duminică, 1 mai 2022

Scena culturală din Timișoara (Actul II)

 O TRAGICOMEDIE ÎN MAI MULTE ACTE

Actul II  - În Capitala Culturală toată lumea o ia personal 

Anabella Costache. Foto: Jonathan Sayeb

Personaje


Anabella Costache, manager de proiecte educaționale și culturale, cu experiență în instituții publice și ONG-uri din Spania, Franța și România. 

 

Lucian Mircu, narator

 

Anabella Costache nu e din Timișoara, dar lucrează de aproape 2 ani aici. Are o experiență importantă și în același timp suficientă detașare pentru a face câteva observații percutante și, sper, folositoare pentru cei care mișcăm pe zbuciumata scenă culturală din (viitoarea Capitală Culturală Europeană) Timișoara. În general observațiile critice tind să nu se mai accepte. După multă implicare și eforturi personale este greu să facem un pas în spate, dar nu strică să ne amintim că prietenii sunt aceia care ne zic, de obicei, adevărurile incomode. 

 

Lucian MircuȘtii că ideea acestui dialog a pornit și de la ceva ce mi-a spus Bogdan Cotîrță (muzician și antreprenor cultural n.m.) la începutul anului: că în lumea noastră culturală va urma o perioadă complicată în care o să tragă fiecare de fiecare și că abia după 2023 va fi din nou fain la Timișoara. I-ai dat dreptate. De ce?

 

Anabella Costache: N-aș ști să pun degetul pe rană dar mi se pare că trecem pe lângă scopul adevărat și ne concentrăm pe un target foarte limitat în timp. Practic începem de la un context mai sănătos și mai profi doar de câteva luni și mai avem câteva luni până la lansare. Fiindcă vrem să arătăm că putem și nu vrem să ratăm șansa asta „unică” în istoria Timișoarei, mi-e teamă că punem totul pe umerii unei industrii culturale care nu e suficient de dezvoltată pentru povara care i se pune în cârcă. E drept că trebuie să încercăm să scoatem ce e mai bun din oportunitatea asta, dar, înainte de toate, organizațiilor culturale și artiștilor ar fi trebuit să li dea șansa să evolueze în mod organic, în timp. Nu cred că are rost să mai discutăm de ce nu s-a întâmplat asta până acum, dar uitându-mă ce se întâmplă în prezent, cred că e foarte riscant să ne jucăm de-a Făt-Frumos și să le promitem că vor crește în 3 zile cât alții în 7 ani celor care au ținut până acum scena culturală locală vie cu atâtea eforturi. Cum să-ți zică „nu pot” omul acela care mereu și-a dorit să-și facă o carieră în artă și i s-a părut că este un job de vis, când i se pun în față finanțări la care nici n-ar visa în afara acestui context? Cum să zică „Mi-am analizat situația și sănătos ar fi să spun nu pot să duc asta”? Bineînțeles că există și organizații care au capacitatea de a duce proiecte foarte mari, dar nu ele sunt cele care aveau nevoie să facă parte dintr-o Capitală Europeană a Culturii pentru a evolua. 

 

Mi se pare că din dorința de a deveni profesioniști și corecți, facem un salt imens de la realitate, de la ce se întâmplă în teren. La un moment dat a venit o nemțoaică în București și ce i-a atras ei atenția a fost că toate blocurile astea comuniste, oribile, sunt acoperite de afișe publicitare imense și colorate. Mi s-a părut o metaforă foarte bună. 

 

L.M. Ca niște proiecții... 

 

A.C. Ca în niște proiecții în care ne forțăm să intrăm. Pe care ne mulăm fără să ne gândim care e costul. Evident că din orice experiență dificilă o să învățăm și o să evoluăm foarte repede. Poate mult mai repede decât am fi făcut-o în mod obișnuit dacă nu aveam presiunea asta a timpului. E important să avem standarde înalte, să ne uităm la modele europene, dar la fel de important e să nu uităm de tranziție și de nuanțe. Costurile cred că vor fi foarte mari, mai ales la nivel artistic, creativ.

 


L.M. Am spus-o și public în mai multe rânduri, după ce am câștigat titlul, că scena independentă, care până la urmă e cea mai vie, are cel mai mult de suferit. Și asta nu se întâmplă doar la Timișoara, ci s-a văzut și în alte orașe europene unde s-a derulat programul.    

 

A.C. În cursa asta către evoluție, profesionalism, indicatori și rezultate, e foarte greu să te retragi mai ales dacă vrei să supraviețuiești pe o piață așa de competitivă. E greu să zici că accepți o finanțare mai mică pentru că pe asta poți să o drămuiești. Mai ales în ritmul din ultima vreme în care a trebuit foarte rapid să iei o decizie majoră pentru tine ca organizație sau artist. Pentru mine, soluția ar fi fost să avem așteptări realiste față de fiecare operator cultural și pe cei care sunt mai mici să-i însoțim atât cât au ei nevoie ca să crească. Dacă o să eșueze, probabil o să fie o dezamăgire foarte mare și personal și artistic. Recent îmi spunea cineva din mediul nostru cultural că uităm de calitate. Spunea că „o capitală culturală înseamnă spectacole foarte mari, înseamnă spectaculos, grandios. Și că se pune prea mult accentul pe implicare, artă participativă”. 


Mi se pare că trebuie să fie un pic din toate și că diversitatea unei scene culturale este foarte importantă, pentru că fiecare operator cultural, că e debutant sau cunoscut pe plan internațional, are un rol esențial la nivelul lui. Titlul ăsta apare acolo unde este o nevoie. Într-adevăr, la Timișoara există un potențial. Dar în primul rând există un conflict și o nevoie foarte mare. E imposibil să nu existe dificultăți, probleme structurale, legislative, pentru că vin la pachet cu situația. Nu îmi imaginez în România unde și cum ar fi putut să se întâmple lucrurile diferit. Toată lumea zice că Sibiul a fost un caz excepțional. 

 

M-am gândit cum să formulez altă problemă, ca să nu pară că critic pe cineva, că judec. Atunci când misiunii profesionale i se suprapune și una personală, e imposibil să nu avem așteptări și să nu fim dezamăgiți. Am trăit-o pe pielea mea. Și pentru că e multă implicare emoțională în toate taberele, e foarte greu să mai acceptăm critici, chiar și atunci când vin de la persoane cu intenții bune. Toată lumea o ia foarte personal și crede că tu nu îi înțelegi și că tu nu știi ce efort e în spate. Mi se pare că s-a dezvoltat o cultură a sacrificiului, a prea-plinului, care e normalizată și că cei care ajung să dea tot și să se epuizeze pentru un ideal măreț, ar trebui glorificați. Nu e sustenabil. În domeniul cultural e cu atât mai grav să faci asta și să susții public că e sănătos. Știm bine ce înseamnă să fii artist. De multe ori e legat de un sentiment de inadecvare, de multe lucruri pe care artistul le duce în spate. Nu cred că e în regulă să îi spui acum că dacă vrea să schimbe orașul și lumea culturală, trebuie să dea tot ce poate, că doar așa o să reușim. În România e foarte la modă să fim eroi, să fim martiri. Nu cred că e sănătos. 

 

L.M. Cineva care a activat în zona noastră culturală îmi spunea că poate ar trebui să ne asumăm foarte franc că, așa cum e gândit titlul, la noi și peste tot, e un eșec. Timișoara ar putea fi un moment de restart sau de chestionare de ce titlul de Capitală Culturală Europeană nu funcționează. E dovedit că uneori face mai mult rău vieții culturale din respectivul oraș. Da, rămâne poate o infrastructură, dar și aceea trebuie animată cu povești, oameni...

 

A.C. Cultura înseamnă și libertate de exprimare, creativitate, eliberare. Îmi zicea cineva că multe grupuri muzicale românești sunt produse în Franța. Mă gândeam inclusiv la muzica mai balcanică, mai liberă, câți mai sunt în România? Cei care sunt spirite mai libere au plecat. Mediul cultural începe să fie tot mai elitist, inaccesibil și codificat. Tocmai pentru că vorbim despre o industrie -paradoxală situație, dacă mă întrebi pe mine-, accesul la industria culturală depinde din ce în ce mai mult de capacitatea artiștilor de a se transforma în buni manageri și de contactele lor, de niște relații foarte personale până la urmă. Observ asta și în alte țări, din păcate. Un clientelism, dacă pot să zic asta.

 

L.M Exact asta a observat și un prieten care locuiește în București dar e foarte familiarizat și implicat în viața culturală a Timișoarei. Mereu îmi zice că e ceva aparte, e ceva putred aici. Mai ales când apare câte un scandal din ăsta, ca amenda actorilor la Auăleu sau scandalul recent din jurul Filarmonicii. Toate situațiile astea...poți să le privești și în cheie comică. Tu cum le vezi?

 

A.C. Dacă n-am fi și un pic cinici, n-am rezista. Sunt multe asemenea situații și pentru că e mai dinamică viața culturală. În alte orașe, scandalurile de genul ăsta sunt mai puțin frecvente pentru că n-are cine cu cine să se certe. Mulți dintre voi sunteți și independenți și tindeți să ieșiți mai mult în spațiul public. Poate de asta e mai vizibil în Timișoara.

 

L.M. Ai pomenit de tabere mai devreme și mi-am amintit discuția din iarnă când remarcai la Timișoara o anume inabilitate de a lucra unii cu alții.

 

A.C. Inabilitatea asta cred că e la nivel național. Este o trăsătură culturală, cu explicații istorice. Într-adevăr pe mine m-a frapat că am auzit aici multe persoane vorbind de rău pe alți colegi de breaslă. Mi se pare că e o luptă cruntă de a demonstra că tu poți mai mult, tu știi mai bine, tu ai mai multă dreptate, tu ai rezistat mai mult. Înțeleg de unde vine, că există niște cauze obiective din ultimii ani. Știm toți ce s-a întâmplat cu finanțările, felul în care au fost tratați operatorii culturali de decidenții politici. Adică pot să înțeleg cum s-au construit reacțiile astea, dar mi se pare că operatorii culturali nu s-au aliat împotriva răului, cum te-ai fi așteptat să se întâmple. Dimpotrivă, cumva s-au separat.

 

Nu sunt în Timișoara de mult timp, poate o să se creadă că vorbesc în necunoștință de cauză, că n-am fost aici să le trăiesc pe toate. Poate că judec din afară, dar e un lucru pe care l-am observat în societatea civilă și în alte orașe. Tocmai pentru că pătura asta independentă de activiști și de creativi e atât de fragilă și pentru că nu avem exercițiul lucrului împreună, în echipă, al solidarității, al identității comune, al sentimentului de apartenență la ceva care ne unește. 

 

Ce însemna cultură independentă, societate civilă, ce însemnau conceptele astea în urmă cu câțiva ani? Mai nimic. E o pojghiță la nivelul societății noastre, dacă stai să te gândești. Tocmai de asta cred că nu avem o identitate comună de care să ne agățăm cu toți, să știm că ne leagă. Mai degrabă avem niște identități individuale, niște ego-uri pe care le apărăm cum putem noi. E trist. Ce mai simt foarte personal e că identitatea ta profesională și personală în România e complet instabilă și confuză. Nu există niște valori pe care tu să ți-o cimentezi și să știi că tu ești ăsta indiferent de ce se întâmplă la putere, la Primărie, la guvern, în grupul tău de prieteni, cine primește sau nu finanțare, cine face festivalul mai mare anul ăsta sau nu. Tu ești în funcție de ce se întâmplă în jurul tău și chestia e foarte destabilizantă. Mi se pare că trebuie constant, zi de zi, să îți construiești identitatea, să te repoziționezi. Este atît de obositor, mai ales ca artist când ar trebui să fii liber, să fii tu, indiferent de ce cred ceilalți, încât cred că de asta se ajunge la poziții din astea foarte egocentrice și complet nejustificate într-o societate în care sunt atâtea de făcut în bine și înspre frumos și libertate. E loc pentru toți. Dacă am putea să fim mai mulți ar fi și mai bine. Până la urmă fiecare are felia lui și de public, de finanțare, de orice.

 

Mai la vest, artiștii au un loc în societate, nu sunt lipiți la societate. Aici trebuie să-ți faci loc. În România ai impresia că trebuie să-ți justifici existența ca artist. Trebuie să-ți câștigi valoarea, viața, activitatea, să demonstrezi că poți fi considerat profesionist. Însă cred că mergem într-o direcție mai bună prin simplul fapt că, noi, ca populație începem să ne mai deschidem față de noi ca oameni, ca popor, față de trauma noastră colectivă. Spre exemplu, din ce în ce mai mulți oameni merg la psiholog. Pentru mine asta o să se reflecte în mod cert și în felul în care noi creăm și consumăm cultură. Pentru că până la urmă arta și cultura sunt, în starea aia pură și superioară, expresii libere ale frământărilor noastre umane cele mai sincere și ale nevoilor noastre ca oameni și ca ființe sociale.

 

L.M. Legat de modul în care consumăm cultură, tu cum vezi lipsa presei culturale, cu câteva excepții, la Timișoara?

 

A.C. În primul rând, m-aș întreba cine are nevoie de presă culturală? Noi, care suntem deja în domeniu sau întregul oraș? Pentru noi, ar fi super util, ne-ar ajuta să avem genul ăsta de sprijin, decriptor, transmițător. În același timp, pentru restul populației, dacă nu există și alte conexiuni care să declanșeze ce trebuie: educație, ong-uri, programe diversificate ale instituțiilor culturale care democratizează cultura cu adevărat, atunci o să rămână o insuliță tot pentru „noi, ai noștri”. Când am venit în Timișoara, mi-a zis cineva: „o să vezi că ne vom cunoaște repede ăștia care venim la evenimentele culturale”. Și așa a fost. Nu ai ecosistemul cu toți stimulii pentru fiecare, cu toți oamenii de sprijin, în funcție de vârsta și nevoile tuturor. Dar poți să începi de undeva, să avem presă culturală mai puternică.

 

L.M. Privind și partea pozitivă, care crezi că sunt atuurile până la urmă ale Timișoarei? De exemplu, de ce ți-ai invita tu prietenii să vină aici în 2023?

 

A.C. Orașul în sine e frumos. Noi uităm că turiștii care vin la capitala culturală vin și pentru oraș nu doar pentru programul cultural. Ne-am concentrat pe asta că e obiectul activității noastre, dar Timișoara e un oraș foarte frumos, care merită vizitat. E un oraș foarte verde față de restul României, asta îmi place mie în mod deosebit. Și există actori culturali foarte buni în oraș care sunt convinsă că o să-și facă treaba lor, cum o făceau și până acum. De fapt, aia o să fie capitala culturală. Eu cred că acest titlu ar trebui să scoată ce e mai bun din noi, nu să ne divizeze și mai tare. Am mai spus-o și în alt context, înainte să înceapă nebunia din Ucraina: poate că cel mai bun lucru pe care îl putem face acum, ținând cont de parcursul TM2021/2023, este să învățăm să construim împreună, să purtăm cu demnitate acest titlu și să rămânem cu o scenă culturală dinamică și după 2023. Acum cred asta cu și mai multă tărie. E nevoie de cultură ca de aer și noi avem nevoie să ne aducem aminte care ne sunt prioritățile. Uneori lucrurile simple funcționează mai bine decât o mașină de război.

 

L.M. Așa e, însă unii dintre noi suntem prea împătimiți. Din poziția ta, vezi lucrurile de aproape și, în același timp, poți să le observi mai detașat.

 

A.C. Asta e părerea mea onestă. Că mă voi fi înșelat sau nu, e datoria mea de prieten și colaborator fairplay să o exprim deschis. 



Interviul a fost editat pentru claritate. Fotografii de Jonathan Sayeb.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.