noiembrie 2013

Cinci ani pe Marele Ecran


Pe 14 noiembrie 2008 incepeam sa publicam primele cronicute naive pe Marele Ecran. Cinci ani mai tarziu inca scriem, poate mai putin naiv ca-n primii ani dar, speram noi, cu acelasi entuziasm. Scriem in continuare (despre) ce vedem si nu ezitam sa dam socoteala despre ceea ce scriem. Cand am pornit nu aveam insa vreo idee unde exact vom ajunge iar daca am invatat un lucru acela ar fi ca uneori ajunge sa visezi un inceput de vis si, daca e interesant, altii se vor alatura ajutandu-l sa se materializeze.

Azi blogul Marele Ecran implineste cinci ani de prezenta in online iar daca existenta lui a avut vreo insemnatate dincolo de implinirea orgoliilor personale ale celor care scriu pe el asta doar cei care-l citesc o pot aprecia. Noi am incercat sa ne facem treaba cat mai bine. Si vom continua sa incercam, macar inca cinci ani de-acum incolo. Fiti cu ochii pe noi!

Si pentru ca nu se poate aniversare fara cadouri, azi a venit si raspunsul Primariei la cererea noastra depusa luna trecuta:

"La ora actuala suntem in discutii foarte avansate pentru identificarea unui spatiu care sa reprezinte cat mai bine proiectul de cinemateca atat din punct de vedere al amplasamentului, al locatiei propriu zise, cat si din punct de vedere al sprijinului financiar pentru demararea unui asemenea proiect.
De asemenea, sustinerea de catre autoritatea publica locala a acestui proiect implica pe langa atragerea fondurilor europene, (...), si sustinerea financiara din bugetul local care ca fi cuprinsa in exercitiul bugetar al anului 2014.
Ma bucura initiativa civica si implicarea culturala a asociatiilor Marele Ecran, Pelicula Culturala si Camera 4, care prin redactarea proiectului cultural si a scrisorii de sustinere "Noi credem in cinema" au reusit sa constientizeze societatea civila, ONG-uri si institutii de necesitatea unei cinemateci in Timisoara." (Dan Diaconu, Viceprimar)





Moment publicitar cu Martin Scorsese si Wes Anderson


Daca televiziunile ne-ar 'deranja' doar cu pauze publicitare cinematice ma indoiesc ca lumea ar mai schimba programul. Mai jos Martin Scorsese evoca romantismul si lejeritatea anilor '50 in incantatorul New York filmat in alb-negru iar Wes Anderson inunda un tainic si obscur orasel de provincie italian cu stilul sau personal de a colora orice intamplare intr-o poveste, omagiind totodata un slapstick vechi de 50 de ani, Pantera Roz (1963).

"Street of Dreams" a Martin Scorsese picture - Director's cut
ad for Dolce & Gabbana The One
starring Scarlett Johansson and Matthew McConaughey





"Castello Cavalcanti" by Wes Anderson
ad for Prada
starring: Jason Schwartzman and Giada Colagrande




+ bonus: cea mai 'inaltatoare' şpagată pe care a putut s-o faca J. C. van Damme in intreaga sa cariera a oferit-o intr-o reclama la camioanele Volvo. Sa vezi si sa nu crezi.

Déjà Vu cu Dan Chişu

Dan Chişu este un cineast ambiţios, chiar dacă întârziat. Atât de ambiţios, încât în 2013, la 58 de ani, a ajuns, cu Déjà Vu, la al patrulea lungmetraj regizat, după Websitestory (2010), Ursul (2011) şi Şi caii sunt verzi pe pereţi (2013). Şi mai are încă unul pe ţeavă pentru anul viitor, Bucureşti NonStop.

Este o aglomerare de filme produse aproape în totalitate fără bani de la CNC (excepţia o reprezintă Ursul), care denotă, probabil, o tentativă de recuperare a unui timp pierdut sau regretul unui start ratat. De aici, poate, şi inconştienţa şi, într-un fel, naivitatea (nu întotdeauna favorabile) cu care Dan Chişu se aruncă în proiectele sale cinematografice.

O bună dovadă în acest sens o reprezintă cel mai nou film al său, Déjà Vu, care va intra de vineri în cinematografe.

La intersecţia dintre film cu ambiţii de experiment şi exerciţiu de stil practicat în general de tineri la început de „carieră” regizorală, Déjà Vu este o experienţă care se salvează pe alocuri de pericolul banalităţii în special datorită distribuţiei – Ioana Flora, prezentă aproape în toate cadrele, şi, într-un rol mai mic dar percutant, Mirela Oprişor, două din cele mai bune tinere actriţe de film din România -, dar şi unei lejerităţi care testează pe alocuri farsa, cu rezultate surprinzătoare.

Déjà Vu este filmat exclusiv din perspectiva vizuală a protagonistului (POV), Mihai (interpretat de Dan Chişu), al cărui chip nu este arătat în niciun moment, dar a cărui voce este prezentă în dialogurile cu amanta sa, Tania (Ioana Flora).




Actriţa a avut o experienţă similară în Pescuit sportiv (acolo POV-ul încercat de directorul de imagine Adrian Silişteanu şi de regizorul-scenarist Adrian Sitaru trecea de la un personaj la altul), numai că Dan Chişu duce ideea la extrem şi nu foloseşe un operator – îşi dirijează singur camera, pe care o are ataşată într-o cască uriaşă pusă pe cap (informaţie dezvăluită la proiecţia de presă a filmului).

Este dimineaţa devreme, iar Mihai, a cărui profesie este doar sugerată, se află în luxoasa sa vilă din Bucureşti împreună cu Tania. Cei doi au o relaţie de aproape trei ani, pe care Mihai pare în sfârşit dispus să i-o dezvăluie soţiei sale, vedeta Valeria (Mirela Oprişor), spre a cărei locuinţă din apropiere de Bucureşti pornesc cei doi amanţi.

Cu o structură clasică şi împărţit în trei segmente bine delimitate – pregătirile de dimineaţă din prima casă, drumul cu maşina şi întâlnirea în trei din a doua locuinţă -, filmul se străduieşte să propună câteva idei despre nehotărârea masculină şi capriciile femine, despre apropierile şi respingerile dintr-un cuplu, despre imposibilitatea de a ieşi dintr-o anumită repetitivitate emoţională şi chiar despre cinema (mai degrabă la prima mână).



Numai că ideile nu sunt atât de original lansate încât să merite o atenţie sporită. Mai ofertantă este încercarea, pe alocuri reuşită, de a experimenta farsa, pe care Ioana Flora şi Mirela Oprişor par a o accepta cu o voluptate a jocului.

Déjà-vu-urile sunt redate rudimentar, în timp ce unele inadvertenţe tehnice şi scăpări scenaristice, dar şi improvizaţii vizibile trag în jos un film care pare mai mult o tentativă de a satisface un capriciu al regizorului-scenarist, decât de a se erija în discurs cinematografic demn de reţinut.         

miercuri, 13 noiembrie 2013

Shortul zilei: ∞th floor

∞th floor
( disponibil in HD )


A short film by Alexandra Girbea
with: Alexandra Girbea, Laura Colomban, Razvan Rotaru
camera: Mihai Dragomir and Marieke Helmus
Sound: Makunouchi Bento,  http://www.makunouchibento.bandcamp.com



Astazi: Documentar si adevar




"Consider ca nu exista documentar adevarat. Chiar si la documentarul observational, realizatorul intra cu camera in spatiul personajului. Filmandu-l, ii schimbi viata intr-un anumit fel. Intrand in intimitatea personajului, acesta ajunge sa faca niste lucruri influentat de relatia pe care o are in acel moment cu operatorul si camera lui. Chiar daca uita la un moment dat ca tu esti acolo, de fapt, nu uita total. Personajul nu va fi influentat doar daca doarme, daca este handicapat si nu-si da seama sau nu stie ca este filmat, dar aceste situatii creaza mari probleme morale, pentru ca filmezi fara acordul celui in cauza. (...) Cand alegi un cadru, ai exclus ceva, cand alegi un fragment de realitate, ai exclus alte fragmente. La aceasta se adauga modul in care insirui aceste fragmente si comentariul pe care il pui. In permanenta alegi, iar prin alegerea mea, de fapt, eu manipulez. Realitatea are atatea fatete si este atat de complexa, incat prin simpla mea alegere eu ghidonez privitorul spre ceea ce vreau sa spun. E doar privirea mea, nu e o privire universal valabila, nu e privirea lui Dumnezeu. Nu poti sa privesti realitatea decat cu subiectivitate, chiar daca zici ca esti obiectiv".
(Anca Damian)

"Documentaristul are o mare problema, aceea ca trebuie sa se "vada" cat mai putin. Cand vrea sa fie "vazut", trece pe eseu, jucarie filmica; cand vrei sa te vezi, falsifici un pic si oamenii nu te cred, nu merg cu tine: asista la reprezentatie."
(Laurentiu Damian)

"In filmul romanesc actual se poate observa ceva foarte interesant: fictiunea este orientata spre realism accentuat si narativ, unde importante sunt povestea si jocul actorilor, iar in documentar isi face loc foarte puternic, in mod paradoxal, viziunea personala a autorului. Se pune intrebarea: cand si cat ai dreptul sa recreezi realitatea? Atunci cand vezi o scena, care este importanta pentru filmul tau si nu vrei sa o pierzi, mi se pare absolut firesc sa o recreezi identic pentru a-ti construi povestea. Astfel, documentarul devine fictiune, in care personajele isi joaca propriul rol."
(Adina Pintilie)

Pentru alte dialoguri pline de seva despre dilemele autorilor de film documentar, procesul de creatie si istorii inedite din lumea filmului, veniti diseara de la 18.30, la Carturesti (Mercy), pentru lansarea volumului Documentar si adevar de Lucian Ionica. 13 dialoguri cu cineasti importanti, 13 intalniri de exceptie, pe 13 noiembrie (hai ca mi-a iesit si o rima!). Cu aceasta ocazie va fi proiectat si filmul Adinei Pintilie, Nu te supara, dar... (2007, 50 min.)

Trailer-ul zilei: Stranger by the lake


L'inconnu du lac/ Stranger by the lake nu a ajuns la noi cu filmele de la Cannes. Bine ca a ajuns trailerul. Despre filmul lui Alain Guiraudie am scris, la cald, AICI.




marți, 12 noiembrie 2013

'We'll survive it, one way or another'







Grand Prix (1966, r. John Frankenheimer)

Lansare de carte: Documentar si adevar


"Sunt creatori care si-au trait cu energie, cu bucurie, cu talent si curaj profesiunea. Cred in ea. Sunt bine cunoscuti in lumea filmului. De fiecare data traim starea de umilinta: de ce n-am stiut mai mult despre aceste filme, despre acesti regizori extraordinari, despre creatiile lor. Lucian Ionica ne da sansa unor intalniri de exceptie." (Cornel Ungureanu)

Iar aceste intalniri sunt cu: Dan Alexe, Thomas Ciulei, Moscu Copel, Anca Damian, Laurentiu Damian, Stefan Fischer, Razvan Georgescu, Florin Gioroc, Florin Iepan, Adina Pintilie, Sabina Pop, Alexandru Solomon si Marian Voicu.

Cartea profesorului Lucian Ionica, Documentar si adevar - Filmul documentar in dialoguri (Editura Institutul European, 2013) "ofera o privire in interior: veti putea urmari procesul de creatie in intimitatea lui, avand drept ghizi pe cativa dintre cei mai importanti regizori de film documentar". Miercuri, 13 noiembrie, de la 18.30 se lanseaza la Carturesti (Mercy). Invitati: Viorel Marineasa, Constantin Parvulescu si Cornel Ungureanu. Cu aceasta ocazie se va proiecta filmul Adinei Pintilie, Nu te supara, dar...

Gasiti mai multe motive pentru a nu rata aceasta intalnire in recenzia lui Ionut Mares.



Un film de Palme d'Or la BCUT

Pe la jumătatea filmului Blow-Up (1966), Thomas, fotograful jucat de un dezinvolt David Hemmings, este în atelierul său împreună cu Jane, interpretată de Vanessa Redgrave.

Pe fundal de jazz, cei doi împart o țigară. Jane începe să dea din cap în ritmul melodiei, într-un gest instinctiv, necontrolat, aproape spasmodic.

Atunci David îi spune: ”Încet. Ascultă și nu te mișca. Împotriva ritmului”.

Este secvența care mi-a rămas cel mai puternic în minte după prima vizionare a filmului, în urmă cu câțiva ani (de atunci au mai urmat vreo două vizionări, printre care și una impecabilă într-o sală de cinematecă din Bruxelles).

Chiar și acum, secvența mi se pare una cheie. Este, dacă vreți, o ars poetica, atât a lui Thomas, protagonistul din acest film pornit de la o scriere a lui Cortazar, cât și a lui Antonioni însuși, care, prin filmele sale înaintea vremurilor, a fost împotriva curentului și în favoarea unui cinema contemplativ (să nu uităm că, în 1960, Aventura fusese huiduit, dar și premiat la Cannes).  

Îndemnul la nemișcare, la rezistență împotriva ritmului îl definește pe Thomas, singurul capabil să vadă detaliile esențiale acolo unde ceilalți sunt prea anesteziați moral pentru a le mai sesiza.

Este vorba, în primul rând, de detaliul crimei surprinse întâmplător de aparatul de fotografiat. Detaliu care cântărește cât un tratat despre ce înseamnă să cauți dincolo de aparențe, despre tragicul din spatele lejerității vieții.

Mai este, apoi, mingea invizibilă din jocul de tenis al celor doi clovni, joc în care David Thomas se lasă prins, în finalul fără egal al unui film care, așa cum am citit undeva, a devenit instantaneu un clasic (Anul acesta s-au împlinit 47 de ani de când Blow-Up câștiga Palme d'Or la Cannes).

Blow-Up (trailer) este proiectat marți, 12 noiembrie, de la ora 18.00, la BCUT, în cadrul miniseriei de filme italiene alese de Marian Rădulescu.





luni, 11 noiembrie 2013

Trei Pamflete


Recent, am vazut trei filme care ofera un insight profund in sufletul balcanic/slav si o analiza clinica a tesuturilor canceroase din societatile est-europene post-comuniste. Dupa cum zice waka_x (care a insistat sa le vad), filmele astea arata ce a facut comunismul cu generatia parintilor nostri, cu efecte pe care inca le vedem la lucru. Toate sunt satire, toate au elemente de comedie neagra si toate ar trebui sa fie material didactic in scoli.

1. Drogowka /Traffic Department (Polonia, 2013, de Wojtek Smarzowski) arata exact ce e coruptia. O pandemie care infecteaza tot: de la copiii care blatuiesc un meci de fotbal pentru maruntis si pana la cele mai inalti functionari ai Comisiei Europene, care fac autostrazi doar pe hartie si incaseaza comisioane grase. Practic, vorbeste despre tot ce-i mai rau in Romania. In acelasi timp, vedem ca lucrurile astea nu se intampla doar la noi. Este o demonstratie de forta (si cu mult umor) a faptului ca daca intri in hora compromisurilor nu mai poti iesi, realizata cu mijloacele unui thriller modern impecabil scris, jucat si regizat. Pe lista cu regizorii contemporani pe care trebuie sa-i urmaresc, W. Smarzowski a urcat foarte sus.


 
2.  Ya Tozhe Hochu / Me Too (2012, Aleksei Balabanov) e cea mai hitra si "neserioasa" din satirele astea trei, dar neseriozitatea intentionata ascunde de fapt niste sageti foarte ascutite. "Cautarea fericirii intr-o lume fara speranta" e luata la misto. Scenele, dialogurile si personajele (killerul mistic, muzicianul ratat, profetul de la tv, prostituata caita) sunt simultan suprarealiste si dureros de realiste. Nu stii daca e un omagiu ludic sau o parodie la Calauza lui Tarkovski. Misterul asta face bine filmului. Din pacate, misterul se opreste aici pentru Balabanov (Brat, Cargo 200) fiindca a murit de infarct in mai, anul acesta. Daca as fi adeptul conspiratiilor, as suspecta acest infarct ca pe o lichidare a unui regizor care a aratat Rusiei o oglinda si care se pregatea sa faca un film despre Stalin (portretizat ca un lider interlop). Dar prefer sa cred ca Balabanov a gasit "Clopotnita Fericirii"din Me Too si s-a teleportat cu ea.




3. Balkanski Spijun (Yugoslavia, 1984, de Dusan Kovacevic). Intriga ar putea fi la fel de bine premisa pentru o farsa americana, genul jucat de Martin Lawrence. O pereche de pensionari gazduiesc in casa lor un fost emigrant in Occident care se intoarce in tara sa-si faca un rost (un atelier de croitorie). Banuindu-l de activitati de spionaj, stapanul casei (uriasul Bata Stojkovic) isi asuma "cu toata vigilenta si responsabilitatea" misiunea de a-l fila 24/7. Doar ca nu e o comedie cu shpioni amatori. E tragedie cu pioni, care suna la politie sa-si toarne vecinii, care toarna gaz pe capra vecinului si ii dau foc. E "conu Leonida fata cu reactiunea" pe acid si rakia. Nelipsita fanfara din filmele sarbesti functioneaza aici ca un cor grecesc care puncteaza tragedia si paranoia. E filmul despre "oamenii de bine" care se sacrifica pentru "binele patriei", fara sa-i fi chemat nimeni la lupta. Perversiunea suprema a sistemului comunist e ca nu mai trebuie sa intervina "organele": stim NOI ce avem de facut si e de datoria noastra de buni cetateni sa raportam, sa actionam si sa ii suprimam pe cei ce ies din rand. Dincolo de umorul slapstick, dincolo de satira muscatoare, te loveste subversivitatea filmului, ca in acel cadru in care 6 "agenti Smith" cu palarie si mustata se intersecteaza cu 6 punkisti. Nu poti sa nu te intrebi cum au putut face asa ceva in 1984. Si de ce noi nu am putut.

  

Corespondente


Aceleasi subiecte, abordari diferite.
Au iesit la distanta mica: A Hijacking (Danemarca, Tobias Lindholm) si Captain Philips (S.U.A., Paul Greengrass). Un thriller psihologic senzitiv si (care foreaza in adancime si pe diverse planuri ale dramei) vs. un thriller de actiune big-budget.


In Romania, ies la o saptamana distanta Heli (Mexic, Amat Escalante) si The Counselor (S.U.A. & U.K, Ridley Scott). Ambele trateaza despre instincte si consecintele lor, moarte, bani si desigur Cartelul mexican. In timp ce Escalante se concentreaza pe tsunami-ul din viata unei familii, trezita brusc sub asediul celei mai nemiloase organizatii criminale, abordarea lui Scott putem doar s-o intuim din trailer. Speranta mea legata de acest film se cheama Cormac MacCarthy (autorul romanelor The Road si No Country for Old Man), aici autorul scenariului. The Counselor e considerat  deja un flop in Statele Unite, nereusind sa-si recupereze banii in ciuda distributiei stelare.

 






sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Abisul Heli

Romania este a doua tara dupa Mexic unde Heli (de Amat Escalante) a intrat in cinematografe (de ieri). Razboiul tacit din cuplu se poarta pe fundalul razboiului civil (cartelurile de droguri) omiprezent in societatea mexicana. Un film onest si intens (ca o rana deschisa) care trebuie prins la cinema, in orasele unde va ajunge.





In cadrul Festivalului Filmului Francez, am putut vedea lungmetrajul de debut al lui Antoine Barraud, Les Gouffres (Abisul). Un film atipic fata de trendul frantuzesc al selectiei. Imersiv, straniu, iti da o stare, te trage catre marginea prapastiei, te infecteaza cu angoasa eroinei. Abisurile interioare se suprapun peste cele geografice. Profesorului Nicolae Taranu i-a evocat creatiile lui Lars Von Trier si Tarkovski. Mie mi s-a parut ca in Abisul si-au dat intalnire Polanski cu Lynch. Regizorul recunostea in fata publicului timisorean ca mai degraba s-a gandit la "Monica Vitti meets Jules Verne". In Franta, filmul lui Barraud va intra doar in 5 sali (si ei au problemele lor), abia la anul.


Asadar, in mai putin de o saptamana, la Timisoara au fost vazute doua filme ale unor regizori interesanti (ambii tineri, deschisi si naturali) inainte ca acele filme sa intre in cinematografe in restul lumii. In acelasi timp, Heli nu ajunge in multiplex la Timisoara (desi e distribuit in reteaua Cinema City). Nu stiu daca inseamna ceva, dar am vrut sa va semnalez acest paradox. 


Lectia de dans 15: Claire Denis Lavant


Cu Denis Lavant dansand pe un hit dance din anii '90: This is the rhythm of the night in Beau Travail (azi de la 16.00, la Festivalul Filmului Francez Timisoara).













Festivalul Filmului Francez: ziua Claire Denis


Claire Denis se numara printre cei mai interesanti cineasti francezi in activitate. Totodata printre cei mai putin cunoscuti. Festivalul Filmului Francez ii face dreptate, dedicandu-i ultima zi de program. Ultimul ei film, Les Salauds, a fost "adevaratul film punk" (Les Inrocks) la Cannes 2013 (TRAILER).

Timisorenii pot sa vada azi doua din cele mai frumoase opere ale ei: Beau Travail (tradus Legiunea Straina) de la ora 16.00 si White Material de la 18.00. Festivalul se inchide cu o comedie din 2012, Les Seigneurs de Olivier Dahan.

 

vineri, 8 noiembrie 2013

FFF: ziua III


A treia zi de festin francofon la Timişoara.
Putem zice deci Viaţa e frumoasă, de la 16.00. Jean Denizot descrie cu multă frumuseţe anotimpul maturizării, adică momentul în care trebuie să-ţi iei viaţa în propriile mîini.



În Două toamne, trei ierni facem cunoştinţă cu o nouă Amelie, de la ora 18. De fapt, Arman face cunostinţă cu ea. La a doua întîlnire face cunoştinţă cu un cutit in inima. E al doilea film din selecţie cu Vincent Macaigne.



Recomandarea Marele Ecran pentru o seară de vineri este road-movie-ul ataşant Ca fraţii (de Hugo Gelin), de la ora 20.



Astazi are loc si o masă rotundă cu invitatul Festivalului Filmului Francez la Timişoara, Antoine Barraud şi cinefili/connaiseuri din Timişoara. Am văzut aseară filmul lui Barraud,  Abisul şi, dacă regizorul e la fel de interesant ca şi filmul, atunci veţi fi foarte cîştigaţi de discuţie. Masa rotundă e moderată de profesorul Lucian Ionică şi va trata subiecte ca: tendinţe în cinema, cinema comercial vs. cinema de artă, alegeri artistice, alegeri tehnice (digital etc). De la ora 16.00, la Lectoratul Francez al Universităţii de Vest (parter).

Scrisoare pentru Cinematecă V


În 2012 am realizat împreuna cu Consulatul Germaniei la Timisoara trei din cele mai reuşite evenimente marca Marele Ecran: ZFANG, Ahmed la Plai şi Ahmed la Filarmonică. În scrisoarea de mai jos ne numesc "un partener serios şi de încredere". Dupa un an şi jumătate de colaborare exemplară ştiu că nu sunt doar diplomaţi cînd afirmă asta. Cuvîntul lor are greutate, pentru că ceea ce au spus aia a fost, de fiecare dată (am vrea să credem acelaşi lucru şi despre Primăria noastră, care azi ar trebui să ne dea un răspuns la solicitarea de înfiinţare a unei cinemateci). Mulţumim pentru încredere consulului Rolf Maruhn, fostului consul Klaus Olasz (acum ataşat la Ambasada Germaniei la Bucureşti) şi Corinei Dan. Uber-danke!



*această scrisoare a fost anexată la Proiectul de Cinematecă depus acum fix o lună la Primăria Timişoara


joi, 7 noiembrie 2013

Vinerea animata: Pig Sale (China)

Scrisoare pentru Cinemateca IV


Astazi e randul fratilor polonezi sa-si arate Solidaritatea cu cauza noastra.

Institutul Polonez din Bucuresti sustine proiectul de cinemateca avand "convingerea ca acest spatiu va contribui la dezvoltarea vietii culturale locale". Multumim doamnei directoare, Maja Wawrzyk.




*această scrisoare a fost anexată la Proiectul de Cinematecă depus la Primăria Timişoara

Afisul zilei: Cu capul inainte


Azi puteti (re)vedea cel mai infipt si razvratit film de Fatih Akin (la 10 ani de cand a luat Ursul de Aur). Si puteti vedea de unde a plecat actrita Sibel Kekilli inainte sa ajunga in porn-uri si Game of Thrones. Mergeti Cu Capul Inainte, de la 18.30, la Carturesti (Mercy), in cadrul seriei "Vedere panoramica - Regizori Contemporani", prezentata de Centrul Cultural German si DAAD.  Intrare fara bacsis :)

Numai ce am scris aceste randuri si mi s-a facut pofta sa ascult niste Sezen Aksu. Piele de gaina, nu alta.