sâmbătă, 30 ianuarie 2010

The Book of Eli (2010)

rating: Brainwash remarcabil

Am mers la The Book of Eli fara asteptari sau prejudecati, fara sa citesc ceva despre el dinainte. Si bine am facut intrucat in felul asta mi-am permis sa fiu absorbit intr-o poveste despre credinta plasata fictiv intr-un viitor nu prea luminos al umanitatii. Un viitor cenusiu, post-apocaliptic, calculat temporal la 30 de ani dupa D Day - ziua in care cerul s-a frant si o lumina orbitoare a parjolit intreaga planeta. Fratii Hughes (autorii stylish-ului From Hell, povestea romantata a lui Jack the Ripper) revin in atentia mea si probabil a criticilor cu o retusare a genului action SF post-apocaliptic coborandu-l din sfera SF-ului si dandu-i o componenta umana, religioasa, in persoana lui Denzel Washington. Intradevar nu-mi pot imagina un alt actor care sa joace rolul profetului razboinic Eli decat my man Denzel. El are si profunzimea necesara pentru a duce discutii filozofice cu sine insusi, dar si talentul de a-si elimina dusmanii intr-un mod convingator cand script-ul o cere.

Povestea e in felul urmator: Eli e un calator singuratic, un tip batraior, unul din putinii care au supravietuit razboiului si haosului care a urmat. E si printre ultimii care stie sa citeasca si poseda o doza de moralitate. In ultimii 30 de ani a fost tot pe drumuri, calatorind spre vest in urma unei chemari interioare. Nu are harta dar are credinta. Si un Ipod, cam stricat ce-i drept. Si servetele umede KFC (pentru igiena personala daca tot vorbim de product placement). In calatoria sa uneori mai da si peste bande de talhari sau canibali sau mai poposeste in cate un orasel inca nedaramat pentru a-si reinoi rezerva de apa. Eli insa nu e tipul pe care sa pui mana, decat daca vrei s-o pierzi eventual. E un luptator experimentat, poseda o multime de skill-uri si arme, iar de regula ramane ultimul in picioare oricat de multi dusmani ar avea...apoi se roaga pentru sufletele lor. Cu toate astea nu cade in ridicol ca alti eroi din filme.. doar e Denzel. Ultimul orasel vizitat de Eli e insa in mainile lui Carnegie (Gary Oldman), arhetipul raului inteligent si cultivat care-i controleaza pe toti si ii foloseste intr-un scop neclar la inceput - gasirea unei anumite carti - dar care viseaza la unificarea ramasitelor civilizatiei, sub controlul sau desigur. Cand descopera ce abilitati poseda Eli ii face o oferta de nerefuzat. Problema apare cand Eli refuza si, din acel moment, se naste o situatie conflictuala, care escaladeaza intr-o vanatoare umana in clipa in care Carnegie afla ca Eli poseda o misterioasa carte.


Daca ar fi sa reducem la cateva idei filmul asta am putea spune foarte simplu ca e o combinatie de Mad Max cu Children of Men, punctand actiunea flamboianta din primul si atmosfera apasatoare plus stilul din al doilea, dar am fi superficiali. In primul rand filmul asta arata extraordinar de bine, tras in tonuri de gri, maro, albastre sau verzi, o cinematografie superba contribuind la crearea atmosferei dezolante din film. Scena de la inceput - o padure arsa, semi-obscura, in care parca ninge cu cenusa - stabileste tonul intregului film, estetic vorbind, linistea mormantala a cadrului fiind sfasiata de sunetul unei sageti hi-tech. Apoi avem muzica. Pe durata filmului nu rezistam sa nu fac remarci la cat de faina e coloana sonora, ce bine se potriveste si cum abia astept s-o ascult acasa. Atticus Ross e responsabil pentru ea si e prima data cand compune muzica de film. Foarte buna treaba, te prinde si te tine conectat la imagini.


Distributia actorilor e foarte buna, atat Denzel cat si Oldman sunt excelenti in rolul profetului si al micului Mussolini. O aparitie misto e si Mila Kunis, pe care o stiam din serialul That '70 Show, aici jucand rolul unei "fiice" adoptate fortat de Carnegie si obligata la prostitutie dar care isi gaseste salvarea in Eli. Filmul e plin de actiune tipica unui thriller post-apocaliptic, ceea ce e un lucru bun, existand niste scene de bataie extraordinar coregrafiate de Jeff Imada (Fight Club, Bourne Ultimatum) explozii si impuscaturi in stil mare (camera de filmat devine imateriala tracand prin structuri si filmand chiar din mjlocul haosului). Peste toate astea insa se aseaza latura meditativa, componenta religioasa a filmului, motivatia personajului care transforma totul intr-o poveste despre credinta si o metafora cristianica. Eli are o "misiune" si putem trage concluzia ca supravietuirea lui in pustiu 30 de ani se datoreaza si unui mic ajutor divin. Iar twistul din final, care prilejuieste un mare WTF, te face sa re-vezi filmul cu alti ochi. O experienta de neratat, as zice.
Trailer

Ps. Daca tot suntem la post-apocaliptice, nu pierdeti nici The Road cu Viggo Mortensen. E altceva! Uman, sensibil, contemplativ, emotionant, drumul unui tata si al fiului sau, lupta pentru supravietuire si o lectie de virtute si morala predata de parinte copilului.

Later Edit: Luci are propria versiune legata de Denzel religiosul

vineri, 29 ianuarie 2010

Trailerul zilei: Wall Street 2

Astept cu mult interes ultimul film al lui Oliver Stone, continuarea succesului din '87 pentru care Michael Douglas a luat un Oscar. Wall Street: Money Never Sleeps vine la 23 de ani dupa precedenta dramatizare a complicatei vieti de broker american si se va instala pe ecrane intr-o perioada in care bursa adevarata incearca timid sa se refaca. Michael Douglas reia rolul lui Gordon Gekko iesind dupa 14 ani din puscaria in care il varasera mismasurile din primul film. Pentru el afara e o lume noua care abia asteapta sa-l cunoasca pe regele detronat al evaziunilor fiscale si ingineriilor financiare. Isi ia un protejat in persoana viitorului ginerica (Shia LaBeouf) care, broker la randul sau, il reintroduce in lumea de sticla si otel a Manhattan-ului. In contrapartida ii avem pe Charlie Sheen, Susan Sarandon, Josh Brolin si Frank Langella. Mai un pic de rabdare pana in aprilie. Trailer:


Up in the air

LUI COSMIN LUNGU







Atunci cînd moare un tînăr rămîi fără cuvinte.



Săptămîna asta vroiam să vă povestesc despre comedia serioasă Up in the Air. Vă spun într-un singur cuvînt: merită!

Cuvintele care mi-au rămas le dedic memoriei lui Cosmin Lungu, sufletul librăriilor Cărtureşti din Timişoara. Nu ne-am întîlnit de foarte multe ori, dar ar fi ajuns şi 5 minute ca să-mi dau seama ce suflet frumos s-a dus în Cealaltă parte (pe 24 ianuarie ar fi împlinit 33 de ani). În seara zilei în care s-a stins am discutat cu un prieten despre moarte. Ce rămîne după noi? O carte? Nişte amintiri? O poveste? O trăsătură fizică pe care o transmitem urmaşilor?

Ipoteza mea: suntem energie care nu dispare odată cu moartea fizică.
Rămîne pe aici pe undeva, sub o formă sau alta.

Întrebările astea nu mi-au ieşit din cap nici mai tîrziu, cînd conduceam spre casă. O altă voce, mai tainică, îmi şoptea că totuşi ceva îmi scapă.

Şi chiar atunci am oprit la semafor.

Nu ştiu de ce mi-am întors capul spre maşina care staţiona în dreptul meu (nu fac asta de obicei). Pe bancheta din spate - un băieţel de vreun anişor. Blond, bucălat, cu zulufi. Abia stătea în picioare, dar mă privea cu un zîmbet uriaş.

Nu mai ştiu nici cine a ridicat primul mîna.

Cred că am ridicat mîinile amîndoi în acelaşi timp. Le-am fluturat unul spre celălalt ca doi prieteni vechi. Ca şi cum ar fi cel mai natural lucru din lume. Este. Nu la fel a considerat mama lui care urmărea scena uşor incomodată.

Semaforul s-a făcut verde.

Noi am continuat să ne salutăm şi după demarajul maşinilor. Am mai apucat să văd că maică-sa îl trăgea de la geam, dar mînuţa se mişca mai departe. În acele cîteva secunde, toate lucrurile au căpătat dintr-odată sens. A fost o întîlnire scurtă, aşa cum a fost şi întîlnirea cu Cosmin. Scurtă, dar luminoasă. Ca un zîmbet de copil.


*

Cînd am scris aceste cuvinte în 24 FUN, am simţit că lipseşte ceva la finalul articolului. Apoi am aflat că astăzi, de la ora 16.00, la Palatul Baroc, e vernisajul expoziţiei O fotografie. Un Scop. Un zîmbet.

Dacă veniţi, aveţi şansa să faceţi ceva extraordinar. Să redaţi zîmbetul unor copii.

Îmi doresc foarte mult să fac asta.


În memoria lui Cosmin.


joi, 28 ianuarie 2010

Lasă-mă să cred!

Mi-a plăcut articolul din Caţavencu în care Andrei Manţog desfiinţează Avatar.

Mai puţin partea asta:
"Culmea imaginaţiei băiatului care a creat Pandora a fost atinsă cînd acesta a fumat mai mult decît de obicei şi s-a gîndit că ar merge să inventeze o nouă formă de relief: munţii suspendaţi. Einstein, săracul, cred că a deschis şi sicriul, la cît s-a răsucit în el văzîndu-şi forţa preferată terfelită în acest hal. Să fie clar: gravitaţia, cel puţin în Universul nostru, este sfîntă. Nu există nici o explicaţie logică sau măcar rezonabilă pentru care nişte pietroaie uriaşe să „atîrne” la cîteva zeci de metri de un corp care are masa de jdemii de ori mai mare. Pur şi simplu nu se poate."

Ca şi cum ai spune că nu crezi că Isus Christos s-a ridicat la ceruri pentru că ar fi încălcat legile gravitaţiei, "forţa preferată" a lui Einstein. E o chestiune de credinţă, believing. Şi asta e valabil şi în cinema. Vorba pălărierului nebun din Ţara Minunilor (cînd Alice îi spune "It's impossible"): Only if you believe it is.

miercuri, 27 ianuarie 2010

Florina on Cinema

Pe această cale dorim să vă semnalăm domniilor voastre o nouă apariţie în blogosferă, legată de cinema.

Nu întîmplător, fraza anterioară conţine numai cuvinte la feminin (cel mult neutru). Pentru că vorbim de un blog feminin. După ce a comentat filmele în mod public (pe blogurile altora) dar şi în privat (surprinzîndu-ne cu sentinţele sale laconice, deloc obiective, dar foarte lucide), Florina Ciupertea (aka Ciupy) şi-a luat inima în dinţi şi s-a hotărît să comenteze în mod aplicat. Şi să se lase comentată.

Nu putem decît să salutăm această îndrăzneală si îi urăm să nu se plictisească prea repede de www.riddle-rocket.blogspot.com. Nu mă întrebaţi ce înseamnă, girl stuff :)

Memento

Încă un anunţ doar pentru spectatorii marelui-ecran, cu domiciliul în zona Timişoarei (îi rugăm pe ceilalţi să nu se simtă neglijaţi).

Cu începere de la ora 17.00, la Centrul Cultural Francez (Bl. C.D. Loga) va avea loc proiecţia documentarului Sonderkommendo Auschwitz - Birkenau (de Emil Weiss). Urmată de o dezbatere la care va participa istoricul Victor Neumann. Astăzi e Ziua Memoriei şi a Holocaustului şi a prevenirii crimelor împotriva umanităţii. O zi cu un nume foarte lung, dar foarte necesară (în contextul în care încep să se audă voci, mai mult sau mai puţin arabe, care susţin că Holocaustul nu s-a întîmplat, fiind de fapt o invenţie a evreilor).

Nu uitaţi, vă rog, de Ziua Memoriei!

later edit: Există ceva şi mai cinic şi brutal decît exterminarea în masă a evreilor. Folosirea altor evrei, fraţii şi prietenii celor ucişi, pentru a incinera corpurile. Documentarul conţine o serie de mărturii a celor care au făcut parte cu forţa din aceste plutoane macabre: Sonderkommendo. Cum cita o profesoară de istorie prezentă la proiecţie alături de elevii săi: "Nu vă întrebaţi unde era Dumnezeu la Auschwitz. Întrebaţi-vă unde era omul!".

luni, 25 ianuarie 2010

Fotografie cu suflet

Uneori o fotografie spune mai multe decît un film întreg.
Alteori o fotografie poate salva vieţi. Vieţi tinere, de copii.
Aşa cum se întîmplă vinerea aceasta, de la ora 16, la Palatul Baroc, la vernisajul expoziţiei cu vînzare: O fotografie. Un scop. Un zîmbet.

Scopul evenimentului este strîngerea de bani pentru copiii bolnavi de leucemie de la Spitalul de Copii "Louis Ţurcanu". Pînă duminică (31 ianuarie), vor expune 21 de fotografi, între care şi cîteva nume cunoscute. Aşa cum e Vlad Eftenie (vezi poza de mai jos).









Cumpărînd o fotografie puteţi face un copil să zîmbească.
Ceea ce e mai frumos decît orice film.

p.s. ştiu că printre bloggeri se poartă leapşa; e prima oară cînd pornesc şi eu una rugîndu-i pe camarazii din blogosferă să răspundă la întrebarea: Ce e mai frumos decît un zîmbet de copil? Cîrtiţoiu, Tomata, Smeagol (şi oricine mai doreşte) dacă aveţi plăcerea.

duminică, 24 ianuarie 2010

00

Anul ăsta se dă rotund. Chiar dacă noul deceniu începe în 2011, vă asigur că întrecerea sportivă a anului va fi campionatul de topuri. Cele mai scumpe maşini. Cele mai frumoase modele. Cele mai frumoase top-uri de modele. Cele mai bune x din ultimii x ani. Hai să vă facem o mică încălzire!

Rolling Stone a dedicat primul său număr pe 2010 celor mai bune creaţii artistice ale decadei: albume, cîntece, trupe etc, aşa cum au fost votate de vreo 50 de ziarişti, critici şi alţi artişti. Criticul de film al revistei, Peter Travers, a alcătuit şi el un top cu cele mai bune 10 filme din ultimii 10 ani:



10. Trilogia Lord of The Rings
9. Mystic River
8. The Departed
7. Brokeback Mountain
6. The Incredibles
5. No Country for Old Man
4. A History of Violence
3. Mulholland Drive
2. Children of Men
1. There Will Be Blood


Sunt de acord cu 1, 2, 3, 5. La care adaug Requiem for a Dream, The Fountain (Darren Aronofsky, 2000/2006), Amores Perros ( A.G,. Inarritu, 2000), Y tu mama tambien (Alfonso Cuaron, 2001), Gerry (Gus Van Sant, 2001), Into The Wild (Sean Penn, 2007), Pan's Labyrinth (Guillermo Del Toro, 2006), Little Miss Sunshine (Dayton/Ferris, 2006), Cache (Michael Haneke, 2005), Volver ( şi încă n-am văzut La Mala Educacion de Pedro Almodovar), Adaptation (Spike Jonze, 2002), The Constant Gardener ( pe care îl prefer lui Cidade de Deus, regizat tot de Fernando Meirelles, 2005), Taxidermia (Gyorg Palfi, 2005), Oldboy (de fapt toată 'trilogia răzbunării' de Park Chan-Wook, 2003), Moartea Domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005)...

Lista rămâne deschisă ( în caz că vreţi să o completaţi).

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

The Fourth Kind (2009)

rating: Brainwash veritabil

Se pare ca cine-verité-ul de care vorbea Luci in articolul despre Activitati paranormale nu are de gand sa dispara prea repede ba din contra urca la un nivel nou in mainile unor regizori dornici de afirmare. The Fourth Kind e un pseudo-documentar in care actorii ajung sa se joace pe ei insisi in idea de a oferi o senzatia si mai intensa de realism. Inca din trailer Milla Jovovich se introduce intr-un mod cel putin misterios: "Sunt actrita Milla Jovovich si voi juca rolul Dr. Abigail Taylor in aceasta reconstituire dramatica ce va portretiza evenimentele petrecute in octombrie 2000. Tot ce veti urmari in acest film va fi sustinut de inregistrari de arhiva. Unele din scene... le veti gasi rascolitoare!" Si apoi esti introdus in film, de fapt intr-un interviu intre adevarata Abigail Taylor si Olatunde Osunsanmi (regizorul filmului) care continua pe toata durata acestuia fiind intrerupt doar de scenele "de arhiva" care sustin declaratiile ei sau de filmul propriu-ziz care are rolul de reconstitui povestirea.



Subiectul e foarte atractiv si ne-a cam lipsit in ultima vreme: OZN-urile. Dupa cum stim inca de pe vremea unui film simbol al lui Spielberg (Intalnire de gradul 3) incursiunile "vizitatorilor" nostri au fost clasificate in mai multe categorii: gradul I, cand sunt doar simple observatii de OZN-uri, gradul II, cand se descopera urme fizice inexplicabile la sol, gradul III, cand martorii dau nas in nas cu un vizitator, adica un first contact sau close encounter si gradul IV, cele mai intense, care implica rapirile (alien abductions) si, eventual, sondarea orificiilor cu sonde de otel inoxidabil sau introducerea de cipuri in creieri... favoritele mele, de altfel.



~Spoilere~
Ei bine, The Fourth Kind, are de-a face desigur cu ultima treaba, dezvaluind ca exista in Alaska un orasel - Nome - foarte izolat unde s-au raportat de 10 ori mai multe asemenea probleme. Milla Jovovich interpreteaza astfel o psiholoaga care si-a pierdut sotul in circumstante neelucidate (ucis in patul conjugal de un agresor necunoscut) care se intoarce in Nome pentru a continua munca sotului ei, o serie de insomnii ciudate suferite de locuitori. In sesiunile de interviuri acestia marturisesc suspect de identic prezenta unei bufnite in camera in timp ce dorm si dau semne de amintiri suprimate. Cand sunt supusi hipnozei ... furiile Iadului se dezlantuie, intrucat descopera ce lucruri inimaginabile se petrec cu ei noaptea.
~gata spoilerele~



Filmul e foarte inspirat construit, alternand scenele jucate cu cele "arhivate" (asa-zis reale) si uneori prezentadu-le in tandem, in paralel (split screen), putand astfel usor distinge omul de actor. Ceea ce mi-a placut in el e faptul ca suspansul este sugerat si subiectul e lasat la interpretarea fiecaruia, nu se explica prea multe si nici nu se trag concluzii finale. Arma de calibru major a fost sunetul, sunt niste chestii cu adevarat sinistre acolo (eu unul m-am sculat in fund si am scapat un holly f**k what was that??) voci distorsionate, cuvinte incomplete in limbi stravechi... In fine, buna povestea, captivanta, misterioasa, chiar surprinzatoare pe final... Un film in genul Blair Witch Project si Paranormal Activity dar nu atat de indie-minimal ca precursoarele sale, avand nume cunoscute pe generic, si fiind mai intens in actiune. Asta sunt sigur ca nu va plictisi! La un anumit nivel e comparbil cu bijuteria REC in ce priveste fiorii. Recomand indeosebi celor satui de monstri, zombie, vampiri, spirite razbunatoare si fetite cu paru-n ochi. Un sfat de final: nu cautati informatii despre el inainte de a-l vedea!! Il ruinati.

vineri, 22 ianuarie 2010

Trailerul zilei: I'm Here

Aseara la Sundance Film Festival, USA a fost proiectat un scurt metraj de 30 de minute realizat de Spike Jonze (tocmai am vazut de la el Where the wild things are) din care insa noi nu putem vedea decat un trailer. I'm Here e o poveste contemporana despre (nu de) iubire in care personajele sunt doi "roboti" - un el si o ea. El este un librar care traieste metodic si solitar o viata fara gust, fara pasiuni sau activitati creative pana ce o intalneste pe ea - aventuroasa, dezinvolta, spirit liber. Conceptia filmului e foarte interesanta si atipica. Filmul e finantat de Absolut Vodka si ma intreb in ce situatie o sa-l vedem si noi? Mie mi-a starnit ceva ganduri cu metafora aleasa de Jonze. Urmariti trailerul..


joi, 21 ianuarie 2010

Apel la Participare

Anul acesta în mai (ca de obicei), Festivalul Tres Courts ajunge la ediţia cu numărul 12. Cei care au fost măcar o dată ştiu că pe lîngă programul oficial, care se proiecta simultan în 80 de oraşe din lume, există şi o selecţie naţională. Filmele noastre au fost de fiecare dată mult mai slabe decît ale lor, discrepanţă dătătoare de complexe. Dar asta nu înseamnă că trebuie să rămână aşa. Oare nu suntem în stare să producem ceva foarte scurt şi foarte bun?

Organizatorul, Centrul Cultural Francez, a lansat astăzi apelul la participare pentru creatorii români: "Este o ocazie excelentă pentru cineaştii amatori sau profesionişti, studenţii la film şi arte vizuale, sau pentru cei care au pur şi simpul o idee genială pe care doresc să o arate lumii întregi, să îşi demonstreze talentul. Singura condiţie impusă este ca durata filmului sa nu depăşească 3 minute. Toate genurile sunt acceptate: ficţiuni, documentare, animaţie. Participarea este gratuită."

În 2009, Timişoara nu a dat lumii niciun foarte scurtmetraj. E păcat. Mai ales că sunt atîţia tineri (studenţi la arte vizuale sau nu) care se joacă, din cînd în cînd, cu camera. Dead-line: 10 martie. Regulament şi detalii pe www.trescourt.ro sau www.foarte scurt.ro.

Dacă aveţi 3 minute vă invit sa vedeţi 3lerele ultimelor 3 ediţii de 3 Courts.
Ici, ici et ici.

miercuri, 20 ianuarie 2010

Activităţi Paranormale

Acum cîţiva ani, fluierînd la pustiul din sălile de cinema publice pe care le păstoreau, cîteva doamne îmi repetau cu voce de casandră că s-a isprăvit cu cinematografele. Televiziunea, internetul, piraţii, sistemele home-cinema, lipsa banilor, toate au omorît a şaptea artă, care săraca îşi trăieşte agonia pe pînza marelui-ecran.

Tare mult mi-aş dori să le regăsesc pe acele doamne. Să le rog să meargă la CinemaCity să îmi ia două bilete la Avatar sau Sherlock Holmes. Ar risca să fie călcate în picioare de acelaşi public, care pînă acum doi ani, nu se dădea scos din casă. Pentru că, iată, cinema-ul încă mişcă. Ba aş spune că e foarte vioi.

Mulţimile de spectatori contrazic şi altă profeţie catastrofică. Aia cu recesiunea. Care întîrzie, la fel ca blockbuster-ele care vin tot pe axa vest-est. Sau o fi mall-ul înconjurat de un scut invizibil de protecţie anti-criză? Pentru că, iată, în 2009 s-au înregistrat încasări record pentru România: 4,6 milioane bilete, adică vreo 80 de milioane lei (aproximatix 20 de milioane de euro!!!). Niciunde în lume nu s-a înregistrat o creştere a audienţei de 43% într-un singur an. Sunt tare curios cum mi-ar explica doamnele de la RADEF această situaţie paranormală. Atacuri energetice? Flacăra Violet?

Vestea proastă e legată de conţinutul acestui cinema cu priză la public. De cele mai multe ori, mulţimile se îmbulzesc la tîmpenii. Precum astea două despre care am scris şi în 24 FUN (am hotărît să public în avans articolul ce apare în revistă, în speranţa că voi convinge măcar unu-doi să salveze bani pentru ceva mai bun).



Întrebare din Sopranos: de ce ne plac filmele de groază?
Raspuns: pentru a experimenta fiorii fricii, fără consecinţe.

Zilele astea s-au nimerit simultan pe ecrane două horror-uri. Îngrozitoare (rating: dublă eroare). Cazul 39 nu merită mai mult de 39 de cuvinte. Victima, Renee Zellweger, şuşoteşte blajin tot filmul, pînă ţi se face greaţă de la atîta dulceaţă şi ajungi să ţii în secret cu daimonul. Teoria că infernul arată diferit, în funcţie de fricile fiecăruia, merita o soartă mai bună.

Cealaltă apariţie, Activitate Paranormală, era descrisă pompos în trailer drept „unul din cele mai înfricoşătoare filme din toate timpurile”. Toată lumea ştie că e noul Blair Witch Project. Cel puţin asta şi-au dorit realizatorii, prin acel aer de ciné-verité (stiţi, aceste casete sunt reale, familiile victimelor ni le-au pus la dispoziţie etc.) personaje necinematografice, a se înţelege plicticoase şi ambiţia de a face dintr-un low-budget un smash-hit. Pădurea din Blair...e înlocuită cu spaţiul claustrofobic al unei case cu etaj, bîntuită de un demon. Pe care nu îl zărim nicio clipă. Realizatorii filmului şi-au făcut lecţia măcar la acest capitol: ceea ce nu arăţi este mai groaznic decît ce arăţi.

În lipsa unei poveşti articulate, începi să brodezi tu pe marginea imaginilor. De exemplu, am observat că demonii au mult timp liber. Se ţin scai de cîte o persoană ani întregi. Pleacă şi vin cînd vor. Oare au mai multe job-uri simultan? Pun pariu că nu plătesc impozite. Asta nu înseamnă că Activitate Paranormală nu are momente cînd îţi dă fiori. Dar revenind la răspunsul din Sopranos, per total e un film inutil, fără consecinţe.

Deşi, băieţii vor găsi cîteva consecinţe plăcute. Fata pe care o vor invita la film le va sări de mai multe ori în braţe, în căutarea unui adăpost sigur. Dacă mă întrebaţi pe mine, cel mai bun adăpost ar fi în altă sală.

marți, 19 ianuarie 2010

Fail

Am vazut niste filme recent carora nu are nici un sesn sa le dedic un articol individual intrucat sunt doar niste erori neinspirate ale unui cinefil mult prea curios. Sa prezentam deci in continuare cateva fail-uri din programul cinema:

Case 39. Ok, Cazul 39 e atat de slab incat nu merita nici bitii cheltuiti cu descarcarea unei versiuni proaste pe comp. Tovarasu' Luci l-a vazut la mall, sorry mate, si cu toate ca mi l-a descris ca o tortura a plictiselii si aburelii eu m-am dovedit mai masochist ca el si l-am vizionat acasa desi mai aveam cel putin 38 de filme mai bune de vazut. Cu parere de rau pentru Cristian Alvart (Pandorum) filmul asta e un rateu cu Renee Zellweger in frunte. E o copie crasa a horror-urilor obisnuite din ultimii ani - The Omen, The Grudge, The Ring, Orphan etc - avand-o in centrul povestii pe fetita Lilith jucata de aceeasi actrita care a interpretat o fetita identica in Silent Hill - Jodelle Ferland. Deci cu ceva intunecat in ea, o perversitate "infricosatoare", o abominatie care isi cauta o mamica buna la suflet ca sa se hraneasca cu bunatatea ei si sa-i omoare pe cei din jur prin telefon. Nici amuzant, nici terifiant, total plictisitorchiar si pe repede inainte. Rating: Eroare.


Tell Tale. Daca spuneam ca filmul anterior e o plictiseala teribila, apoi filmul asta inspirat usurel dintr-o povestire de E.A. Poe e un somn benefic. Chiar am adormit pe la jumate. Sincer ma intreb cate filme cu inimi transplantate care pastreza memoria donorului se mai pot face? Lipsa de originalitate? Si nu vorbesc de Poe ca baiatul asta scria povesti despre transplanturi acum 150 de ani. Ma refer la fratii Scott care au o reputatie de aparat. Ce le-o venit cu "povestea asta din cripta". Un tip primeste o inima de la o victima care se pare ca o picat in mana unei mafii a organelor ce lucra prin spitale si in consecinta isi "simte" criminalii pe aproape si nu se poate abtine sa nu-i omoare. Macar daca o facea artistic.. in felul asta a iesit un banal film TV. Next! Rating: Eroare


Smokin' Aces 2: Assassin's Ball. Incercand sa repete succesul cu filmul din 2006 in care Joe Carnahan facea o plecaciune de onoare stilului de comedie neagra cu gangsteri al lui Ritchey organizand un showdown cu o serie de hitmani misto, studiourile Universal au dat drumul la sequell si-au uitat de el. Ce-a iesit e o insulta chiar si pentru Tom Berenger, o prezenta constanta in filme dubioase dar mai ales pentru Vinnie Jones de la care ma asteptam sa-i fi killarit pe regizor si pe scenarist dupa lansare. E un film "direct pe video" care tre sa ajunga intr-un player care musca banda pentru a multumi audienta. De evitat..Rating: Oroare




Ninja Assasin. Ei bine filmul asta e prost doar daca astepti ceva mai mult decat galeti de sange si arte martiale ninja de la el. E ca si cum te-ai uita la Steven Segall asteptandu-l sa-ti spuna o gluma cu Chuck Norris. Deci poveste schematica  e despre un vechi clan ninja care de 1000 de ani furniza asasini guvernelor, o gagica - forensic girl - ce lucreaza la Interpol si care investigheaza asasinate celebre, si un teribil killer pe numa Raizo (jucat de un popstar coreean, Rain) care nu-i decat unul din copiii antrenati de maestrul ninja si care suferind o pierdere amoroasa s-a intors impotriva "familiei". Nimic surpinzator, gol emotional dar vizual impresionant. Un action-gore flick cu un regizor competent in scenele de actiune (James McTeigue) cu fratii Wachowski drept producatori si cu un concept-art foarte cool. Luptele sunt magistrale dar absurde doar pentru cei care nu conosc seria de filme American Ninja 1-5 cu Michael Dudikoff. Nu neg, m-am distrat la filmul asta, si eu si intrega sala radeam cu pofta cand vedeam capete si membre zburand pe ecran. Un omagiu inchinat violentei in filme, probabil pe placul lui Tarantino care declara acum ceva zile: "Dacă un tip încasează un glonţ în stomac vreau să-l văd cum sângerează ca un porc înjunghiat". Merita vazut macar de fanii ninja. Pentru ceilalti, pass. Rating: Eroare cu pretentii

luni, 18 ianuarie 2010

Globurile castigatoare in 2010

S-a impartit aurul asnoapte in Statele Unite sub forma unor Globuri mult ravnite acordate insa de Asociatia Presei Straine de la Hollywood si nu de oamenii din industria de celuluoid, ceea ce in opinia mea inseamna niste opinii avizate din partea unor oameni care gusta filme si au simt critic responsabil.

Deci, rezultate. Da, da, Avatar a dat lovitura trambiteaza lumea pe la radio, desi a luat numai 2 trofee (cele mai importante presupun) - cel mai bun film dramatic si cel mai bun regizor, James Cameron - si daca pentru a doua chiar ma bucur pentru ca merita salutate efortul si viziunea lui JC, revolutia tehnologica numita Avatar nu e cel mai bun film al anului. Dar, si jurnalistii pot fi impresionati :).

Cel mai bun film de comedie (sau muzical) a iesit cum era de asteptat The Hangover, care presupun ca e cel mai amuzant din competitie avand in vedere ca celelalt sunt: dpua romante, un musical si un biopic.

Pentru interpretare au luat Globuri: Meryl Streep (no surprise here, candida cu cateva filme f bine primite - Julie & Julia si It's Complicated), Sandra Bullok (aici nu pricep nimic o.O), Jeff Bridges (in dauna lui Clooney ceea ce ma intristeaza dar ma face si curios pentru filmul Crazy Heart) si Robert Downey Jr pentru, desigur, Sherlock Holmes (fetele vor fi incantate).

Rolurile secundare au apartinut lui Christoph Waltz (Inglourious Basterds) - no surprise here - si Mo-nique din Precious care am auzit ca e un film extraordinar.

Cea mai buna animatie a fost Up, dupa cum am intuit si eu bazandu-ma pe reputatia foarte buna avuta in presa, filmul asta nefiind doar o comedie usurica ci adresandu-se in mare masura si adultilor.

La film strain The White Ribbon al lui Haneke s-a impus si ar putea fi singurul indiciu clar pentru Oscar, dar nu bag mana-n sac san foc :)). L-am vazut aseara si sincer, e destul de solicitant, cu sansa de a plictisi pe multa lume.

Cel mai bun scenariu - Up in the air, ceea ce ma bucura nespus, fiind filmul cu cele mai multe nominalizari si care merita premiat pentru ca e de-a dreptul delicios. Vad ca intuitia mi-a fost buna.

Sectiunile muzicale au fost castigate de Up - coloana sonora - si Crazy Heart - cel mai bun cantec original.

Serialele recompensate cu Globuri: Mad Men - cea mai buna drama (Luci cred ca jubilezi) si Glee - cea ma buna serie de comedie (acum Nebuloasa cred ca jubileaza).

Martin Scorsese a luat si el un premiu aniversar sau pt cariera, cum vret, asa numitul trofeu Cecil B. BeMille

duminică, 17 ianuarie 2010

Up In The Air (2009)

Sus, in aer, e singuratate


rating: Brainwash mai deosebit

E clar, daca l-ar fi trimis pe Geroge Clooney in Valea Jiului sa disponibilizeze mineri nu am fi avut parte de mineriade la Bucuresti. Are omul asta o charisma si un stil de interpretare atat de convingatoare..incat.. in cel mai heterosexual mod va spun, e o placere sa-l urmaresti intr-un film. Up in the air e filmul cu care Clooney si Jason Reitman (autor printre altele al lui Juno si Thank You For Smoking)se vor prezenta anul asta la toate marile competitii, deja avand 6 nominalizari la Globuri. Acesta a fost cu adevarat o placere de vizionat de la inceput pana la sfarsit. Un scenariu foarte bun, extras din cartea cu acelasi nume din 2001 si regizat cu pricepere de fiul lui Ivan Reitman (Ghostbusters 1, 2 si probabil, in curand, 3).



Desi ideea era dintr-o perioada mai prospera a economiei mondiale, acum s-a potrivit de minune cu starea de fapt: reducerile de personal. George Clooney joaca rolul ingrat al unui tip angajat special de corporatii pentru a face munca specifica sefului de firma, care ar trebui sa-si concedieze singur angajatii dar, din motive diverse, evita confruntarea. Astfel ca intra in scena "disponibilizatorul" cu vorbele lui mestesugite si planurile frumos tiparite in mape oficiale care au menirea de a usura socul vestii si a grabi tranzitia proaspatului concediat catre o noua etapa in viata sa. Si, bineinteles, cu cat mai putine probleme legale. Numai ca Ryan (Geroge Clooney) nu e doar un tip cu slujba nasoala ci si autorul unei "filozofii de rahat" care marseaza pe un fel de autoizolare cool, o autosuficienta completata cu o renuntare la "legaturi" pamantene cum sunt, familia, prietenii, apartamentul sau chestiile minuscule care pana la urma constituie viata ta. Renuntarea ii da o independenta de invidiat iar munca il face un perpetuu calator, clientul preferat al companiilor aeriene la categoria bussines, cel care practiv locuieste "sus in aer" atunci cand nu doarme intr-un hotel de 5 stele.


Viata lui de burlac calator la 40+ de ani primeste insa niste lovituri sub centura cand in firma isi face aparitia tanara Natalie (Anna Kendrick, o foarte binevenita aparitie) care are in plan introducerea unui program de concediere online a angajatilor ceea ce teoretic ar reduce mult costurile legate de transporturi in vremurile astea de criza. Simultan Ryan o intalneste pe Alex, varianta lui mai tanara si mai feminina (Vera Farmiga intr-un rol creat special pentru dansa), o corporatista cu acelasi program ca al sau - de adunat mile de zbor - si in care gaseste un refugiu mai mult decat comod. Socializarea pe doua planuri, atat cu tanarul discipol cu sani pe care il instruieste in arta concedierilor masive, dezvaluindu-i secretele meseriei si felul in care se trece peste stresul acumulat, si noptile petrecute cu o femeie care il intelege, incep sa faca primele gauri in filozofia lui de "light travel" prin viata.



Up in the air e atat amuzant cat si meditativ, are scene fantastic de bine scrise, cu dialoguri excelente, are o muzica care incepe exact cand trebuie si nu te agaseaza deloc, personaje umane si niste actori foarte potriviti si usor de indragit. Mi-a placut istoria din spatele filmului, cand am aflat ca se bateau nume mari pentru rolul feminin Alex dar Reitman a ramas ferm pe pozitie pentru ca-l scrisese cu chipul Verei Farmiga in minte, asteptand pana a fost disponibila. Si bine a facut. O alta chestie interesanta a fost faptul ca persoanele "disponibilizate" in film sunt de fapt oameni reali concediati in lumea reala care au fost invitati sa-si spuna povestea pe pelicula si sa reactioneze asa cum au facut-o in momentul nasol al vietii lor. Un plus de realism intr-o fictiune despre o realitate, pana la urma, contemporana. In concluzie, bun film si excelenta distributie (apare scurt si Zack Galifianakis). Poate nu e de colectie dar in mod clar e furnizor de stari benefice.
Trailer

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Marele Ecran in presa


Dupa cum probabil stiti pe plan local suntem prezenti saptamanal in TM-24-Fun prin articolele lui Lucian. Din cand in cand ne mai gasim insa si in publicatii "mai largi" astfel ca acum ceva saptamani un fragment de articol a intrat in Zile si Nopti Bucuresti iar azi am gasit blogul trecut in suplimentul TV de la Adevarul. Eu zic ca ne mangaie orgoliul oleaca, lucru de care avem oarecum nevoie intrucat astfel se intretine pasiunea jocului.


vineri, 15 ianuarie 2010

Trailerul zilei: The Crazies

In cazul in care si voi simtiti nevoia unui horror interesant nu pierdeti din vedere lansarea lui The Crazies, remake-ul lui Breck Eisner la mai vechiul si mai adulatul film al lui Geroge A. Romero din '73. In dulcele stil modern, tot ce odata a fost bun primeste sansa unei repolisari, uneori chiar readaptari, pentru a sari prapastia de peste 35 de ani si a redeveni contemporan cu noi. Si cum e si normal, sa intretina fabrica de bani de la Hollywood. Ceea ce nu-i neaparat rau, dar ramane de vazut in cinematografe. Noua versiune ii are in prim plan pe Tymothy Olyphant si pe Radha Mitchel si drept subiect eternul orasel tipic american unde the averege redneck o ia razna si incepe sa-si hacuiasca vecinii. Ni se promit niste chestii destul de "disturbing".. oricum va fi un film de atmosfera.. in genul filmelor zombie cu care Romero si-a crescut reputatia (e si producatorul acestuia).
Trailer, deci:


joi, 14 ianuarie 2010

The Real Girl

Această satiră de colecţie mi-a amintit de Lars and the real girl. Un film care merită mai multă atenţie, decît a primit în 2007. Am scris atunci vreo şase rînduri:

Lars (Ryan Gosling), un introvertit incurabil, aduce în sfîrşit la cină o păpuşă de fată. Chiar aşa: o păpuşă comandată pe net pe post de girlfriend, spre stupoarea familiei şi a întregului orăşel. Doctorul zice că fantasma are funcţie terapeutică, iar preotul pune întrebarea-cheie: Ce ar face Isus? Deşi pare utopic, membrii comunităţii acceptă plăsmuirea lui Lars şi adoptă păpuşa, într-un distorsionat mit al lui Pygmalion scris de scenarista de la Six Feet Under. Avem aici o pildă modernă despre iubirea de aproape. O frumoasă parabolă despre comunicare şi credinţă.


miercuri, 13 ianuarie 2010

Elementar...


SHERLOCK HOLMES(2009)

rating: Colectable doar pentru fanii lui Sherlock şi ai lui Ritchie, altfel Brainwash


Fanii ultras ai detectivului Sherlock Holmes vor pufni: „Ăăă! Da’ nu e ca în carte”. Au dreptate. Filmul continuă aventurile faimoşilor eroi cam de unde le-a lăsat Sir Arthur Conan Doyle. Avem aceeaşi lume, dar mult îmbogăţită. Ca şi cum Guy Ritchie ar fi confiscat lumea 2D din carte, ca să ne-o prezinte în 3D.

Sherlock Holmes e un mistery bine construit, dar deliciile sale nu stau în revelaţiile detectivistice. Am dedus imediat că Lord Blackwood (Mark Strong) va supravieţui execuţiei prin spînzurare din prolog. Cine-a mai văzut ca villain-ul să fie eliminat în minutul 15 al filmului? Am mai dedus că Sherlock (Robert Downey Jr.) şi companionul său loial, dr. Watson (Jude Law) vor rezolva toate enigmele pînă la epilog. Marea enigmă era cum vor face treaba asta.

Deliciile filmului stau în atmosfera aceea bleak de Imperiul Colonial în agonie, garnisită şi cu un pic de misticism: un mort-viu deţine o armă chimică secretă cu care va arunca Anglia în mîinile masonilor. Un fel de Vidocq (Pitof, Franţa, 2001), cu dialoguri mai savuroase. Aerul sumbru e perfect echilibrat de aerele mucalite ale lui Downey Jr., care se distrează fiecare moment în pielea extravagantului detectiv-violonist-boxer-cercetător.

Spectacolul nu e dat de scenele de acţiune pe care le-am văzut şi în celelalte filme ale britanicului (Snatch sau Lock, Stock and Two Smocking Barrels), ci de tumbele şi piruetele creierului cu mecanism de ceas marca Holmes ( în acest sens, cel mai mult se înrudeşte cu duelurile de şah mental din Revolver).



Fanii ultras ai lui Sherlock, cum sunt şi eu, vor comenta că nu aşa şi l-au imaginat pe cel mai abil detectiv britanic din toate timpurile. Spiritul personajului e însă acelaşi. Putem zice că s-a reîncarnat. Apropo, v-am zis că Guy Ritchie a lăsat şi loc de continuare? Nu este nici o enigmă că va urma, probabil, o întreagă serie. Elementar, dragă Watson, elementar...

Globurile de Aur 2010

Globurile de Aur in cinema sunt ca Australian Open-ul in tenis. Deschid competitia imediat dupa sarbatori si ne dau primele indicii despre forma "actorilor". Mai sunt cateva zile pana in 17 ianuarie cand se va scrie despre castigatori. Sun curios incotro bate vantul printre cinefilii nostri de pe-aici. Testati-va intuitia intr-un antrenament pentru concursul ce-l vom lansa inainte de Oscaruri.

Cateva nominalizari la Globurile de Aur 2010:


Cel mai bun film - dramă
Avatar
The Hurt Locker
Inglorious Basterds
Precious
Up in the Air


Cel mai bun film de animaţie
Coraline
The Fantastic Mr. Fox
Cloudy with a Chance of Meatballs
The Princess and the Frog
Up

Cel mai bun film străin
Baaria
Broken Embraces
A Prophet
The White Ribbon
The Maid

Cel mai bun regizor
Kathryn Bigelow, The Hurt Locker
James Cameron, Avatar
Clint Eastwood, Invictus
Jason Reitman, Up in the Air
Quentin Tarantino, Inglorious Basterds

Cel mai bun scenariu
Up in the Air
It's Complicated
District 9
The Hurt Locker
Inglorious Basterds

nominalizarile pentru actori si muzica pe cinemagia

luni, 11 ianuarie 2010

The Matrix Trilogy

"What is the matrix?
Unfortunately, no one can be told what the Matrix is. You have to see it for yourself."


Cat de adevarat. Si totusi simt nevoia sa spun ce inseamna Matrix pentru mine, macar acum, dupa ce am revazut trilogia a nustiucata oara. Stiu, exista destule voci pentru care Reloaded si Revolutions nu exista, ei ramanand pana la final indragostiti de primul Matrix. Regretabil pentru ca mie imi sunt toate la fel de dragi, vazandu-le ca un tot unitar, ca o poveste in 3 acte, si chiar daca voi pastra nostalgii pentru efectul pe care l-a avut primul film asupra mea nu pot sa ma uit doar la unul din ele pentru ca as fi incomplet. Trebuie sa ne amintim ca atunci, in fata marelui ecran, eram cu totii nestiutori, n-aveam nici cea mai mica idee despre ce va fi vorba, promovarea Matrix-ului nedezvaluindu-ne nimic in afara de cateva scene de actiune uimitoare. Eram lipsit de orice idee si, exact ca-n vorbele lui Trinity ("it's the question that drives us"), aceeasi intrebarea (ce e matricea?) mi-a provocat acel nivel de asteptare care aproape ca m-a ridicat in picioare in momentul revelator din prima treime a filmului. E de inteles ca in partile 2 si 3 veneam sa vad povestea stiind deja bazele ei, in consecinta nivelul de surprindere nu putea sa fie la aceeasi cota. Intocmai ca intr-o carte in care dupa ce inceputul te-a captivat e destul de probabil ca sfarsitul sa nu-ti placa la fel de mult. Dar nu e cazul meu.

Imi place trilogia pentru ca o vad unitara, pentru ca in timp ce prima parte ridica o multime de intrebari si lasa loc pentru o multime de interpretari, tratand foarte interesant temele manipularii, simularii si controlului, liberul arbitru si conceptul mesianic, ultimele doua incearca sa ofere o rezolutie, o concluzie finala dar fara raspunsuri clare, batute in cuie, ceea ce insa nu a multumit pe toata lumea. Si nu inteleg de ce. Filmele raman astfel deschise multor interpretari, putem specula la nesfarsit daca Neo a murit sau nu, ce fel de puteri are Sati (fetita care a customizat cerul in final), ce s-a intamplat cu Merovingian si Persephona sau care-i sensul lingurii (care nu exista - there is no spoon, remember?). Intrebari intentionat lasate fara raspuns insa carora fiecare le poate imagina propriul raspuns care sa-i convina. Pentru mine sa citesc cat mai multe informatii despre filmele astea inainte de la re-viziona au fost testul final.
Lucrul care m-a frapat a fost realizarea faptului ca personajul cel mai important din film nu e Neo ci Oracolul. Batrana gospodina ce coace prajituri toata ziua si vorbeste criptic conduce jocul inca de la inceputul Matrix-ului (aflau asta din Reloaded) intrucat era un program intuitiv initial creat pentru a investiga psihicul uman dar care a ajuns sa fie ghidul Alesului si aliata Zionului, cel putin la inceput. Ceea ce credeam a fi o ghicitoare in prima parte se dovedeste a fi doar inca un mijloc de control, la fel ca profetia, menit sa-l ghideze pe Neo - anomalia sistemica - inapoi in Sursa pentru a reboota Matricea la fiecare ciclu. Doar ca de-a lungul celor 6 Matrici scopul Oracolului s-a diversificat, acum urmarind sa "destabilizeze" echilibrul creat de Arhitect intre cei care accepta iluzia Matricei si cei care o refuza, adica rebelii din Zion. Deci Neo e un mijloc pentru un scop si orice vorba a Oracolului e spusa pentru a-l determina sa faca ceea ce potrivit "intuitiei" ei e necesar pentru a rupe ciclul distrugerii si reconstructiei Zionului. Pentru a aduce pacea intre oameni si masini. Importanta Oracolului e dezvaluita si de vorbele lui Seraph: "I protect that which matter most.."
Legat de conflictul om-masina e foarte interesant cum simplitatea dualitatii bine/rau din primul film, cea care explica felul in care masinile au distrus si inrobit omenirea si deci fiind inamicii, face loc unei idei mult mai complexe filozofic in partile urmatoare: in timp ce Matricea (unde activa mintea) e prezentata cu tonuri verzi iar Zionul (unde se "destrabala" trupul) in tonuri albastre, Orasul Masinilor e in tonuri aurii sugerand spiritul ("If you could see them as I see them, they are all made of Light" - Neo) care ce-i drept nu e neaparat bun sau rau, ci doar alienat, si deci in conflict cu trupul si mintea.(sursa) Tot in Reloaded si Revolutions descoperim ca in lumea artificiala exista si sentimente(!) ceea ce cam are sens pentru ca una din temele majore ale SF-ului cu AI-uri infricosatoare o reprezinta "sufletul masinii" (ghost in the machine) capabil de sentimente. Prezenta unor programe cu porniri de tip "iubire" sau "pasiune" -chiar si explicate prin existenta unei conexiuni intre doua entitati- imi pare perfect normala considerand ca aceaste entitati sunt bucati de cod nascute din aceeasi AI care evoluase in acea forma "aroganta si sfidatoare" a unui Deux Ex Machina in final.
Primul film a stabilit niste reguli de joc clare: intri in Matrice conectandu-te la retea printr-un port aflat in ceafa, o "ramasita" a captivitatii in care se nasc oamenii cultivati de masini pentru a fi folositi drept surse de energie dar cuplati la o retea virtuala care-i mentine nu fericiti, ci ocupati si productivi. Daca mori in Matrice mori de bun caci trupul nu poate functiona fara minte! Atunci cum de Neo nu moare in prima parte si mai ales cum de se "conecteaza" la masini fara cablu(!). Pai nu i-a tot spus Morpheus lui Neo "elibereaza-ti mintea" (Free Your Mind)? Si asta a facut de la inceput pana la sfarsit, a evoluat spre un fel de entitate zen cu o minte mult superioara oamenilor obisnuiti. Inca de la prima indoitura de lingura Neo face eforturi sa inteleaga adevarul, acela ca in fapt mintea e cea care creaza realitatea. Deci, invierea, zborul, discutia cu Arhitectul etc toate sunt etape ale evolutiei unei structuri mentale speciale, o portiune de cod ADN atat de ciudata incat era necesara introducerea ei in Sursa la fiecare reboot al Matricei. Asa ca de ce mi-ar fi greu de acceptat faptul ca Neo distruge santinele in lumea reala din moment ce spune "I can feel them", ca si cand ar avea o conexiune cu ele. S-a explicat ca cei conectati nu sunt 100% umani, adica sunt diferiti de cei nascuti in Zion, deci e posibila o comunicare la un anumit nivel cu masinile, chiar daca accesibila doar unei minti antrenate ca cea a Alesului. Probabil aceeasi iluminare de maestru zen adusa de proximitatea lui Neo cu Sursa si Arhitectul (de ce nu i-am spune "D-zeu" ca tot era cu barba alba) i-a permis si sa intre in Matrice wireless si sa vada cu ochiul mintii in lumea reala.



Cel mai delicios personaj din trilogie e indiscutabil Smith, agentul rebel cu frustrari profund umane pe care nu si le explica nici el. Avea omul niste discursuri, o placere sa-l privesti. La fel ca Neo, si Smith evolueaza dupa distrugere. Evolutia sa incepuse insa de mai mult timp, cand devenise satul de artificialitatea Matricii, de vanat hackerii care o accesau pentru a elibera alte minti reticente la simulacrul realitatii. A dezvoltat o personalitate care, desi constienta ca existenta ei e atribuita unui anumit scop, a imprumutat ceva din atitudinea de nesupunere a lui Neo si s-a rupt de sistem, devenind un virus capabil de multiplicare, replicare, chiar copiere intr-o minte umana (in cazul lui Bane). El evolueaza asemeni Alesului, fiind imaginea lui in oglinda, insa intunecata de apetitul pentru distrugere. Eu cred ca Smith n-a existat in versiunile anterioare ale Matricei, sau daca a existat, nu ajunsese in stadiul de evolutie care sa-i permita sa afecteza atat de puternic ecuatia Arhitectului. Cu toate astea insa el e un program cu un scop (distrugerea lui Neo) astfel ca nu isi poate nega menirea. Oracolul intuieste deci o noua anomalie utila scopului final si joaca cea mai riscanta carte, cea a sacrificiului. "Tot ce are un inceput are si un sfarsit" ii spune lui Neo, astfel ca se sacrifica pe dansa lui Smith, indemnand sacrificiul similar al lui Neo, nu insa inainte sa fi facut pace cu masinile, care ar fi dus invariabil la sacrificarea unui Smith lipsit de scop si intoarcerea lui in Sursa. Cred ca era singurul final logic, celelalte doua ar fi fost lipsite de sens unul implicand distrugerea atat a Zionului cat si a umanitatii conectate la Matrice - si deci a sursei de energie pentru masini - iar celalalt o rebootare a Matricii catre level 7, si deci repetarea istoriei.


Nu am nimic de reprosat fratilor Wachowski pentru ceea ce au realizat. Trilogia Matrix a facut pentru cyberpunk ceea ce a reusit LOTR pentru genul fantasy, fiind o realizare epica si unul din cele mai dragi filme de gen, un landmark necesar pe drumul deschis de animatiile japoneze Ghost in the Shell sau Akira ori de Dark City sau Johnny Mnemonic. Scenele de lupta regizate de Yue Woo-Ping (unul din cei mai buni coregrafi de gen din HK) si efectele vizuale ale lui John Gaeta raman emblematice chiar daca au trecut zece ani de cand primul Matrix a rupt gura targului. Sunt niste capodopere dar nu in acceptiunea data de cartile despre cinematografie, ci prin faptul ca sunt cele mai reusite filme ale fratilor W. Sunt niste filme mult peste medie si din calea fara de distractive care au batut recorduri la vremea lor, au devenit cult, au mase de fani si un univers al lor propriu, si mai ales, au crescut cota unor actori (Keanu R, L Fishbourne, Hugo Weaving, Carrie Anne-Moss) si au lasat amintirea unor personaje faine. De trei ori kudos!

Lombarzilor 8

Stimaţi telespectatori, în premieră pe ţară am văzut cîteva episoade dintr-un serial românesc şi n-am făcut urticarie. Nu mi s-au ofilit irişii. Şi nici nu mi s-au reactivat abcesele.

Lombarzilor 8
este un serial despre o familie. Normală. Adevărată. Fără ţigani- lăutari, fără priviri latino-americane şi dialoguri mitocanesti. Fără Vali Vijelie, Oana Zăvoranu, Papadopol sau Papaiani, Liviu de la L.A. sau Jean de la Craiova. Fără E.R. de Dîmboviţa sau Miami Vice de Berceni.

Considerînd toate aceste...lipsuri, încep să înţeleg de ce nu a avut succes la noi. Serialul nu conţine nimic "senzaţional". În afară de casting. Luminiţa Gheorghiu (Moromeţii, Moartea Domnului Lăzărescu), Teo Corban (A fost sau n-a fost), Doru Boguţa (Francesca), Monica Bîrlădeanu (Francesca), Tudor Istodor (Boogie) şi, da, veteranii Ileana Stana Ionescu şi Ion Besoiu. Mimi Brănescu (Boogie) e actor şi scenarist - remarcabil în ambele ipostaze.

Serialul a fost produs de Mandragora Movies, casa de producţie a lui Cristi Puiu şi difuzat acum cîţiva ani pe B1Tv. Şarmant şi discret, serialul a trecut la fel: cu maximă discreţie. Totuşi, de la sfîrşitul lui decembrie trecut, Lombarzilor 8 ne mai dă o şansă, tot la B1.

Daţi-i şi voi o şansă!

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Detasat in Pandora

AVATAR (2009)
rating: Colectable, daca televizoarele 3D vor fi affordable




Un bun amic cinefil m-a invatat mai demult ce inseamna detasarea. De fiecare data cand il indemnam entuziasmat sa mearga la nu-stiu-ce blockbuster, el imi spunea ca mai asteapta. Ce mai astepti?!!! Astepta sa treaca valul de rumoare pe care il starneste prin marketing si word of mouth orice megaproductie de la Hollywood, val care adesea ne deruteaza filtrele si ne afecteaza simtul critic. Mergem la cinema ca sa bifam filmul, ca sa fim si noi parte din eveniment, ca sa putem participa la discutii in cunostinta de cauza. Ceea ce e de inteles. Dar prietenul meu prefera sa astepte.

Asteptarea putea sa dureze un an sau doi. Uneori, pana fostul "eveniment cinematografic" naufragia in programul tv (riscul era sa nu mai apara deloc si atunci ii confirma prietenului meu decizia initiala de a ignora productia). Astepta pana cand "cele mai tari superefecte speciale" nu mai erau asa speciale si nu-i mai puteau fura ochii. Ajuns in aceasta fericita stare de detasare se putea concentra pe ceea ce face un film neperisabil. Substanta sa. Proba de foc pentru (aproape) orice film e timpul.

Mi-am adus aminte de toate aceste lucruri cand a inceput nebunia Avatar. Am reusit performanta de a ma detasa -oarecum fortat de imprejurari- fix...doua saptamani. La jumatate de luna dupa premiera oficiala, mondiala si galactica am mai gasit bilet pentru randul 1, locul 3 (noroc ca nu s-au confirmat toate rezervarile si am putut sa ma mut 5 randuri mai in spate, ca asa sigur as fi avut si eu celebrele dureri de cap de care vorbeste toata lumea; ca o paranteza in paranteza trebuie spus ca la ultimul mare eveniment cinematografic care a inflamat planeta, The Passion Of The Christ, circulau tot felul de povesti despre manifestari neplacute in urma vizionarii: migrene, lesinuri etc...si uite asa se creaza frenezia).

Stiam dinainte ca filmul va fi un festin vizual, dar trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam sa-mi placa ansamblul. Am rezonat cu ideea ecologic-panteista din Avatar, aceea ca toti suntem conectati la acelasi mare sistem biologic (Eiwa, in dialectul pandorian). In aceasta mare familie intra stramosii directi, dar si rudele mai indepartate: precum panterele, insectele, copacii etc, pana la ultima papadie din Arborele Vietii. Este ceea ce un alt prieten numea "new age bullshit". Care pe mine m-a emotionat. Mai putin in momentele in care muzica lui James Horner (combinatie de Enya cu coloana sonora epopeica de la Braveheart) sa straduia prea evident sa imi zdrangane corzile interne.

Cand a aparut genericul de final si am lepadat ochelarii 3D, mi-am dat seama ca am vazut un film bun. Nu eram sigur insa daca am vazut un film mare. Oare peste 20 de ani impactul Avatar va fi la fel de puternic pentru spectatori? La vremea lui si Titanic a facut valuri. Sunt curios cata lume ar mai avea rabdare sa il revada azi. Ce a ramas din Titanic? Reprezentarea realista a ultimelor ore dinaintea scufundarii unui vapor gigant si povestea de dragoste a carei eroi sunt acum doi actori consacrati. Mai important e documentarul despre epava pe care Cameron l-a facut ulterior (Ghosts of the Abyss). Cat despre cuplul Winslet-Di Caprio, mai bine vedeti Revolutionary Road.

Deci, ce ramane din Avatar? Fara indoiala, dincolo de inovatiile tehnice, pelicula este o desfatare pentru ochi. Avem o intreaga lume acolo. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut vreodata o lume atat de straina si de care, in acelasi timp, sa ma simt asa aproape. Imaginile cu lagune verzi si corali din Caraibe imi sunt mai putin familiare decat padurile din Pandora, decat lichenii care se lumineaza cand pasesti peste ei, ca in clipul acela vechi al raposatului MJ. Un fel de paradisul pierdut. Nu stiu daca omenirea va ajunge vreodata pe alta planeta inzestrata cu viata, dar eu pot sa mor linistit. Am facut o calatorie cosmica de trei ore. Trei ore in care am cunoscut geografia, flora, fauna si limba oficiala din Pandora.

Din punct de vedere al scenariului, n-am avut surprize. Numarul de twist-uri s-a incadrat in norme. Jocul actoricesc, atat cat a fost, n-a avut sclipiri. Noutatea a fost ca am ajuns sa tin cu "aliens-ii" in lupta contra oamenilor (la fel ca in District 9). Ma rog, in aceasta poveste, extraterestrii invadatori eram noi.

Am observat si eu paralela dintre populatia Na'vi si Nativii amerindieni. Metafora nu se refera doar la ciocnirile dintre civilizatiile Terrei. Arata si cat de alienati si distructivi am devenit noi fata de planeta noastra. Da, ecologist si anti-imperialist, simplist si demonstrativ. Dar mult mai important, fiintele acelea albastre inalte de 4 metri au demonstrat mai multa umanitate decat vecinii mei de rand. Doi mitocani de cinema in stanga, sase in dreapta. Cei din dreapta au plecat inainte de sfarsit, imediat dupa batalia decisiva - asta era tot ce-au inteles. In urma au lasat un covor de popcorn, nachos si aripioare de pui (!). As fi nedrept sa nu remarc ca in timp ce ne plimbam in Pandora, au tacut brusc si au incetat cu toate comentariile gen Haha! Ba, ai vazut ce coada lunga are tipu?. Daca si pe ei i-a amutit frumusetea acelei lumi, inseamna ca e ceva acolo.

In concluzie: dincolo de ambalajul spectaculos, care in timp se va deteriora, exista si suflet. Avatar ne aduce o minunata lume noua (Pandora). Si ne aduce aminte de o minunata lume veche (Terra).


p.s. mai multe imagini si detalii despre Pandora, la Richie

later edit: despre iluziile si, posibil, deziluziile evadarii in Pandora a scris maestrul meu, Marian




miercuri, 6 ianuarie 2010

The Lovely Bones (2009)

rating: Eroare

Ultima realizare a lui Peter Jackson - The Lovely Bones - m-a dezamagit in asemena masura incat am o oarecare umbra de regret ca m-am entuziasmat atat la aparitia lui. Nu inteleg cum anume a putut sa-l rateze in felul asta. Ai reputatia unui regizor de Oscar, autor a celei mai frumoase trilogii fantasy, ai in spate banii si WETA Digital pentru efecte speciale, o tanara si extrem de talentata d-ra in rol principal - Saoirse Ronan (o stim din Atonement, unde o interpreta pe micuta care ii surprinde pe cei doi amorezi) - o distributie deloc minora cu Mark Wahlberg, Rachel Weisz, Stanley Tucci si Susan Sarandon si un roman bestseller de adaptat. Ce faci cu astea toate? Construiesti un schelet dar uiti sa pui carne si suflet in el. Foarte pacat, putea iesi ceva mult mai mult decat o aglomerare de nume si de cadre de un pitoresc uimitor.


"Ramasitele ei dragi" e marturia mortii unei fete de 14 ani, Susie Salmon, rapita, violata si ucisa de un vecin (Stanley Tucci, nominalizat la Glob de Aur) in timp ce se intorcea de la scoala. E expresia dramei unei familii obisnuite americane, cu casuta alba si peluza, care nicicum nu si-ar fi imaginat ca in apropierea lor pandeste un pervers criminal in serie. E drama unui suflet pur care odata eliberat din invelisul material intr-un mod atat de violent, refuza desprinderea si ramane prins in "limbo", sau in "purgatoriu", incercand inutil sa-si consoleze parintii sau sa-si divulge ucigasul. Idei faine care sunt sigur ca beneficiind de spatiul unei carti au atins pe multa lume. Filmul insa mi-a parut o gluma dreasa cu efecte speciale stangaci (as vrea sa cred ca au fost intentionat "la vedere" pentru a sugera nepriceperea unei minti necoapte de a-si reprezenta "inbetween"-ul) si fara nici macar o doza de sensibilitate, oricat s-ar fi straduit actorii s-o ofere. Nu e prost jucat, e prost alcatuit, editat, montat, ca sa fiu categoric. Scenele mi-au parut bine create si interpretate daca le luam in mod individual dar alcatuirea intregului film ar fi trebuit sa ma "lovesca" intr-un fel, sa-mi atinga ceva, adica pentru numele lui D-zeu, fata aia a fost ademenita, violata, ucisa, taiata bucati si pusa intr-un sac (bineintele nici o scena nu apare in film, ca doar e pt audienta generala) dar grozavia sugerata trebuia sa ma incranceneze. Unde-s fiorii mei? Au fost digital masacrati. Am ramas cu scene unitare, pline de estetism: cea din baie cand fata are revelatia mortii sau cea cand viziteaza locurile unde zac ramasitele celorlalte victime. Perfecte vizual dar mute emotional.



Apoi, Saoirse Ronan e o fata cu un look eerie, elfish, out of this world, o frumusete de blonda cu niste ochi azur deschisi, un inger de copil a carui moarte ar fi trebuit sa ma impresioneze chiar daca locul unde ajunsese ea dupa deces era de-a dreptul linistitor, ca o mare de serenitate galbena. La fel, criminalul trebuia sa fie terifiant, dar singurul moment de suspans veritabil a fost in scena cu sora victimei gasind jurnalul. In rest parea un tocilar ramolit. Mult mai putin spatiu le-a fost dat parintilor, Rachel Weisz abia daca s-a vazut pe ecran si saraca e Oscarizata, in vreme ce Mark Wahlberg in rol de tata indurerat a facut cam multe lucruri ilogice... Iar Susan Sarandon n-am inteles deloc de ce a fost pusa sa para o babuta ridicola. Eu sincer cred, desi n-am citit cartea, ca sunt prea multe personaje complexe pentru a face un film de doar 2 ore pe care sa il mai si umpli cu scene ale unui paradis CGI...In principiu asta ar fi trebuit sa fie o poveste despre suferinta, despre acceptare, despre trecere mai departe dar n-a iesit decat ceva indefinit cu momente triste, momente vesele, momente comice si momente ridicole. De 4 ori pacat....



Nu neg insa faptul ca chiar daca pe mine m-a dezamagit altora sa le le fi placut. Poate am devenit eu prea insensibil sau astept prea mult de la PJ. De asteptat, astept insa doar Hobbit-ul ca sa ma dea pe spate in 2011.
Trailer

marți, 5 ianuarie 2010

Ultima epigramă a lui Toni Tecuceanu

Acum doi ani, într-o dimineaţă de ianuarie, se stingea brusc şi neaşteptat, tînărul Heath Ledger. În altă dimineaţă de ianuarie, mai precis astăzi, s-a stins tînărul Toni Tecuceanu. Pastrînd proporţiile, asemanările între cei doi actori nu se opresc la date calendaristice: amîndoi au lucrat enorm înainte de moarte şi în domenii variate (film, muzica).

Reamintesc celor care n-au citit -probabil- ultimul său interviu, că Toni Tecuceanu, a cîştigat Gala Tînărului Actor, s-a remarcat în teatru cu rolul Lomeier -rol principal- din Noapte Arabă şi la Cronica Cîrcotaşilor cu rolul Vadim (şi multe altele), a lucrat cu Cristian Mungiu la ultimul său film şi cu Daniel Iancu la un album de folk. Toni era atras "de tot ce înseamnă arta spectacolului".

Îmi pare rău ca n-am mai apucat să vorbim despre colaborarea sa cu Zefirelli, aşa cum mi-a promis. Îmi pare rău că sunt printre ultimii căruia i-a dedicat o epigramă. Dar cel mai rău îmi pare că drumul lui se opreşte aici. Era genul acela rar de artist, care deşi a înregistrat destule succese, dă senzaţia că este abia la începutul ascensiunii. Genul acela de artist mereu însetat de muncă şi înfometat de viaţă.

Toni era înzestrat cu o energie fenomenală. Poate că tocmai această energie l-a luat dintre noi. Corpul său n-a mai putut ţine pasul. Mi-e greu să cred că această energie poate să moară. Eu cred că rămâne cu noi.

later edit 1: gîndurile dedicate lui Toni de către Marian completează rîndurile mele

later edit 2: dar mai bine decît noi amîndoi vorbeşte prietenul său, Şerban


duminică, 3 ianuarie 2010

Give 'em Hell, Malone (2009)

rating: Brainwash


Give 'em Hell, Malone e un neo-noir in dulcele stil clasic al filmelor din anii '40 in care un detectiv in trenci si palarie "investiga" ceva la solicitarea unei dame bune. Fiind facut in 2009 insa nu poate trece cu vederea avansul tehnologic astfel ca Give 'em Hell nu e un remake ci mai degraba un tribut adus de Russel Mulcahy povestilor noir intr-o viziune proprie, destul de artsy as spune, care se apropie teoretic de Sin City dar nu imprumuta stilul monocromatic al lui Miller. Deci, mai mult film decat banda desenata. Venind de la un regizor care dupa fantasticul Highlander nu a mai prea confirmat asteptarile cinefililor (poate doar a fanilor Resident Evil), filmul asta e surpirnzator de bun. Cu un Thomas Jane in rolul lui Malone, excelent interpretand rolul de anti-erou - detectiv alcoolic trecut in bransa ucigasilor platiti pt a-si razbuna familia - cu un scenariu foarte bine scris, replici savuroase exact ca in Sin City si personaje tipice benzilor desenate cu nume pe masura reputatiei: Mauler, Matchstick, Boulder etc.. Nu lipseste nici dama in rosu - femme fatale Evelyn - jucata de frumoasa si cvasianonima Elsa Pataki.



Inca de la inceput filmul isi explica titlul, Malone "trimitand in iad" un numar destul de mare de hitmani intr-una din cele mai frumoase gun-fight-uri de pana acum, o scena menita sa te arunce direct in miezul evenimentelor lasandu-te confuz si expus. Malone trebuie sa recupereze o servieta, al carei continut se dovedeste a avea sens doar pentru Malone, asa incat ramane complet nedeslusit motivul pentru care cineva l-ar angaja pe cel mai dur baiat din oras ca sa o recupereze. Mirosind o inscenare, Malone se intoarce spre cel care l-a angajat si apoi urca incet incet lantul afacerii pentru a dibui dusmanul. Contra lui sunt trimisi cei mai periculosi asasini: Boulder (Ving Rhames care e intotdeauna cel mai potrivit pentru a juca un black bad motherfucker with attitude) pe Matchstick - un psihopat incendiator care se joaca cu kerosenul si pe micuta ninja-girl Mauler, care-si tine cutitele bine ascutite in cele mai dosnice locuri. Singurul sau aliat ramane Evelyn, lady in red, cea care la prima vedere pare tot o victima a complotului unui puternic lord al crimei - Whitmore. Dar pana la final vom avea destule twist-uri ca sa ne puna pe ganduri.


Adrenalina si suspansul tin bine pana la final, violenta nu lipseste dar nici nu e ostentativ-gratuita. Foarte putin CGI si multe cascadorii, urmariri cu masini, alergat pe cladiri etc. Ritmul e alert, impinge actiunea spre un climax cu un numar ridicat de cadavre, asa cum sta bine unui asmenea gen de film. Plotul nu e nici el foarte original dar asta nu conteaza, rolul sau fiind de a sustine o actiune decenta. Eu unul am gustat din plin filmul asta, care vine doar la cateva zile dupa ce am re-vizionat Sin City in HD, si ca sa fiu sincer, cel mai mult am apreciat in filmele astea replicile personajelor, genul ala de umor negru si sarcasm cool care te face sa exclami: cine dracu vorbeste asa in realitate?!
 "Unlike my genetically malfunctioned associate,I would like to take this opportunity not to wage war, but to play nice." (Matchstick)

Trailer