vineri, 30 decembrie 2022

2-3 întrebări pentru '23

"2023 va fi un an foarte complicat, e multă uzură...

"Deja nu mai îmi văd capul și nici n-a început 2023..."

"Cred că la anu' mă mut la Cluj sau la București. Sau la munte."

Mulți oameni din cultura Timișoarei așteaptă mai degrabă anul 2024, obosiți deja după heirupul de până acum și de proiectele care se anunță. Numa' mâine nu-i poimâine. Chiar așa, poimâine începe 2023, deci vom vorbi la modul prezent despre Timișoara Capitală Culturală, după atâtea planuri, proiecții și promisiuni. Am vrut să vorbesc despre acest moment cu oamenii care fac până la urmă Capitala,  indiferent că își fac treaba independent sau în instituții, fie că au multă experiență ori sunt la început de drum. Am pregătit aceleași 2-3 întrebări, că așa rimează, pentru (plus-minus) 23 de artiști, manageri și antreprenori culturali, pe care îi admir sau pe care ar trebui să-i avem pe radar. În prima serie am vorbit cu artista vizuală Livia Coloji, poetul Alexandru Higyed, Florin Unguraș (music promoter) și actorul Otniel Floruț. Va urma!




Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta pre-2023, ai observat un rateu mai mare al orașului? 

Livia Coloji: Din contră, n-am regrete. Cred că-i mai bine că s-a mutat pe 2023, decât dacă rămânea anul de Capitală Culturală când s-a stabilit inițial...sau dacă se anula de tot. Nu numai din punct de vedere al pandemiei, ci și politic, al structurilor de suport, din toate punctele de vedere e mai bine că se întâmplă acum. Dar eu nu pot vorbi despre traume din perioada asta sau că ne-am fi lovit, ca alții, de problema finanțărilor. Activitatea noastră cu Balamuc a fost gândită în așa fel încât să nu cerem finanțări, să nu ne blocăm în foarte multă birocrație și dosare depuse. Am vrut să facem proiecte care nu cer bani. Sau să avem parteneriate care ne ajută, cum a fost cu Art Encounters. 

M.E.: Ai niște așteptări personale? Ce ai în plan pentru la anu'?

Livia Coloji: Ca grup, cred că va fi foarte fain ce se va întâmpla la Balamuc. E mai mult legat de Art Encounters și programul bienalei, nu-i legat de 2023 direct. Dar așteptările mele personale sunt în primul rând să văd comunitatea din jur cum înflorește, cum primește în sfârșit finanțările pe care le-a meritat, cum în sfârșit își implementează proiectele pe care nu și le-a permis până acum. Valul de popularitate va crește nivelul orașului, va atrage artiști și curatori din alte părți. O să fie un an de zile plin de evenimente care înainte nici nu speram că se vor întâmpla și care vor fi focusate pe lucruri care nu ar fi fost nici măcar de închipuit, după deturnarea bid book-ului inițial. Sunt niște oameni care muncesc mult pentru asta și cred că noi ca oraș merităm ceva bun.

M. E.: Cu ce crezi ca vom ramâne (sau ar fi fain să ramânem) după 2023?

Livia Coloji: Poate ar fi fain să nu rămânem doar cu o construcție nouă, deși mi-aș fi dorit ceva reabilitat. Acolo, la Depoul de Tramvaie poate vom avea și asta. Și poate o să mai avem mici infrastructuri pe ici pe colo, care să fie folosite în continuare. Sper să nu cânte greierii în 2024. Oamenii care acum s-au pornit și au avut susținere și capital de imagine, nu cred că în anul următor or să plece în vacanță. Nici bugetele nu cred că or să scadă. 

Anul care vine va fi greu din multe puncte de vedere. Inflația o să crească până la cer și economic s-ar putea să ne cam lovească. Urmările or să se vadă și în 2024. Dar nu cred că toate lucrurile vor dispărea  în noaptea dintre 2023 și 2024. Cred că anul 2023 e doar o ușă care se deschide. Ce trece prin ușa asta și ce se va întâmpla în viitor s-ar putea să marcheze orașul pe 5-10 ani. Sigur, depinde cum se mișcă lucrurile și economic și politic, fiindcă vrei-nu vrei arta e strâns legată de cele două aspecte.

Livia Coloji  s-a născut la Oravița, a studiat la Timișoara și este 1/3 din colectivul de artiști Balamuc (Loc de joacă și altele), alături de Răzvan Cornici și Ana Kun. A lucrat mulți ani in special ca ilustratoare, creatoare de frumos în general, iar de peste 2 ani e antreprenor la Gruni, unde creează bijuterii și alte obiecte de ceramică pictată. 



1.    Marele EcranAi vreun regret legat de perioada asta pre-2023, poate un rateu mai mare al orasului care merită semnalat? - sperând ca odată cu eșecurile vin poate și lecțiile...

A   Alexandru Higyed: Nu știu dacă pot să zic că ar fi „rateuri” per se, ci mai degrabă o serie de incoerențe care nu se potrivesc deloc cu istoria orașului, cu atitudinea pe care și-o asumă. Astea sunt, oricum, lucruri din care cred că se poate înălța. Nu le-aș numi nici „eșecuri” pentru că, în ciuda nepotrivirilor au reușit să ajungă la public într-o oarecare măsură și să stârnească reacții. Până la urmă asta-i treaba culturii, nu? Să stârnească reacții, să intrige, să te pună pe gânduri. Arta în spațiul public mi se pare că are încă de suferit și ar trebui să-i lăsăm puțin mai mult răgaz pentru că așa am reuși să aducem cultura mai aproape de oameni. Asta, desigur, necesită și un nivel de toleranță și deschidere din partea publicului, dar vreau să cred că nu ne mai sperie atât de tare subiectele tabu și că în 2023 vom lăsa aceste subiecte să circule mai ușor.

      Deși nu cred că e parte a proiectului Timișoara 2023, mi se pare că avem multe de învățat de la  inițiative precum cea a teatrului Basca. Au lansat o serie de spectacole accesibilizate. Mi se pare că asta ar fi atitudinea de care avem nevoie, să includem cât mai mulți oameni și să facem cât mai accesibile produsele culturale.

2.   M.E. Cu ce crezi ca vom rămâne (sau ar fi fain să rămânem) după 2023?

      Alexandru Higyed: Cred că cel mai fain ar fi să rămânem cu o mică schimbare de atitudine, pe care    deja încep să o observ. Vorbind strict de lumea literară, văd tot mai mulți tineri interesați de literatură. Anul ăsta am avut șansa să merg în școli și să vorbesc cu elevi despre poezie și am rămas profund impresionat de deschiderea pe care o aveau față de scris. Festivalurile, rezidențele literare, lansările de carte, toate reușesc să antreneze publicul într-un fel sau altul. Pe lângă astea, deschiderea cinematografelor e un mare plus și deja s-au organizat multe proiecții și talk-uri care au avut și un strat educativ. 

      Aș păstra asta, cred: să nu se lase cortina între public și artiști după ce se termină toată treaba asta. Să existe o continuitate a contactului dintre public și obiectele culturale, chiar dacă nu la un nivel așa „mare”.

3.   M.E. Ai niște așteptări personale? Sau ai ceva în plan pentru 2023?

      Alexandru HigyedMi-am dorit de foarte mult timp să încep un cenaclu care să promoveze scriitorii tineri. Planul meu pentru 2023 e tocmai ăsta, să pun bazele unui safe space unde tinerii să-și poată construi o imagine. Așa că mi-am propus să organizez cât mai multe lecturi de poezie, să inserez și bucăți performative unde se poate. Strada Fără Nume, organizat de Centru Cultural PLAI mi-a dat cumva încredere că poezia (și literatura în sine) poate ajunge la public și dacă se îndepărtează de pagină. Comuna 30, cum am hotărât să-i zicem până la urmă, îmi doresc să fie tocmai asta: un spațiu care să aducă împreună mai multe voci și să creeze o comunitate. 

.     M.E. Dacă tot publicăm pe blogul Marele Ecran, e vreun titlu de film pe care l-ai vedea potrivit cu povestea asta cu Capitala?

      Alexandru Higyed: "Nu-i problema (mea)", l-aș vedea ca pe un sitcom mai mult.

Alexandru Higyed (n. 1997, Șiria, Arad) e poet, librar la Două Bufnițe și student doctorand la Școala Doctorală de Științe Umaniste din cadrul Universității de Vest din Timișoara. E editor și traducător la Asociația Culturală Contrasens. A publicat poezie în revistele Orizont, România literară, Monitorul de poezie și pe platformele online O mie de semne, Poetic Stand, Șangri-La Artistic Ground și Noise Poetry. A primit Bursa de debut în jurnalism cultural, poezie sau eseu „Simona Croitoriu”. A făcut parte din proiectul de spoken word Strada Fără Nume – Pe drum. Volumul său de debut, nimic personal, a apărut în 2021 la Casa de Pariuri Literare. La finele anului 2021 a primit bursa de debut în poezie „Marin Ifrim”.

nimic personal (CDPL, 2021), se poate comanda aici


                                                         Foto: Petru Cojocaru


Marele Ecran: Ai vreun regret legat de perioada asta dinainte de 2023, poate ai observat un rateu mai mare al orașului, ceva din care să ne luăm și anumite lecții?

Florin Unguraș: Am un regret legat de ultimii 10 ani în care am intrat într-o zonă de penumbră față de efervescența care era anterior. Ultimii ani au fost ciudați, e destul de greu să pun degetul pe ceva anume. Au fost anii ăștia cu pandemie...E bine că am supraviețuit cu toți, nu doar fizic ci și cultural. Da, mi-ar fi plăcut să ne pregătim mai bine, să știm mai bine ce vrem, să funcționeze totul mai repede și mai clar din punct de vedere administrativ, dar să zicem că în momentul ăsta cadrul pare să fie în regulă. Nici nu sunt mare specialist, să dau sfaturi. Sunt doar un modest organizator de evenimente muzicale. Mi-ar fi plăcut să lucrăm mai compact, să se creeze de la firul ierbii. Am senzația că unele lucruri s-au făcut nu neapărat în niște laboratoare secrete, dar pur și simplu la criză, în grabă și am adunat zece oameni care se pricep cât de cât. 

M.E.:  Cu ce crezi că vom rămâne sau ar fi fain să rămânem după anul ăsta?

Florin Unguraș: Sunt printre cei care prognozează că 2024 va fi un setback, după efervescența asta alimentată totuși artificial. Acest tip de moment e generat în primul rând politic. E un eveniment politic în care niște politicieni decid că alimentează cultura dintr-un oraș sau altul al Uniunii Europene. Mie asta n-o să mi se pară niciodată organic. Cred foarte mult în modul natural al funcționării cel puțin în zona culturii pop, unde acționez. Pentru o cultură pop e foarte important să fie autentică, să fie a oamenilor, să funcționeze cât mai puțin disturbată din exterior. Se bazează simplu pe cerere și ofertă, pe ce sunt oamenii capabili să genereze și să absoarbă. Funcționarea asta e cea mai sănătoasă și cred că Timișoara a funcționat cel mai bine când nu existau finanțări publice nerambursabile. Se făceau lucruri puține, mici, dar erau căutate și agreate de oameni.  

Dacă mă întrebi pe mine, la ora actuală aș investi doar în educație și în informarea celor din generația următoare. Fiindcă în curând vom avea foarte multe evenimente și nu vom avea public pentru acele evenimente. 

Ca să revin la întrebare, consider că așa cum va fi acest an, bun-prost, o să ne aducă și niște beneficii. Vom vedea spații noi care vor intra în circuit. Vom vedea, sper, și o creștere a interesului public pentru evenimente. Problema e că, intrând atât de mulți bani în acest ecosistem într-o perioadă scurtă, după ce acești bani nu vor mai exista va fi mai greu să supraviețuiești în domeniu. Sunt convins că vor fi și lucruri care vor rămâne.

M.E. Ce așteptări personale ai de la anul care urmează? Lucrezi la ceva?

Florin Unguraș: Mi-am asumat rolul de event manager la Faber pe care o să mă străduiesc să-l duc la bun capăt în contextul lui 2023. E un hub cultural, e doar asociat unor lucruri din programul oficial, însă noi am decis că vom face și evenimente muzicale proprii, ceea ce mă interesează pe mine în primul rând. În rest, personal, dacă nu aș lucra pentru altcineva, cred că mi-aș lua un an sabatic și m-aș uita de la distanță. Aș veni în oraș pentru 3-5 evenimente care chiar m-ar provoca. Nu pot să zic că am vreo ambiție personală. Va fi mult haos, va fi multă zgură, vor fi evenimente bune cu 20 de oameni și evenimente proaste cu o mulțime de oameni. Per ansamblu va fi un moment și bun și rău în același timp. Tocmai din cauza acestui noise m-aș feri, că mă deranjează mișcarea asta cvasi-browniană, generată de un impuls. Încerc să fiu totuși diplomat.   

M.E. Tu cum ai vedea acum evenimentul pe care l-ai creat atâția ani, că nu era ușor nici atunci? Cum ai vedea TM Base în 2023?

Florin Unguraș: Ni s-a propus să facem lucrul ăsta: un eveniment aniversar, one-shot, mai ales că ar fi și 25 de ani de la prima ediție TM Base. Există această dorință și nu e a unui număr mic de oameni. Am auzit un zvon că se plănuiește și o petiție publică, ceea ce m-ar amuza grozav, dar nu m-ar influența. În primul rând nu e exclusiv decizia mea, că eram un grup. Chiar dacă am fost orchestratorul principal, nu aș face fără echipă. Și nu vorbesc doar de organizare. Mie îmi place să zemuim mai mulți, când pregătim așa ceva. Eu am o problemă majoră: nu voi accepta finanțare publică în contextul Capitalei Culturale.

Festivalul a fost făcut de la rădăcină, de la nivelul ierbii, așa trebuie să rămână. Finanțările din partea statului român au fost nesemnificative, sume absolut ridicole. Ne-au ajutat mai mult alte țări prin reprezentanțele diplomatice, dar nici acolo nu vorbim de un ajutor absolut esențial. Țin foarte mult la statutul ăsta de independență și de exprimare a unui grup de oameni, așa cum au simțit ei în momentul respectiv. Dacă vom găsi o soluție să îl facem așa, probabil îl vom face. Șansele sunt mici, dar încă reflectăm.

Legat de partea muzicală, aș vrea să mai comunic ceva legat de program, că acum îl avem în față. În prima fază am fost total dezamăgit că întreg programul Capitalei Culturale părea că include muzica într-o măsură mult prea mică, relativ secundară. Mai ales pentru un oraș ca Timișoara care a cărat rucsacul pop-ului românesc în ultimii 70 de ani. Are acum niște ani mai proști, dar aici s-au întâmplat lucruri încă din anii '50.  Între timp pare că s-a mai corectat asta și poate vor mai apărea lucruri care să  echilibreze oferta. 

În fine, pe zona muzicală n-am perceput nimic spectaculos. Mi-aș fi dorit ceva care să ne supere, în sensul bun, să ne contrarieze,  nu aceleași evenimente, chiar dacă amplificate. Pentru ca acest moment să funcționeze ca un reset de care Timișoara are mare nevoie, aș fi văzut măcar unul sau două evenimente care să provoace. 

Pe de altă parte mi se pare ok că s-a mers în continuare pe promoterii locali. La un moment dat exista temerea asta că marii promoteri vor veni în Timișoara să absoarbă fondurile publice și n-o să mai rămână pentru operatorii locali. Acum să vedem și ce fac oamenii ăștia cu banii. Aș vrea să văd că absorb fonduri cu onestitate și că împing lucurile cu adevărat, nu împărțeala aia clasică, una mie-două ție. Din punct de vedere al orașului nu cred că ne ajută că unii din acești oameni sunt mai prosperi. Nu cred că vor face mai mult anul viitor și peste 3 ani dacă în 2023 lucrurile le merg foarte bine financiar. Această injecție de capital trebuie să fie resimțită și în calitatea programului. Asta vom vedea pe parcurs.

M.E.: Păi mai vorbim...Revin la final de 2023.

Florin Unguraș: Cred că aia e mai interesant. În pandemie am fost evaluator o dată la Centrul de Proiecte  - nu mi se potrivește rolul. Dar am avut o idee fixă: evaluarea de după eveniment e mult mai importantă decât evaluarea proiectelor prin care se dau banii. Tocmai pentru că trebuie să vezi care sunt beneficiile după fiecare eveniment. Facturi, contracte, imagine de presă nu înseamnă nimic. E mult mai importantă o evaluare autentică, chiar dacă n-o faci perfect, a ceea ce rămâne celor din comunitate. Măcar ăștia cu cultura să ne evaluăm activitatea în mod real, onest, nu ca politicienii. Să nu ai o butaforie, doar fiindcă trebuie să cheltuiești niște bani. Ăsta ar fi cel mai mare eșec.

Florin Unguraș (UFO) a creat unul din cele mai longevive evenimente din istoria culturală a Timișoarei, TM Base (1998 - 2010), pe vremea când nu exista niciun model de unde să-ți iei know-how. Pionier al scenei muzicale locale de peste două decenii, a fost curator ElectroRuga, în prezent event manager la FABER.  


                                  Foto: Aleksandra Petrov


Marele Ecran: Ai observat un rateu mai mare al orașului în perioada asta pre-2023, ceva din care să ne luăm și anumite lecții?

Otniel Floruț: Da, au început foarte multe proiecte culturale în 2020, 2021 și multe au rămas în aer. Unele s-au încheiat cu rezultate minime, să se poată bifa iar altele nu s-au mai întâmplat deloc. Altă poveste e cu evenimentele mici pentru care sunt aduși artiști din București sau alte orașe mari, în loc să fie promovați artiștii locali. Dacă vrem să punem Timișoara pe hartă, cred că trebuie să implicăm în primul rând oamenii de aici în loc să “mergem la sigur cu un artist de la București. Asta în timp ce scena locală e destul de căsăpită în Timișoara. Pentru muzică, teatru, dans, nu prea există spații, în afara celor care țin de stat. Iar  Capitala Culturală e aici, în câteva zile. Inițiativele independente riscă să rămână la nivel de idei.

M.E.: Cu ce crezi că vom rămâne sau ar fi fain să rămânem după anul ăsta? 

Otniel FloruțAr fi frumos să se creeze niște grupuri care să aibă ca țintă publicul timișorean după 2023. Marile finanțări se vor încheia și publicul va trebui educat în tot timpul ăsta. Da, se zice că publicul timișorean e cu nasul pe sus, nu răspunde la stimuli. Eu zic că gusturile se și educă. Cred că ar trebui construită o scenă locală care să colaboreze, nu una divizată în cât mai multe grupulețe. În cercuri de câte trei prieteni și alți 10 care vin la evenimente. Lucrurile trebuie să se deschidă. E loc de mai multă lume, de tineri care să vină să se implice, să facă proiecte independente. Se poate asta în locuri mai mici, se poate și la Timișoara. Ar fi frumos ca orașul să rămână cu niște spații multifuncționale, dincolo de cele aflate deja în proiectele Primăriei și ale Consiliului.

M.E. Ce așteptări personale ai de la anul care urmează? Lucrezi la ceva?

Otniel FloruțMă aștept ca Teatrul Național din Timișoara să rămână la fel de deschis la colaborări cu tinerii. Există mai multe linii de finanțare la care ne-am uitat din perspectiva de artiști independenți. În cei 4 ani de când sunt în Timișoara am descoperit multe posibilități de a face lucrurile altfel și cred că asta se va întâmpla. Spectacole care vor rupe convențiile. De exemplu, cred că și mulți dintre noi dar și publicul ne-am săturat de spectacole doar în sală. Oameni care apar într-o piață și fac ceva, fără afiș, fără regie. 

Mai aștept de la Capitala Culturală să vină cu evenimente cât mai relevante pentru oraș, într-un context internațional. Ar trebui să ne conectăm cu ce se întâmplă afară, mi se pare că suntem puțin întârziați. Evenimentele ajung mai greu și nu se adresează pe limba publicului timișorean, pe limba tinerilor sau a unor grupuri-țintă. Adică să vină evenimente diverse și valoroase în defavoarea șușelor, cele făcute doar să fie bifate sau din orgoliul că și eu pot. Nu toate merită să fie finanțate și asta mă râcâie. Din perspectiva asta, 2022 m-a obosit destul de tare pentru că am văzut foarte multe lucruri făcute pentru că urmează Capitala Culturală, nu pentru că avem o credință, avem ceva de spus.

M. E.: Ce titlu de film crezi ca s-ar potrivi cu povestea asta cu Capitala?

Otniel Floruț: Haha. Ar trebui să fie ceva optimist. Mmm...It must be heaven, a lui Elia Suleiman.

Otniel Floruț (n.1999, Reșița) este absolvent al Facultății de Muzică și Teatru din Timișoara, promoția 2021. În prezent colaborează cu Teatrul Național Timișoara, Teatrul Basca, Teatrul Portabil TM și activează în proiecte independente precum „Orașul Paralel” (Iosefin) în colaborare cu Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely Timișoara, „fragil” - performance de poezie, „ieri Și astăzi” - spectacol în memoria victimelor regimului comunist din România, în colaborare cu Asociația Memorialul Revoluției Timișoara. A participat ca artist în cadrul mai multor festivaluri: Sunlight Theatre at Flight Festival, CODRU Festival, Embargo Fest, StudentFest, proiectul Privește Orașul (organizat de BETA - Bienala Timișoreană de Arhitectură), WePerform, Studio International Theatre Festival, PLAI, in : v z b l, TESZT - Euroregional Theatre Festival Timișoara, BEGA Bulevard, Maraton de Teatru Thespis, Ceau, Cinema! (unde a trecut de la rolul de voluntar la organizare). 

*

Interviurile fac parte dintr-un demers mai amplu început în 2022 (exemple, aici și aici) de (auto)reflecție a scenei culturale din Timișoara. Au fost editate pentru claritate și consemnate de Lucian Mircu.

 


vineri, 23 decembrie 2022

Lista lui '22



Listele de final de an sunt ca un virus. Microbul trece de la unul la altul. Nu puteam scăpa nici noi neatinși, așa că dăm mai departe lista de 22 filme notabile (plus trimitere către pagina de IMDb) văzute în ultima vreme de vechiul nostru prieten și colaborator, Felix Petrescu aka Waka_X (Makunouchi Bento). Ilustrațiile de final sunt parte dintr-un studiu AI făcut tot de el. Felix Navidad! 



















Videoclipul anului: Ludi

Bonus: o animație faină

Bonus 2: Le pupille, mediumetrajul de Crăciun al Aliciei Rohrwacher, autoarea minunatului "Lazarro Felice"

Pentru mai multe animații scurte de văzut, vizitați Lista lui Felix pe Vimeo.




luni, 12 decembrie 2022

Benga Top 2022

                                                             Daliana Iacobescu

Ca de obicei pe final de an când vrem să scăpăm de necurat, vine topul Benga (vine și nechemat), invocat pe această pagină de cinefilul, C.L., cine-fidel  și mai cunoscător decât noi a părții întunecate care bântuie marele ecran. Îl puteți ignora, desigur, în favoarea topurilor obișnuite de sezon. Dar el se insinuează și rămâne acolo pentru momentul când, inevitabil, sătui de modul festiv veți trece pe Grinch-mode. Sau când vă temeți că mai degrabă ajunge Krampus în locul bătrânului Crăciun. Vă puteți pregăti pieptiș de confruntare, cu recomandări din listă (a se consuma cu moderație, pe propria răspundere!):











Ilustrații muzicale: Furda și "Cântă cuce când ti-i duce"






duminică, 6 noiembrie 2022

Ovidiu Mihăiţă: „La Timişoara, avem niște probleme locale care pot genera comedii și tragedii de nota zece”

Liniștea grădinii e întreruptă brusc de un strigăt de luptă. Rozi a sărit la atac în tufele înalte. Miorlăie agresiv, apoi urmează o încăierare. Acum chiar e hărmălaie în curte la Auăleu. Pisica teatrului își apără teritoriul de rival. Adică de pisica vecinului (Popa’s). “Are mai multe pisici și asta e singura care vine la noi și mănâncă de trei ori pe zi. De asta sare Rozi, că îi mănâncă mâncarea. Dar barmanii le hrănesc pe amândouă”, îmi povestește amuzat Ovidiu Mihăiță.

Scandalul se încheie rapid, fără intervenția vreunei autorități. Suntem în grădina imobilului de pe strada Arh. László Székely, nr. 1, sediul teatrului independent Auăleu, fondat de Ovidiu împreună cu Christine Cizmaș, în urmă cu 17 ani. În timp, locul a găzduit una din cele mai vii și iubite scene ale orașului (un colectiv de zece artiști), cel mai vizitat muzeu din oraș (Muzeul Consumatorului Comunist) și barul Scârț Loc Lejer. Auăleu are cea mai mică sală din România (50 de locuri) dar se joacă aici trei spectacole în fiecare weekend, cu casa închisă. Cel mai recent, “Grand Hostel Timișoara” oferă o acută (și incomodă) diagnoză a vieții culturale în viitoarea Capitală Europeană a Culturii.

Acum toate acestea sunt în pericol să dispară, după ce vecinul, caricaturistul Ștefan Popa (Popa`s) a cerut în instanță să le fie anulată autorizația de funcționare. Ovidiu descrie situația ca pe un sinopsis de film: “Cineva vrea să închidă un teatru și un muzeu. Acum trebuie să ne uităm la tot filmul ca să înțelegem povestea. Contextul e foarte larg.”

Pentru “tot filmul” am venit să vorbesc cu regizorul Ovidiu Mihăiță. Dialogul următor face parte dintr-un demers mai amplu de a înțelege cum suntem înainte de 2023 (vezi în acest sens și interviurile cu Laurențiu Bănescu, Anabella Costache sau Alexandru Solomon) și cum se vede Capitala Culturală, mai ales din perspectiva zonei independente. 

                                                                Ovidiu Mihăiță

Marele Ecran: Situația prin care treceți e mai veche. În tot timpul ăsta te-ai gândit să renunți, să vă mutați?

Ovidiu Mihăiță: Multă lume a spus asta. Eu nu mi-am pus problema. Mie îmi place dimensiunea asta pentru Teatrul Auăleu, e bună pentru spectacolele noastre. Sigur, ce am jucat aici pentru 30 de spectatori se juca pentru 700 pe stradă. Cred că e un loc foarte bun pentru timișoreni, păcat că e viciat de tensiunile astea. Avem nevoie de terase în aer liber, care să nu fie pe beton, sub o umbrelă, la mese înghesuite. De asta am luat locul ăsta. Voiam un loc cu natură, uite, mai ciripește o pasăre, mai latră un câine. Ești cât de cât central, dar ești într-o oază. Și nu vreau să renunț doar pentru că cineva are puterea să mă facă să renunț.

M.E. Crezi că ar putea să aibă câștig de cauză şi să pierdeți în instanță autorizația de a funcționa?

O.M. Nu știu, cred că se poate întâmpla orice. Conform actelor, avocatul nostru ne-a spus că nu se pune problema. Am făcut un interviu și mă întrebau: Bine-bine, să zicem că pierdeți. Care e cel mai mare regret al tău?” Mi-a luat vreo două minute să mă gândesc și mi-am dat seama că cel mai mare regret, dacă pierdem, e că am fost la Revoluție, la aproape 9 ani, câți aveam. Fiindcă anul trecut, când au început “ostilitățile”, a fost o zi când la Poliția Locală s-a sunat de 18 ori. Și când vine Poliția de nu știu câte ori la tine, nu constată nimic, nici nu mai vrea să se treacă în registrul unic de control, ăla e abuz de putere, de influență, nu știu cum să-l numesc.

Am vorbit cu mulți oameni vara asta, timișoreni și oameni veniți din țară, și majoritatea spun același lucru: “păcat de Proclamația de la Timișoara”. Dacă aveam acel punct 8, lucrurile puteau sta cu totul diferit în politica românească și în societate. Asta dincolo de orice aparențe sau bifurcații ar avea speța asta.

De exemplu, ni s-au făcut niște măsurători cu sonometru. Dar ele nu au fost făcute din curtea reclamantului, a “beneficiarului”, cum scrie în acte. Am și cerut dreptul la replică unui ziar care continuă să împrăștie informații false despre situația asta. Nu mi-au răspuns nimic până astăzi. E ca și cum l-ai inunda pe vecinul de deasupra. Limita admisă e de 50 de decibeli, asta înseamnă sunetul ploii sau o conversație normală între doi oameni. Măsurătorile noastre sunt în marja de eroare. Uneori vorbim mai încet, alteori mai tare.

 

                                         Curtea și terasa teatrului Auăleu

Uite și tu cât spațiu este. Terasa asta are mai mult de 500 de metri pătrați și are câteva mese. Când am avut control anul trecut de la Garda de Mediu, se uitau prin toți copacii să vadă unde sunt boxele și dacă vin cabluri din casă. Ei nu înțelegeau cum poți deranja fonic. De obicei muzica deranjează, de la cluburile care se aud în tot orașul. Lumea știe că aici nu e un spațiu de party. În grădina asta nu a fost niciodată niciun eveniment, deși publicul ne cerea asta: De ce nu jucați aici, ce fain ar fi?” Mai ales după pandemie.

Poate depune mărturie toată lumea din orașul ăsta că aici nu a fost muzică ni-cio-da-tă! Ce facem? Ne supărăm pe oamenii care vorbesc, care râd? Îi amendăm pe ăia care râd prea tare? Hai să zicem că noi doi râdem acum de 60 de decibeli…Am tot zis: noi nu suntem morți, orașul ăsta e viu. Avem nevoie să stăm, să râdem, nu cred că deranjează atât de tare.

Măsurătorile astea nu se fac că ai pus un aparat lângă gard și “gata!, ai trecut de 50 de decibeli”. Ele se fac și la sursă, la mine. Că poate latră câinii. Avem aici, în curtea din spatele nostru, patru câini. Când încep să latre este dezastru.

Se vede că avocații pe care i-a luat au construit chestia asta pas cu pas. Vara trecută am avut aproape 40 de controale în mai puțin de trei săptămâni. Majoritatea de la Poliția Locală. Tot veneau și tot dădeau din umeri.

Printre altele, suntem acuzați că am funcționat fără autorizație anul trecut. Până înainte de pandemie regula era că autorizațiile de funcționare se reavizează de către primărie până la finalul lunii februarie. Anul trecut, primarul Dominic Fritz a prelungit, mai ales pentru a sprijini HORECA, perioada de autorizare până la 1 iunie. Noi le-am depus cândva în martie pentru că au cerut și altfel de acte, deci trebuia refăcută documentația. Așteptam să ne vină autorizația la finalul lunii mai, așa cum ni s-a spus. Între timp a venit Poliția Locală: “nu aveți autorizație”. Noi le-am spus: “vedeți că este un HCL dat de primar, abia după 1 iunie e o problemă”. Ne-au dat direct amendă. Ca o întâmplare, a doua zi am și primit autorizația. Tot a doua zi, seara, la zece, a venit iar Poliția să ne dea amendă și nu le venea să creadă. Zic: “Dar voi nu comunicați? Poliția Locală e subordonată Primăriei”.

Ultima dată a venit Poliția națională, cu zece mașini. Înăuntru au intrat zece polițiști, nu știu câți erau afară. Ei au venit doar să verifice autorizația. Și i-am întrebat de față cu lumea: “Este nevoie să vină zece mașini să verifice o autorizație? Aia se poate face cu un telefon la Primărie.” Toți oamenii care erau atunci la Scârț au plecat instant. Aveau impresia că a fost o crimă sau ceva. Chestia asta costă, să muți zece mașini. Le-am și zis: “mie mi-au spart mașina aici în fața casei de  cinci ori. Nici n-are rost să vă chem, că mașina e goală. Nu mi-au furat nimic. Paguba e doar că a trebuit să-mi schimb încuietorile. Poate după colț unul îi dă cu poșeta în cap unei babe…și voi veniți zece oameni să verificați o autorizație?”

                                  "O Noapte Furtunoasă" (1 aprilie 2022), foto: Ionuț Suciu

La fel a fost episodul de 1 aprilie, când am jucat prima dată după doi ani. Poliția ne-a spus că a sunat cineva că e scandal. Există o scenă în “O noapte furtunoasă” - îmi pare rău, așa e scrisă piesa - în care Rică sare pe geam și Zița urlă “Poliția!”. Am ieșit din spectacol și i-am întâmpinat pe cei doi polițiști: “E un spectacol de teatru, poftiți în sală!”. Au început și spectatorii să strige la ei. Ei, nu, “amendă!”.

Scrie clar pe amendă: pentru spectacolul “O noapte furtunoasă”, pentru că e gălăgie. Le-am spus că e HCL că până la ora zece seara e permis. Era nouă şi jumătate. Oricum, vai și amar, parcă suntem înainte de ’89, auzi cum sună: e permis până la 22:00, mâine-poimâine poate nu mai avem voie să purtăm părul lung, vom căuta frecvența Europa Liberă. Trăim într-o capitală a culturii, n-ai cum să-mi dai amendă că un actor spune o replică mai tare.

N-am avut cu cine discuta, erau chitiți pe amendă. Bineînțeles, am anulat-o în instanță. Cred că a durat câteva minute. Chestiile astea de ce nu le pedepsește nimeni? A râs o țară întreagă. Mie îmi scriu oameni din țară, muzicieni, actori: “Ce faceți acolo la Timișoara? Cum poate fi asta Capitală?” Nu știu ce să le spun.

Mă simt și prost, nici nu vreau să fiu victimă. Vreau să-mi văd de treabă, asta mă doare. Mă supără că mă întreabă lumea pe stradă cum mă poate ajuta, dacă am nevoie de bani pentru avocați sau orice altceva. Le mulțumesc în gând dar nu e despre asta, sunt obișnuit cu greutăți, mai ales după doi ani pandemici, dar în halul ăsta nu am fost atacat niciodată, nu doresc nimănui să guste din senzație. Și apar articole de presă unde (Popa`s, n.n.) ne denigrează pe noi și implicit publicul nostru. Pentru că spune “pseudo-arta gălăgioasă”, “așa-zisul teatru”. Spune: “când a apărut poliția, ei se făceau că aplaudă”.

Deci noi am mimat, suntem de fapt niște scandalagii și ne place să urlăm, că de-aia am făcut un muzeu. Apropo, despre muzeu nu se pomenește. Dar dacă te uiți pe Tripadvisor, ai să vezi că e pe locul întâi la trafic. Uită-te pe ce loc e Muzeul Popa`s. Frumusețea e că flyer-ele celor două muzee stau unul lângă altul la infocentrul turistic.


                                                               Muzeul Consumatorului Comunist

M.E. Crezi că și muzeul poate fi o cauză a conflictului?

O.M. Nu știu, nu a fost exprimată niciodată, dar încerc să înțeleg și eu de unde atâta putere să lupți, să faci ditamai plângerea. Adică noi toți suntem nebuni: “teatrul nu există”, “publicul nostru se preface că aplaudă”, “în Primărie sunt idioți”. Inițial, a dat în judecată Primăria. Cine mai râmâne?

M.E. Toți avem imaginea aceea a vecinului deranjat de gălăgie, poate chiar noi am fost vecinul acela la un moment dat care a făcut reclamație…

O.M. I-am spus-o și ultima oară când m-am întâlnit cu el: “dacă vreodată vă deranjăm cu ceva, sunați-mă”. Cred că a fost acum zece ani, că după aceea mi-a închis telefonul. Până să chemăm Poliția, așa e normal: “Vecinu`, las-o mai încet!”

A declarat în presă: “vreau liniște, nimic altceva.” Atunci de ce chemi Garda Forestieră? Au venit un domn și o doamnă în urma unei acuzații că facem trafic cu lemne. Tăiasem doi copaci bătrâni aici în curte, m-a durut inima pentru ei, dar efectiv picau. După ce au văzut locul, cei doi inspectori s-au uitat unul la altul, și-au făcut cruce și au plecat. Auziți cum sună, trafic cu lemn”, bat în lemn.

Cea mai gravă mi s-a părut când a venit Poliția Criminalistică. Când au început controalele eram la o filmare în Bulgaria. Mă tot sunau de la bar: “unde e actul cutare?”. Venise un echipaj de la Criminalistică, cu mănuși albe, cum vezi în filme. Luau probe de pe butucii tăiați în curte. Asta e iar o procedură care costă mulți bani. Christine (Cizmaș n.n.) i-a întrebat cum e posibil așa ceva. I-a răspuns un polițist: “nu știu, doamnă, specialitatea mea sunt violurile și crimele”.

În mod normal, dacă suni a doua sau a treia oară și nu se dovedește, primești amendă tu, ca reclamant. Că nu poți face ce vrei cu Poliția. Din nefericire pentru acest oraș nu s-a întâmplat așa. Știți de ce? De frică.

M.E. Ai o dovadă cine a fost reclamantul?

O.M. Se știe, sunt făcute programat. Care-i mecanismul? Tu faci o reclamație, orice organ trebuie să vină și să răspundă reclamației. Cum a fost și cu Garda de Mediu. Acuzațiile erau că este mizerie, că înăuntru avem 200 de locuri peste cele 70 autorizate și că facem zgomot. Am numărat cu doamna inspector: erau vreo 60 de scaune, era curat și nu aveam instalație de muzică. Ea înțelege că este un abuz, se întoarce și formulează un răspuns. Între timp mai vin Pompierii sau Poliția, care îți mai dă o amendă. Avocații lui iau toate astea și zic, “tre` să îi închidem pe ăștia, că uite ce zic actele”. Construiesc un caz.

M.E. Dar ți-a confirmat cineva, măcar neoficial, că vecinul ți-a făcut reclamațiile?

O.M. Cum să nu. Aș zice că jumătate din organele astea de control mai fuseseră la noi de-a lungul anilor. Știau că sunt trimiși să dea amendă. Știau la ce vin. Mi-au zis: noi nu venim decât dacă suntem trimiși. N-au cum să vină toți deodată în trei săptămâni. Nu știu cum se numește asta în termeni legislativi, dar eu, dacă aș vrea să fac asta, nu cred că aș putea.

Sigur, dacă suni la 112 că e bătaie, vine. Dar ca Poliție, când vezi că sunt 50 de oameni la un spectacol și toți zic “dom’le e spectacol”, tu n-ai atâta discernământ? Până unde să mergi să te încăpățânezi să-mi dai amenda aia. Eu îi zic: “e nefondată, o anulez în instanță. N-ai cum să-i dai amendă Ziței”. Mi-e rușine mie să apar cu ea în mână. Asta e problema mea: sunt în centrul unui scandal pe care nu l-am generat și în care mă fac de râs, noi toți ne facem de râs, îmi consumă timp și nervi, trebuie să stau cu avocați. Nu-ți imaginezi câte mesaje am primit după ce am făcut chestia asta publică. Oameni care voiau să ajute: “Semnăm o petiție?”, “Și ce scriem în petiție? Ne vrem înapoi orașul-bun comun?” Se simte că avem suportul orașului, dar nu vreau deloc să fiu o victimă, nici a politicului, pentru că nu m-am băgat eu în război.

După aceea vin acuzele pe aceeași goarnă de media că noi defăimăm. Nici măcar nu i-am pomenit numele, n-am făcut nicio referire la opera lui. Pentru mine contează că un om face asta. Cu atât mai mult că e artist și că are un muzeu. Am văzut și un titlu: “lupta dintre artiști”. Da, aici stau în două case doi artiști și amândoi artiștii au niște muzee. Noi am putea vorbi și peste gard, să zică “Liniște!” Uite, noi atâta ne învecinăm, unde e gardul ăla, nu e nicio masă lângă. (Ovidiu arată spre o porțiune de gard de vreo 10 metri lățime, pe la jumătatea grădinii, n.n.). Dar între noi și el mai este o casă. Casa lui nu e lipită de a noastră, doar curtea lui se învecinează cu noi.

M.E. De ce nu ați vorbit despre presiunile la care ați fost supuși în toată perioada asta?

O.M. Nu voiam să fac un scandal din asta, să spun în fiecare zi “a venit și azi Poliția”. Nu voiam să fac un serial. Am vorbit doar după ce am fost dați în judecată, erau toate acuzațiile adunate laolaltă și a început toată tărășenia.

Dar e o vendetă și faţă de Primărie. Suntem acuzați toți. Noi suntem “prietenii primarului Fritz”. Cu primarul m-am salutat de trei ori, când a venit după spectacole să ne felicite. Noi suntem “progresiști”. Nici nu știam exact ce e aia, dar m-am uitat în DEX - nu sunt progresist. Eu cred că teatrul trebuie să fie apolitic. Așa l-am ținut și așa va muri, când va muri. Primăria a fost vizată în primă instanță. Ei au explicat clar că autorizația noastră e în regulă, n-au cum   s-o anuleze doar că zice cineva să ne anuleze dreptul de a lucra și de a funcționa.

M.E. Vecinii de pe celelalte părți? 

O.M. N-au nicio treabă. Suntem prieteni cu vecina de aici. Ne dăm chestii peste gard, iar casa cealaltă e prea departe.

M.E. Când s-au accelerat lucrurile?

O.M. Anul trecut.

M.E. Adică în pandemie, când activitatea era oricum restrânsă…

O.M. Da. Dar uite și tu, sunt cinci mese și cinci hamace.

M.E. Situația de acum te-a inspirat în vreun fel? Ai pus-o în arta voastră? Mă gândeam dacă ai metabolizat cumva...

O.M. Da, chiar de dimineață mă uitam pe un text început acum câțiva ani, “Adio Katharsis”. E un cabaret sarcastic despre închiderea unui teatru. Un spectator reclamă condițiile în care se țin spectacolele. Și vine Protecția Spectatorului și face inspecție cum se stă pe scaun, dacă actorii au dicție, dacă știu să cânte, dacă arată ok, dacă știu textele. Mă gândeam să-l facem acum, contextul e superb.

E clar că tot ce trăiesc mă face să scriu ce scriu, nu-s ficțiuni. Mă interesează realitățile noastre imediate de aici. Noi nu facem spectacole despre războiul din Ucraina sau despre situația rasială din America. Noi avem niște probleme locale care pot genera comedii și tragedii de nota zece, de nu găsești locuri la spectacole.

                      
"Grand Hostel Timișoara" (octombrie 2022)

Cred foarte tare în funcția asta a teatrului în comunitate. Teatrul este un serviciu public. Mi-au spus mai mulți oameni de teatru: “voi faceți teatru comunitar fără să știți”. Grand Hostel Timișoara” e cu dedicație pentru oraș, cu bune și rele, hai să ne asumăm niște lucruri. Că mai și înghițim în sec, că mai râdem unii de alții, dar așa stau lucrurile și noi le știm. Noi știm că la ăla îi spune Mâini Murdare chiar dacă pe firmă scrie altceva. Oricum toți mâncăm acolo, dimineața la 5, când venim de undeva, odată la cinci ani măcar. Hai s-o zicem pe-a dreaptă, că la anul vin turiștii.

M-am uitat săptămâna trecută care e prima imagine când ieși din Gara de Nord, prima imagine a unui oraș. Când ieși și vezi bulevardul, vezi clădirea lui László Székely, o ruină. Dacă vii de la aeroport și vezi cum arată intrarea te iei cu mâinile de cap. Și stai de te ia dracu. Noi știm ce înseamnă puhoi de turiști. Luni am avut la muzeu peste 100 de persoane, și locali și străini, și grupuri de 40, și cupluri care se țin de mână. Cum facem cu orașul?

Țin minte că mă uitam în copilărie la un serial, “Dr. Quinn”, că n-aveai altele, și într-un episod se pregăteau să vină ceva personalități în sătucul lor. Și-au dat seama că n-au spital, hotel și nici nu mai aveau timp să le facă. Au pus niște fațade false pe care scria “Spital”, “Hotel”. Când era să vină, s-au gândit, “băi, e un fake, dacă vrea unul să intre”? La fel, când venea Ceaușescu să vadă eoliana -  “o băgăm în priză și se învârte, dă-o naibii, cumva o rezolvăm”.

Avem o ocazie unică. Dacă peste 100 de ani strănepoții noștri vor avea materia Istorie, generația noastră are două momente remarcabile: 1989 și 2023. Cu ‘89 nu mai avem ce face. Putem doar să regretăm ce n-am fost în stare să facem atunci, dar de 2023 știm mult înainte de 2021. Am mai avut doi ani sabatici în care să transformăm orașul ăsta fiecare cum poate. De la cel mai mic, până la Centrul de Proiecte, Primărie, Consiliu și așa mai departe. Toți știm că facem asta și am fost la o mie de întâlniri, de la început până la ultimele consultări legate de cinematografe. Noi suntem cei mai mici: avem 50 de locuri, cea mai mică sală din România, nu din oraș. Dar n-o să mă duc la niciunul să îi dau în cap. Trebuie să îi ajut pe toți cu puținul pe care îl știu, cu orice. Avem reflectoare împrumutate în instituții. Ne trezim acum, cu două luni înainte, în situația asta absurdă în care cineva vine și îți zice: "nu, tu nu ai voie să exiști, pentru că așa vreau eu".

M.E. Ce îți spune asta despre Timișoara?

O.M. Este evident că se poate abuza de legiuitori. Poliția vine cu legea în mână. De ce vine Poliția de 18 ori și zice “da, nu e nimic”. Îl întreb: “Bună ziua, domnu` polițist, da` pentru ce ați venit? Ați mai fost și tot noi suntem. Trei oameni care beau o cafea și noi care jucăm un spectacol”.

M.E. E ușor distopic, dincolo de tot ce trăim geopolitic. Cum arată Capitala Culturală în mediul ăsta?

O.M. Rău. Dacă justiția ne închide pe noi, va arăta foarte rău. Numai în Rusia am mai auzit de teatre închise din cauza lucrurilor pe care le spuneau pe scenă, în rest n-am mai auzit așa ceva. Să fii Capitală Europeană a Culturii și să închizi chiar atunci un teatru și un muzeu, mi se pare suprarealist. Nu știu cine va putea explica asta, eu nu.


                                                         "Grand Hostel Timișoara" (Christine Cizmaș, Jasmina Mitrici), foto: Oana Stoian


M.E. Dincolo de situația voastră, cum vezi contextul mai larg?

O.M. În 2007 am stat trei luni în Sibiu și nu știam mare lucru despre capitale culturale. Țin minte că am citit că numărul de unități de cazare s-a dublat atunci. După doi ani mă întâlnesc cu o prietenă care făcuse un hostel cu dedicație, pe care îl închisese. Câțiva ani mai târziu, din 80, să zicem, au rămas 50. Acum dacă mergi vara în Sibiu nu găsești cazare.

Când au fost discuțiile preliminare pentru aderarea” la titlul de capitală, s-a făcut o scurtă radiografie a actorilor culturali din oraș și eram cam 40. După ce s-a anunțat intenția și am câștigat titlul, numărul asociațiilor, la fel ca unitățile de cazare din Sibiu, s-a dublat. Acum publicul de aici știe operatorii vechi din oraș. Văd că apar tot felul de event-uri pe care nu știu de unde să le iau. Lumea nu știe unde să meargă, e o frenezie. Zicea și Dan Perjovschi: “nu mai ziceți că nu se întâmplă nimic în Timișoara, uite, e Beta, Art Encounters, cinema-ul e plin, cântă nu știu cine”. Da, se fac. Pe mine mă interesează 2024, mă interesează cum pleacă oamenii care vin în oraș. Au unde să mănânce? Avem restaurante suficiente?

Știi războiul ăsta love-hate Cluj-Timișoara, e așa, un respect reciproc…Simt că ne lipsește un eveniment major cum la Cluj sunt Untold, Electric și TIFF, care să atragă public din țară. La noi din păcate nu există festivaluri la care să vină puhoaie la aeroport și la gară, cu ghiozdane în spate și să te trezești, nu cu 500.000, da’ cu 50.000 într-un weekend.

Mi-e frică de ce se va întâmpla cu toată rețeaua de spații care se renovează. Noi ani în șir nu am avut săli de cinema. Acum se renovează cinci, Multiplexity, Casa de Cultură, mai sunt spațiile de la tramvaie. E fain că la cinema Victoria merge lumea, dar e sală mică, 190 de locuri. Mă întreb cum se va umple cinematograful Dacia, 400 de locuri, toate deodată. Pentru că nu vor mai fi toți 80 de operatori, nu vor mai fi aceiași bani. Vor rămâne în aceste spații cei 40 de la început, poate 50. Indiferent de cine va fi primar, Primăria tot va aloca bani pentru cultură, dar nu vei mai avea finanțări din afară.

Poate mai reușim să mai creștem niște public. Poate mai vine mama și a doua oară la cinema, că filmele nu-s proaste. Rămâne infrastructura asta pe care, dacă n-o facem bine acum, n-o va mai remodela nimeni în timpul generației noastre. Și trebuie să le ținem pline. De-aia nici nu vreau să mă mut într-o sală de 100 sau 200 de locuri. Dimensiunea noastră este asta, pentru că funcționăm fără reclamă. Nu avem bani de reclamă, afișajul A.D.P. (Administrarea Domeniului Public, n.n.) e foarte scump.

Nouă ce ne rămâne? Ne rămân cinemaurile în care trebuie să investim și pe care trebuie să le subvenționăm la fel ca pe teatre. Și mai este o problemă foarte delicată, cea a muzicii. Nu avem în Timișoara un club. Ca norocul, se mai țin concerte la Casa Tineretului, au și utilat-o cum trebuie.

Timișoara nu poate fi inclusă într-un circuit de concerte al trupelor: Viena - Budapesta - Cluj - București. Băieții care fac concerte la Cluj aveau, înainte de pandemie, 340 de concerte pe an. Punkereală, rockereală, tot ce vrei, aproape zilnic. La noi nu vin. Atunci, tu nu poți să crești.

Se făcuse un recensământ: sunt 40 de trupe în oraș. Foarte fain, dar unde cântă? Tu la tine în oraș nu poți să faci un concert. Timișoara, 2023. Interese imobiliare, megalopolisul crește. Nu-i datoria Primăriei să facă asta, dar poate facilita. Sală multifuncțională în Timișoara e doar Sala 2 (a Teatrului Național Timișoara, n.n.), unde poți muta gradenele, poți face cinema, poți face și un concert, că de aia se cheamă multi.

M.E. Ce ar putea să iasă bine din povestea asta cu Capitala?

O.M. Sunt două lucruri majore care ar putea să iasă bine. Unul, exact ce vorbeam, e infrastructura, a cărei lipsă am tot deplâns-o anii ăștia. Dar trebuie să avem grijă cu ce umplem infrastructura, adică și de operatori. Mie îmi e clar că vor rămâne Plai, Ceau, Cinema! etcetera, care au fost și înainte să se știe că Timişoara o să fie Capitală. 

A doua provocare: cum aducem publicul în sală? Mă bucur că cinema Victoria e plin, sper să rămână așa câte zile o avea. Dar îmi e frică când vor fi cinci cinematografe. Și la TIFF am văzut săli goale sau pe sfert pline. Mie mi-e frică de sălile goale. Cel mai important lucru e că noi trebuie să creștem constant numărul oamenilor care vin la show-uri, concerte, teatru, cinema, să devină o obișnuință. Depinde de ce le oferi și în ce condiții.

Cele mai mari nume care au cântat în Timișoara au fost Lepa Brena în `88 și Shakira în 2000 și ceva. Vorbesc de mișcări mari de mase, nu de jazz, unde e bine acoperit. Pe lângă oamenii culți care citesc poezie, avem nevoie și de o cultură de masă.

Problema noastră e că acum suntem puși în fața a două capitale. Există două programe paralele. Există programul Centrului de Proiecte (al Primăriei Timișoara, n.n.) și partea finanțată de către Consiliul Județean. Ei deschid capitala la 1 ianuarie și Primăria deschide în februarie. Din start e clar că sunt două chestii diferite și vedem zilnic că se bat cap în cap în presă. Nici nu vreau să mă gândesc cum vor fi programările de evenimente. Fiecare cum îl taie capul.

Pentru festivalul de teatru Antagon am cerut într-un an Parcul Botanic și, când am ajuns acolo, mai erau două festivaluri. “Dă mai încet ca să jucăm și noi o oră”. Când am făcut spectacolul Lumina Libertății” în Piața Libertății, în Piața Victoriei erau Zilele Maghiare, iar în Piața Unirii cântau Zdob și Zdub.

M.E. Ar trebui o agendă culturală?

O.M. Nu știu, nu e treaba mea. Să își asume fiecare cât poate. Eu pot să îmi asum doar acest loc, să fie spectacolele vizibile, scaunele pregătite, berile reci: „bine ați venit, muzeul e jos”. În rest, să mă duc la o întâlnire când îmi cere cineva opinia. Orașul are foarte multe probleme privind cultura, ele nu se discută până la capăt. De-abia acum au loc consultări. Dar noi am pierdut un timp. Nu ni-l va da nimeni înapoi.

Prima înfățișare în procesul intentat teatrului Auăleu de Ștefan Popa Popa’s va fi la Tribunalul Timiș în data de 8 decembrie 2022. Cu 23 de zile înainte de 2023.  

Interviul a fost editat pentru claritate, consemnat de Lucian Mircu.


                                                         

marți, 11 octombrie 2022

"Documentarul e un exercițiu de supraviețuire" (Alexandru Solomon)

Cunoscutul cineast Alexandru Solomon a fost timp de 8 ani (până în 2018) și director One World Romania, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului (actualmente e președinte al Asociației One World Romania). Cum zilele următoare începe prima ediție locală One World Romania la Timișoara, l-am rugat pe Alexandru Solomon să ne răspundă la câteva întrebări legate de acest eveniment așteptat de iubitorii filmului documentar. Interviul a fost editat, pentru claritate.


Marele Ecran: Voi ați fost prezenți într-o formă sau alta la Timișoara în ultimii ani. De ce vine One World Romania acum cu o ediție locală?

Alexandru Solomon: M-am uitat nu de mult în hîrtii și am constatat că e al cincilea One World la Timișoara. Am fost prezenți anual între 2011 și 2014 cu niște programe mai mici. Apoi, cum spui, programul nostru Kinedok de distribuție alternativă, ce am lucrat cu voi la Ceau, Cinema... 

Paradoxal, Timișoara, un oraș atât de cultural -istoric vorbind- mi se pare că a fost destul de văduvit pe partea de cultură cinematografică. Acum pare că există un soi de efervescență, care nu ține numai de Capitala Culturală. Sunt o mie de motive pentru care ai veni la Timișoara, nu doar cu festivalul nostru. Mi se pare absurd ca orașul să nu aibă o viață culturală cinematografică. Acum, și cu deschiderea unei săli de cinema, dar și cu perspectiva să se mai deschidă, par că se mai aliniază niște astre și am vrut să fim și noi parte. Numai așa, oferind oamenilor marfă culturală documentară interesantă și inteligentă poți să creezi un public. Faptul că există Ceau, Cinema! și acțiunile Documentor, existența unui nucleu ne-a încurajat să contribuim și noi.

M.E. Un film din program prezintă ultima parte din viața unei femei diagnosticată cu o boală terminală. În altele vedem război, discriminare, refugiați. De ce să venim la film pentru aceste experiențe greu de dus, mai ales în aceste vremuri și în condițiile în care directorul CNC vorbește că oamenii mai degrabă caută "filmul-ca-evadare"?

A. S. Cred că subiectele ușoare sunt pe toate drumurile. Sunt vagoane de filme online și pe toate platformele. Nu asta e problema, că oamenii nu au unde să evadeze. Mulți pot să evadeze și în Dubai dacă vor. Dar așa cum arată lucrurile, mai ales acum, genul ăsta de înțelegere a lumii pe care poate să-l dea documentarul creativ, de deschidere de ferestre, de antrenament de empatie și de cunoaștere într-un fel mai profund a altor lumi, care seamănă cu a noastră, că tot omenești sunt, acesta e exercițiul pe care îl facem la One World. E un exercițiu de supraviețuire până la urmă. Nu e un moft, hai să vedem niște filme dureroase!”. E un exercițiu pentru o viață în comunitate, pentru a înțelege că sunt și alte valori în afară de consum. Supraviețuirea noastră nu ține doar de băgat la bancă și la stomac. După cum se vede bine din războiul de peste graniță, ține de posibilitatea de a te aduna și de a împărtăși lucruri, unele urâte, negre. Dar lucruri pe care nu noi le trăim, din fericire, din filmele pe care le dăm. Și asta nu poate decât să ne întărească, mai mult decât un film de dragoste din anii ’70. 

Cred că există un public în România care merită servit, încurajat, hrănit, care vrea altceva decât produs de consum comercial, care vrea să înțeleagă lumea. Dincolo de percepțiile că mi se pare că documentarul nu este pentru sala de cinema” există date care spun altceva. O statistică din 2020, chiar a CNC-ului, arăta că în topul intrărilor la cinema, din primele 20 de filme nouă erau documentare. Ar fi bine să avem cifre mai serioase despre ce vrea publicul. Câtă lume vrea să evadeze și câtă lume vrea să priceapă. Documentarul creativ poate să facă un fel de operă de echilibru vizavi de tot ce înseamnă fake news, influenceri de diverse culori care ne invadează din toate părțile. E iarăși ceva care ține de supraviețuire: supraviețuirea unei minți sănătoase. Altfel, suntem pradă acestor teorii ale conspirației, jumătăți de adevăruri și așa mai departe.

M.E. Apropo de public, nu știu cum a fost experiența voastră în alte orașe dar, cînd e vorba de documentare, la Timișoara am observat că e greu de anticipat ce va stârni interesul publicului. Care ar fi așteptările echipei One World pentru această primă ediție locală?

A. S.  Sperăm că încet-încet să se mobilizeze un public pentru genul ăsta de filme și pentru ce vine la pachet cu asta: conversația de după. Festivalul e gândit ca un întreg și ca o platformă de conversație cu publicul și cu regizorii implicați. Povestea cu pandemia a măcinat destul de zdravăn relația care mai exista cu cinematograful, și așa torpilată la noi. Sălile nu se țin deloc bine. Cumva trebuie găsită o formulă de a reînnoda relația. Oamenii au chef să iasă din casă, asta e clar. Poate mai mult să se distreze sau să bea o bere. Sau să vorbească după film la o bere.

M.E. La Faber pot să le facă pe amândouă în același timp.

A. SIată, și mai bine! Dar asta nu se rezolvă într-un an sau cu o ediție One World la Timișoara. Se rezolvă în conjuncție cu ce faceți voi la Ceau, cu ce fac ceilalți, cu ce face orașul ca administrație culturală. Aici e miza cred, de a experimenta lucrurile astea în comun, în colectivitate. Inclusiv, experiența privirii unui film în colectiv. Pe scurt, așteptările sunt să mai facem și la anul, să avem un motiv.



M.E. Ce titluri ai recomanda în mod particular din selecția aceasta de 8 filme? Poate ai vreun favorit personal...

A. SSunt câteva titluri care sar în ochi, dar n-aș vorbi despre ele, că poate se ajută singure. Mă gândesc la Evadare” sau „Această ploaie nu se va opri niciodată”, filme despre teme mari, super-actuale: Ucraina, respectiv migrația din orientul apropiat. Uite unul care e poate mai puțin atractiv la prima vedere: „Pădurea Domestică” (de Salomé Jashi n.n.), un film absolut uluitor. Apropo de escapism, poți să zici că te poartă în altă lume. Uite o evadare din lumea noastră care e benefică. Un miliardar georgian din Caucaz are ambiția de a crea cea mai mare grădină de copaci din lume, drept care extrage copaci uriași din diverse locuri. Smulge stejarul din mijlocul satului și îl duce la el. Dar e greu de povestit. E o experiență în sine, mai ales vizuală. Un soi de paradis, dar unul bazat pe prostie și lăcomie omenească. Și „Soy Libre” (de Laure Portier, n.n.) e foarte frumos și palpitant într-un fel. Sora personajului principal e regizoarea. Îl urmărește ani de zile cu camera pe fratele ei, un tânăr foarte rebel care are probleme cu toată lumea și totuși își găsește un drum în viață. E super-atașant, tipul de film care îți dă și un pic de speranță. Asta apropo de acuzația că arătăm numai lucruri negre. Secretul de a trăi mai bine e să ignori urâțeniile sau să le înțelegi și să le confrunți?    

M.E. Cum vezi momentul acesta în care, în sfârșit, Timișoara se pregătește să aibă mai multe săli de cinema la anul, cel puțin trei?

A. SMi se pare că e un pas înainte sau mai mulți pași, care trebuiau făcuți demult. Timișoara a fost un loc cultural viu și ideea asta că cinemaul e cultură s-a cam pierdut în ultimii zeci de ani. Poate recâștigă teren. La noi, există în rândul autorităților, poate și în rândul publicului, percepția că teatrul e cultură, literatura, dar cinemaul nu. Și asta e o viziune extrem de anacronică, rămasă în urmă cu 80 de ani. Îmi aduc aminte când am terminat filmul cu Răzvan Georgescu („Pașaport de Germania”) nu erau locuri unde să vezi filmul, în orașul lui, al lui Răzvan. Cred că s-ar fi bucurat că se întâmplă ceva în orașul la care ținea așa mult (regizorul Răzvan Georgescu s-a stins în 2017, n.n.).

Acum, e și o problemă de ofertă, nu numai de cerere. Cererea se mai formează, dar trebuie formată de festivaluri, de niște politici ale autorităților în sensul ăsta, de ateliere cu tineri – și noi am avut unul pe film documentar la Timișoara, zilele astea. Un public se formează în timp. Nu poți să judeci un film dacă tu consumi numai ce vine pe YouTube și pe platforme. E vorba și de recuperarea, întărirea statutului filmului ca formă de artă contemporană, cu atât mai mult cu cât trăim inundați de imagine în mișcare. Cu cât e mai multă imagine în mișcare în jurul nostru, cu atât suntem mai dezinteresați de o formă cultivată. Toată lumea filmează, vede ore în șir pe zi de imagine în mișcare dar are mai puțină pregătire ca să priceapă fenomenul. Ori cinemaul poate să facă asta, să întărească mușchiul ăsta al viziunii. Deci nu știu, probabil o să fie greu de umplut toate acele săli la început, dar contez pe oamenii din comunitate că or să facă cum știu mai bine să-i aducă pe ceilalți. (Alexandru Solomon)

Consemnat de Lucian Mircu