marți, 26 aprilie 2022

Scena culturală din Timișoara (Actul I)

 O TRAGICOMEDIE ÎN MAI MULTE ACTE

Actul 1 - Auăleu teatru, auăleu cultură!


Laurențiu Bănescu


 

Personaje: 

 

Laurențiu Bănescu, actor, scenarist și regizor de teatru independent (one man show-ul "Monoloagele Vecinului"), actor de cinema (6,9 pe Scara Richter”) și televiziune („Umbre”). 

 

Lucian Mircu - narator

 

În ultimii 10 ani, am devenit de voie și mai mult de nevoie “actor cultural” la Timișoara, prin activitățile Asociației Marele Ecran și apoi ale festivalului de film Ceau, Cinema! Toamna trecută, am făcut un pas în spate din viața de organizator. Am simțit însă nevoia să-mi confrunt gândurile despre viața noastră culturală cu ale altor oameni familiarizați cu ea, însă la fel de detașați. 

 

Rolul acestei serii de interviuri care începe cu Laurențiu Bănescu nu este de a critica, de a arăta cu degetul sau de a-l pune pe rană. Este de a surprinde o feliuță de Timișoara în spațiu și timp, prin ochii prietenilor. Pentru că prietenii ar trebui să-și spună adevărul, așa cum observa Anabella Costache (personajul celui de-al doilea interviu). Asta așteptam și de la Laurențiu, când ne-am întâlnit în Piața Unirii, într-o după-amiază de primăvară. Revenise scurt la Timișoara pentru câteva spectacole ale teatrului independent Auăleu. Chiar la primul eveniment al trupei de după pandemie, “O Noapte Furtunoasă“, Poliția a fost sesizată pentru “scandalul” de la Scârț (sediul Auăleu). Deși polițiștii au înțeles că “fapta” era o piesă de Caragiale, tot au amendat actorii pentru tulburarea liniștii publice. 

 

 

Lucian Mircu: Am auzit periodic un fel de observație-lamentație, că e ceva aici în aer, parcă numai la Timișoara se întâmplă lucrurile astea.

 

Laurențiu Bănescu: Eu cred că e general, e foarte românesc. Am trăit în Târgoviște până la 19 ani, apoi am stat în București 12 ani, în Sibiu 3, în Timișoara 2, iar acum la Câmpulung Muscel...E cam același discurs. În fiecare loc venea cineva și zicea: „păi nu, mă, că acolo ăia sunt altfel, numai la noi se întâmplă greșit”... Dar e același tipar. E poate trecutul nostru comun care ne face să fim suspicioși, să nu recunoaștem valoarea și prin urmare să blocăm, să ratăm…

 

De-asta și sunt puțini oamenii care se încăpățânează, care zic „hai să facem” și merg până la capăt. Am avut norocul să lucrez cu unii dintre ei pentru că exact în teatrul independent artiștii sunt obișnuiți să fie așa ca să își facă meseria. Cum nu îți vin resurse încontinuu, nici nu faci proiecte la întâmplare, le vorbești oamenilor despre ei, pe limba lor și te sprijini pe forța ta creativă. Prin comparație, vibrația asta deseori lipsește în instituțiile de cultură care își trag bugetul de undeva și în care automat unii ajung să simtă că ar trebui să își justifice salariile. Mai fac o “înscenare”, mai trag de o ștangă, mai mută o hârtie… Adevărul e că mulți angajați ocupă posturi total întâmplător, ori mie mi-ar plăcea când intru într-un teatru să întâlnesc oameni care îmi seamănă, pe care îi pasionează artele scenei și care își respectă instituția și cultura, în general, de la manager și până la cel mai tehnic tehnician.

 

Lucian Mircu: Cum ai văzut tu momentul cu amenda de la Auăleu? Extragi tot ceva național?

 

Laurențiu Bănescu: Păi asta zic, că-i tot ceva “național”. Cred că românii nu prea-s obișnuiți cu artiști lângă ei. Nu sunt obișnuiți ca această “specie” din jungla ocupațională să umble liberă și să presare produse culturale în peisaj în mod neinstituționalizat. Mai la vest, în fiecare “județ” de-al lor, să zicem din Franța, vei găsi tot timpul mai multe grupuri active de muzicieni, companii de teatru, de circ, de dans, artiști vizuali, care nu sunt într-o structură a sistemului, sunt acolo, lângă tine, în oraș, în sat, în cartier și ești obișnuit să-i vezi în festivalurile locale, pe stradă, să iasă cu creații noi în fiecare an. Se bagă să repete în seara asta la unul, mâine la altul, își văd de misiunea lor. La noi, însă, mulți oameni, pentru că nu cunosc, tind să pună o etichetă: “Ce fac ăia, cine sunt ei? Păi ce, ăia sunt artiști? E bar sau teatru?”, și vor păstra distanța. În schimb, dacă ar merge să-i vadă, i-ar îndrăgi, ar înțelege că e cel mai normal lucru cu putință și ar începe să-i și susțină.

 

Vezi distanța asta din partea oamenilor care din principiu nu bagă nasul în independent. O vezi și din partea administrației, mergând până la vârf, la ministere și camere, cu care independenții se luptă de atâta timp pentru un statut. “Băgați-ne în seamă, suntem aici! Ne luptăm să plătim un spațiu, un curent ca să avem un reflector, să facem spectacole, vin oameni să ne vadă, ne chinuim să oferim orașului un mic festival anual… deci nu vă mai faceți că nu existăm!” Uite, capitala culturală s-a întâmplat în Sibiu, se va întâmpla și în Timișoara, motoarele vor fi ambalate pe cultură, dar chiar și așa nu se va face musai apel la cei care au avut deja inițiative, care în orașul respectiv și-au demonstrat pasiunea pentru arte ani de-a rândul. Și atunci la ce să te aștepți de la autorități, poliție, jandarmi, care se uită la tine și cărora li se pare un moft. Nu înțeleg ce caută ăștia pe stradă să facă scălâmbăieli…




 

Relația cetățenilor cu cultura a fost dintotdeauna greoaie peste tot în lume, iar în prezent, cu noile canale de entertainment, devine și mai dificilă. Majoritatea oamenilor nu se interesează de cultură, unii aproape că nu înțeleg de ce se investește, deși la școală învățăm cu toții despre creatori și importanța lor pentru un popor. Inclusiv în Franța, că vorbeam mai devreme, deși se bagă bani și sunt atâtea companii și există efervescență culturală, chiar și acolo cei mai mulți oameni stau în casele lor cuminței, la televizorul lor, la grătărelul lor și nu vor ști niciodată ce au pierdut. Poate nepoții lor vor învăța la școală într-o zi, dar nu sunt mase pe străzi care defilează și cer “dați-ne teatru, dați-ne muzică”. Așa a fost dintotdeauna și, de-asta, traiul pentru artiști va rămâne tot greu.

 

Însă la noi mai e o chestie. Încă se organizează cultura în Primării, ca și cum Primăria știe cultură. Nu, ar trebui să existe niște oameni care cu asta se ocupă, conectați la lumea culturală, care știu ce se întâmplă în țară și în lume, conectați cu companii, asociații, cu instituții, cu festivaluri de pe-afară… Sunt oameni care, dacă asta fac ca job, îi poți angaja și ei ar putea spune în cunoștință de cauză „hai anul ăsta să oferim orașului chestia asta”. Dacă tot viceprimarul, sau eu știu cine, se ocupă și de cheltuirea bugetului pentru cultură și zice „punem o scenă acolo în piață și facem noi, aducem câteva trupe să ne cânte frumos, niște dansuri, plus zilele orașului, 8 Martie, 1 iunie, târgul de Crăciun: ia uite cultura, ia uite bugetul, hai că am reușit”. Nu e asta cultura, e un capitol separat…

 

În Franța, da, există sistemul “intermitenților”. Dacă lucrezi în artele spectacolului, la un moment dat e foarte posibil să ai o pauză, pentru că e nevoie să pregătești ceva nou. Și dacă stai în repetiții câteva luni, ce faci? Faci foamea, te înscrii la șomaj? La ei nu, pentru că dacă până acum ai fost activ și ai achitat impozite și contribuții, ai dreptul să primești sprijin o perioadă de timp, un venit lunar. Dacă nu mai vii cu nimic, după niște luni nici nu o să mai continui să primești, evident. Dar deja se vede că se ține cont de felul cum lucrează artiștii, pentru că ei nu sunt la uzină, să producă spectacole pe bandă. Prin cadrul legal, li se încurajează prezența în societate, statutul de creatori de spectacole, dar va depinde și de ei să se organizeze, să vândă bilete, să adune contracte, să participe la festivaluri etc. Dacă, așa cum e la noi, structurile statului, legislația și societatea nu se deschid muncii pe care o depun artiștii independenți, ei vor fi în aer, se vor reconverti profesional. Acum ei fac tot, de la hârțoage la tras cortina și încearcă să se hrănească din asta, dar cu cheltuieli imposibil de acoperit și mai ales rămân vulnerabili în fața perioadelor de criză. Sunt măsuri de luat, care nu sunt extraordinar de complicate, care nu golesc bugetul țării, ci sunt de bun-simț. Dacă  s-ar simți încurajați să aibă activitate, că e teatru, că e muzică, festival, spectacol pentru copii, artiștii ar da mai multă culoare societății, ar completa educația, ar crea identitate și așa mai departe…

 

* Interviul a fost editat pentru claritate


                                               Laurențiu, prezentator la Ceau, Cinema (2017)
                                      


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.